Iuliana Alexa, redactor-şef Psychologies: „Avem o populaţie tot mai mare de dependenţi de telefonul mobil. Oamenii nu sunt conştienţi că e grav.”

Iuliana Alexa este redactor-şef al revistei Psychologies. Spune despre sine că e şoarece de bibliotecă şi că e dependentă de brânză. E fascinată de psihologie, adică de ceea ce le poate oamenilor capul. Mai afirmă că, dacă am citi despre descoperirile recente în psihologia cognitivă, am şti cum să trăim mult mai bine. În timpul liber Iuliana (pentru prieteni, Iulia) scrie poezie. Mai nou, Iuliana Alexa este managerul Contentup, o agenţie care îşi propune să populeze site-urile şi blogurile brandurilor cu conţinut de calitate. Pentru că se ascute competiţia pentru informaţie de calitate, atenţia umană e tot mai fulgurantă (şi oamenii nu mai intră pe site-uri cu informaţie slabă), iar Google indexează mai bine site-urile unde conţinutul e beton.

Cum ajunge un şoarece de bibliotecă să se intereseze şi să se pasioneze de conţinutul pe Internet?

Nu e o pasiune, e o obsesie. Adică o pasiune cu o doză considerabilă de nervi. E ca atunci când încerci să rezolvi o ecuaţie încă nerezolvată, te obsedează, te enervează dar îţi şi place pe undeva, că altfel nu te-ai ocupa de ea. Îţi dă stimulare şi adrenalină.

Digitalul a schimbat tot. Felul cum interacţionăm, cum comunicăm, comportamentele umane, în general. Avem o populaţie tot mai mare de dependenţi de telefon mobil. Oamenii nu sunt conştienţi că e grav. Că un copil lăsat ore în şir în faţa unui ecran de mobil sau de tabletă nu-şi formează, nu-şi exersează suficient atenţia pentru a putea ulterior susţine intelectual un proiect, pentru a gândi singur, pentru a analiza o idee. Şi mulţi adulţi sunt prinşi în capcana tehnologiei.

Greg Hochmuth, unul din inginerii fondatori ai Instagram, şi-a dat seama că a construit un motor al adicţiei: „Mereu e alt hashtag pe care să dai click. Apoi parcă ar căpăta viaţă, ca un organism viu, şi oamenii devin obsedaţi de el“. Un alt inginer, Tristan Harris, specializat în etica design-ului (ce nişă cool!) spunea că problema acută nu e că oamenii nu ar avea voinţă să se abţină de la a verifica permanent ce e în social media; problema mare e că de cealaltă parte a ecranului se află mii de oameni al căror job e să îţi facă ţie praf voinţa şi autocontrolul, să te facă addict la tehnologie… Apar şi noi domenii de studiu. Psihotehnologia e unul din acestea, şi se ocupă, aţi ghicit, cu felul cum devenim dependenţi de tehnologie, şi ce anume din felul cum e prezentată o informaţie, un joc video sau o aplicaţie de mobil ne face să fim neputincioşi în faţa acesteia (cunosc inşi dependenţi de Tinder, dar cu viaţa amoroasă praf).

Buuun. Şi ce facem? Eu cred că e deja prea târziu să mai predicăm revenirea la natură şi privitul stelelor de pe tăpşan. Oamenii sunt din ce în ce mai mult cu nasul în telefon. Avem deja o populaţie de dependenţi de internet. În China există deja clinici de detoxifiere de Internet, unde părinţii disperaţi îşi internează copiii, copii care de o săptămână sau mai bine nu au mai ieşit din camera unde erau online cu alţi gameri anonimi de prin lume…

Suntem tot mai dependenţi de internet. Aşadar ce e de făcut? E cazul să ne gândim cum să-i alimentăm pe oameni cu informaţia care trebuie. Şi aici începe povestea, provocarea, jocul, ceea ce mă obsedează pe mine.

