Laura Ivăncioiu, comunicator și dramaturg: „ Am avut acest sentiment foarte puternic, că sunt pe moarte. Toți suntem pe moarte, doar că nu ne gândim la asta.”

Laura Ivăncioiu este om de comunicare și fondatoarea agenției Deci se poate, locul pe care l-a îmbogățit după ce a decis să iasă din presă și a demisionat de la Academia Cațavencu.

Acum Laura pare că trăiește mai multe vieți într-una, dacă ne gândim nu doar la proiectele ei, ci la decizia de a face un master de teatru, de a deveni scriitor dramaturg, de a trece printr-o rezidență de scriere dramatică.

Ai început de curând o campanie de prmovare a mușcatelor. Mi-ai povestit despre asta și m-ai făcut curioasă: cum se așază povestea mușcatelor în cea a agenției tale de comunicare, „Deci se poate”?

Laura Ivăncioiu: Avem un proiect cu o asociație profesională din Germania, care la rândul ei este într-un parteneriat cu UE, iar pentru trei ani noi vom comunica despre mușcate. În sezonul rece vom povesti despre crăițe.

Sigur că povestind despre mușcate m-am documentat și am aflat tot felul de informații inedite despre ele, cum ar fi că mușcatele sunt foarte rezistente. Sigur știi pe cineva care spune că nu reușește să țină flori în casă, fiindcă se usucă. Ei bine, cu mușcatele e puțin probabil să se întâmple asta. În plus, am aflat despre niște mușcate foarte parfumate, repelente pentru insecte, care simt diferit parfumul care pe noi ne încântă și care sunt comestibile.

Dincolo de mușcate, ești prinsă în foarte multe proiecte. De ce? De ce masterat în teatru, de ce scrii teatru?

Laura Ivăncioiu: În ultimii ani, 10 poate, am început să mă apropii de teatru ca spectatoare. Am văzut multe spectacole, în București, la Londra sau într-un orășel de provincie dacă ajung sigur mă uit și dacă există ofertă de teatru acolo.

În plus, toată viața m-a pasionat scrisul, ca structură, ca tehnică de scriitură. Am citit despre cum se scrie, am fost la conferințe despre scris, iar după toate astea am aflat că există un master de scriere dramatică. Ce putea fi mai potrivit de-atât? (râde) Prima dată auzisem că ar fi un astfel de master la Târgu Mureș sau la Piatra Neamț și crede-mă că aș fi fost dispusă să merg acolo, două sau trei zile pe săptămână, timp de doi ani, să fac această navetă. Din fericire însă am descoperit cursurile din București, de la UNATC, și m-am înscris.

Mi-a plăcut foarte mult. Am învățat despre cum se scrie o piesă, am învățat despre structura unei piese de teatru și, chiar dacă acum căutăm formele noi, mi se pare că mai întâi trebuie să știi și să înveți despre ce dărâmi.

Am descoperit niște actori români, niște dramaturgi și niște piese de teatru pe care altfel nu le-aș fi descoperit. Am aflat ce-mi place și ce nu-mi place, de fapt.

Toate astea, dincolo de faptul de a fi în UNATC, alături de studenți sau masteranzi cu 20 de ani mai tineri decât mine, ceea ce m-a încărcat de o energie foarte creativă și fresh. Am simțit că am dat timpul un pic înapoi. Și mi-a rămas această energie; după ce am terminat masterul mi se pare că mă simt mai tânără.

Am scris o piesă de teatru pentru dizertație, o dramatizare după niște anchete Recorder și România, te iubesc, despre tăierile de pădure din România. Dat fiind că am fost jurnalist înainte să fac PR mi s-a potrivit mănușă, iar dizertația mea este legată de exact de dramatizare pornind de la texte de presă și fapte reale.

Poți face o piesă de teatru dintr-un articol de la Recorder foarte ușor. Am și vorbit atunci cu Răzvan Ionescu și chiar cu Alex Dima, de la ProTV.

Mai departe nu s-a întâmplat nimic cu piesa, este doar pe blogul meu. Nu este o piesă neapărat slabă, cred că poate fi îmbunătățită.

În schimb, am o piesă care e chiar bună, ceea ce rar vei auzi de la mine despre ceva ce am scris, pe care am scris- recent într-o rezidență dramatică. Rezidență înseamnă un program la care te înscrii și unde poți câștiga oportunitatea de a scrie pentru o perioadă, o lună sau trei luni, sub îndrumarea unui autor dramatic cunoscut, o piesă de teatru. Eu am câștigat participarea la acest program, alături de alți trei autori de texte dramatice și am avut-o drept îndrumător pe Elise Wilk, care scrie niște piese foarte mișto.

Am scris o monodramă, o piesă cu un singur personaj, despre o tipă care începe să îmbătrânească și încearcă să dea timpul înapoi. A ieșit un text la care lumea, spectatorii celor trei spectacole-lectură, a râs foarte mult. Spectacol-lectură înseamnă că actorul citește textul, de fapt în joacă minimal, cu niște foi în față, fără o regie neapărat, fiindcă focusul este pe text.

În această  rezidență, unde ești și plătit, de altfel, tot ce faci este să scrii, mentorul citește și discutați despre text, rescrii și așa mai departe. La final spectacolul poate fi montat sau poți avea aceste întâlniri-lectură, cum am avut noi. Spectacolul meu s-a „jucat” la Point, cu Mihaela Teleoacă, actriță la Teatrul de Comedie, în regia lui Gabriel Sandu. Apoi s-a mai jucat la Sensio în aceeași