Deci cum faci content de internet astfel încât:

1. oamenii să fie atenţi, să te citească (pentru că sunt mereu tentaţi de alte site-uri şi au un attention span de „nevăstuică pe metadonă“, o expresie care îmi place mie grav dintr-un film);

2. să facă ce vrei tu să facă (poate vrei să cumpere ceva, sau să înveţe ceva din acel content, să dea mai departe mesajul sau să voteze cu X etc.)

Ei, aici e toată chestia. Practic, prin content vrem să influenţăm comportamente. Şi ca să influenţăm comportamente, nu mai e destul să pompăm nişte articole colo şi colo, să cumpărăm audienţă la Facebook (celebrul principiu „spray and pray“) şi să aruncăm acolo nişte informaţii, nişte texte despre produsul X ori candidatul Y. Spray and pray nu mai funcţionează demult. Facebook scade preţul pentru promovarea unui articol care are deja engagement bun. Deci trebuie să ai un articol bun, cu engagement. Dacă promovezi tâmpenii pe Facebook, Facebook creşte taxa.

Încă ceva: recent, Facebook a anunţat că va ascunde postările celor care spamează cu ştiri care dezinformează sau care sunt clickbait. Facebook doreşte astfel „să reducă linkurile de calitate slabă“ din news feed-ul utilizatorilor. Iată încă un argument că e nevoie de informaţie, nu de zgomot. De calitate, nu de gunoi.

Şi, ca să influenţezi comportamente, trebuie să ştii psihologie. Pentru că şi pe online oamenii sunt motivaţi de aceleaşi lucruri ca în viaţa reală (…ce bizar sună să spui „viaţa reală“, de parcă online nu am trăi în real…). De dorinţa de statut înalt, de dorinţa de a fi amuzaţi şi amuzanţi pentru alţii, de nevoia de control şi de depăşire a propriilor limite, sau de a-i depăşi pe alţii (de aici s-a născut ideea de „gamification“, care traversează o bună parte din conţinutul de pe internet, de la numărul de Likes pe Facebook, până la site-urile care fac topuri despre „cea mai bine îmbrăcată vedetă“ sau jocurile online, desigur; oamenii sunt în mod natural competitivi, mai ales pentru statut, şi sunt stimulaţi de competiţii mari şi mici. Dacă eu am mai multe „laicuri“ la o poză decât tine, rezultă că am câştigat mică întrecere dintre noi. Sau alte chestii de acest tip.

Ce înseamnă conţinut azi pentru zona de online, atâta vreme cât cantitatea de informaţie pe care o găseşti este infinită?

O fi ea infinită, dar asta nu înseamnă că e ce trebuie. Dimpotrivă, oamenii lucizi sunt tot mai îngrijoraţi de fake news şi de toate tâmpeniile care apar pe internet şi captează atenţia. Pe internet s-a născut epidemia antivaccinistă, de exemplu. Deci eu aş spune că e nevoie urgentă de informaţie verificată, de calitate, la orice nivel. E nevoie de jurnalişti, specia aia de oameni care pe vremuri asta făceau: verificau informaţia înainte de a o publica. Unii erau daţi afară din redacţii dacă publicau informaţii neadevărate, neverificate. Acum cine face asta pe net?  Eu deplâng degradarea jurnalismului şi marginalizarea jurnaliştilor odată cu tăvălugul internetului, deplâng preţuirea nejustificată acordată oricărui blogger zurliu, care spune trei lulele, iar o turmă de naivi se uită în gura lui, pentru că n-au discernământ să vadă că tipul sau tipa nu ştie multe (dar îl/o urmăresc pentru că arată bine de pildă – un efect de halou).

Deplâng uşurinţa cu care agenţiile de publicitate dau în cap platformelor de presă tradiţională, unde lucrează jurnaliştii, pentru că nu mai investesc în aceste platforme şi încurajează bloggăreala şi cam atât. Nu spun că bloggerii nu fac treabă (unii dintre ei), doar că nu toţi merită atenţie. Şi nu toţi aduc ROI. Internetul e responsabil de ceva foarte grav, de ceea ce profesorul american de ştiinţe politice Tom Nichols numeşte „moartea expertizei“: adică toată lumea are senzaţia că se pricepe la ceva, pentru că „a citit pe net“… nu ţi se pare terifiant?!

Eu sper că oamenii se vor opri puţin şi se vor replia, vor vedea cine produce content de calitate şi vor căuta acele platforme. Iar publicitatea va merge către ele, că aşa e logic, frumos şi normal. Să investim toţi în chestii de calitate. Dacă investim timp, atenţie şi bani în zgomot, facem un deserviciu tuturor: brandurilor, celor care scriu, oamenilor care citesc acele informaţii. „Noise“, zgomotul, e un concept destul de nou din teoria informaţiei, definit în Webster drept „informaţii irelevante şi lipsite de sens, care însoţesc informaţia dorită“. Şi facem un deserviciu lumii, în general, pe termen lung, pentru că poluăm spaţiul informaţional cu nimicuri, cu gunoaie, cu informaţii de slabă şi de foarte slabă calitate, şi consumăm atenţia oamenilor degeaba. Când am putea să îi orientăm către chestii bune, utile. În plus, îi condiţionăm pe oameni să consume doar porcării. Pentru că se creează nişte obişnuinţe de consum în timp. Dacă le dai oamenilor ani de zile numai salam cu ceapă, nu te întreba de ce nu apreciază foie gras…

Se poate scrie la comandă despre orice?

Sigur că se poate. Bine, acuma, dacă îmi ceri un articol despre „Efectele apei minerale asupra rinichilor bebeluşilor“ – îţi dau un exemplu de la o vizită recentă făcută de mine la o fabrică unde se îmbuteliază o apă minerală consumată de români – eu voi întreba un nutriţionist, un medic pediatru, voi consulta sursele date de PR-ul brandului respectiv de apă minerală, voi intervieva mamele copiilor, ca să aflu rezervele sau dilemele lor. Deci voi face o muncă de documentare şi de săpat după informaţii, apoi voi integra totul într-un articol documentat, exhaustiv, beton. E o muncă pe care blogăreasa Cutărescu nu o face, pentru că ea face un live cu comunitatea ei de fete şi le spune că se află acolo, ce minunat este, apa izvorăşte din munte, e frumos la munte, izvorul e păzit şi e bine să bem 2 litri de apă pe zi… Ei bine, care din materialele produse vi se pare mai util? Al meu sau al blogăresei Cutărescu? Chestia e că articolul meu ia timp, resurse de documentare, poate şi bani (dacă mă deplasez să fac interviurile, etc). Ceea ce vreau să spun aici e că informaţia de calitate are un preţ. Nimic de calitate nu e ieftin pe lume, şi cred că ar trebui să redevenim conştienţi de asta. Şi mai cred că informaţia de calitate iese la suprafaţă, ca uleiul în apă. Pur şi simplu, content is king. E un clişeu, dar e adevărat. Şi va fi tot mai actual, de vreme ce internetul se umple de zgomot, de noise. Şi dacă vrei să afli ceva util ţie şi să nu pierzi timpul, te abonezi la câteva platforme acătării, cu informaţie beton.

Clienţii de publicitate spun anul acesta ca vor da bugete acelor site-uri cu conţinut. Ce vor să spună cu asta?

Că îşi dau seama de valoarea conţinutului. Finally!. Content is king, cum ziceam. Pentru că nimeni nu vrea să piardă timpul şi să nu găsească ce caută. Şi atunci, dacă ai un site cu conţinut bine scris, bine documentat, îl vede şi Google, îl citesc şi oamenii şi stau mult pe el, se abonează la el, se formează comunitatea, scade bouce rate-ul, se întâmplă numai chestii bune. Şi advertiserii ştiu asta, şi ştiu că pe un astfel de site reclamele lor au şanse mai mari să fie accesate, brandurile să îşi facă vizibilitate şi să vândă.

Va exista, cred, în viitor o suprainformare. Cine şi ce va citi?

Nu cred că suntem în pericolul de a fi suprainformaţi. Ar fi bine să fie aşa, dar, din păcate, ceea ce vedem e că oamenii sunt tot mai aburiţi, tot mai vulnerabili la fake news, mai prost informaţi. Sigur va exista însă un ocean de informaţie, livrabilă în diverse forme, pe diverse suporturi şi tehnologii. Informaţia despre Războiul de 30 de ani va fi livrabilă sub forma realităţii virtuale, imersive, interactive, cu scopul de a înţelege şi simţi istoria pe pielea ta. Nu-mi dau seama încă dacă e bine sau rău. Creierele noastre s-au format în mii de ani de evoluţie în cu totul alt mod. Noi, oamenii, am devenit mai inteligenţi făcând efort cu creierele noastre, învăţând în câteva luni să scriem şi să citim, făcând efortul de a înţelege cum funcţionează roata, motorul cu aburi, matematica, gramatica limbii engleze şi energia nucleară. Efortul e parte centrală a învăţării. Memorarea e dependentă de atenţia concentrată şi de efort. Dacă ceea ce citeşti ţi se pare prea uşor, nu ţii minte. Ai doar o iluzie a retenţiei informaţiei.

Ceea ce vedem acum e uluitoarea facilitate a accesului la informaţie în diverse feluri, pe diverse suporturi de livrare, de la hârtie (eu încă citesc cărţi de hârtie) la telefonul mobil şi VR. Creierul percepe informaţia asta, dar cum o prelucrează? Are timp? Face efort? Tot ce citesc despre efectele tehnologiei asupra creierului mă face să cred că nu. Psihologii afirmă clar că ne prostim având atâtea aplicaţii şi facilităţi de orientare, de calcul, de creaţie, etc, pentru că nu mai facem efortul acela cu creierele noastre imperfecte şi atât de grozave… Dar să nu fim paseişti. Sper că oamenii vor găsi modalităţi de a se adapta la tehnologie fără să se prostească. Sper.

Şi totuşi online-ul creează locuri de muncă… Asta nu ar trebui să crească interesul statului pentru domeniu?

Ba da. Dacă am avea un stat cerebrat. Diriguitorii unui stat cerebrat ar realiza că presa e un serviciu public, şi că ar trebui susţinut pentru a-i păstra calitatea şi independenţa. Modelul de business al presei mari, susţinute din reclame, e tot mai erodat. Dar trebuie păstrat principiul, trebuie create locuri de muncă pentru jurnaliştii care se documentează, care verifică informaţia. Pentru că informaţia e tot mai abundentă şi cine o triază? Devine un gest de igienă morală şi de siguranţă publică să sprijini platforme de presă bună, presă în sensul tradiţional al acesteia. Dacă ai în ţara ta câteva zeci de site-uri susţinute de nu ştiu cine, cu interese care mai de care şi încă vreo câteva susţinute din reclamă bazată pe trafic, plus 50 de bloguri, e grav. Pentru că trafic vor face mereu pozele cu pisici şi femeile decoltate. Iar interesele din spatele celorlalte site-uri pot fi nocive. Cum te aperi tu, statul, de intoxicări, de mesaje nocive, de fake news?   

Din câte cuvinte e format un post care ridică reach-ul unei pagini de Facebook?

Nu cred că contează numărul de cuvinte. Facebook preferă content vizual, mai degrabă. Poze, video. Fiecare reţea socială are avantajele şi dezavantajele sale. De pildă, la noi nu prea a prins Twitter, reţeaua favorită a lui Trump. Pe site-uri şi pe reţelele sociale ceea ce contează e caracterul intrinsec interesant al conţinutului. Ceea ce este imediat util e interesant, ceea ce e surprinzător e interesant (mirarea e o emoţie cu mare potenţial viral). E viral tot ce e intens emoţional, în general, şi nu ceea ce e rece, argumentat intelectual (din păcate pentru cei care cred că argumentele sunt bune la ceva, adică pentru cei ca mine). Social media e o extensie a lumii noastre offline, aşa cum funcţionăm în afara ei funcţionăm şi pe social media. Dacă în lumea reală umblă un zvon că vaccinurile fac rău, în social media el e amplificat de viteza de propagare şi de numărul mult mai mare de contacte. Dar la bază stă tot emoţia neliniştii, a îngrijorării pentru copii, emoţie inerentă acelui zvon.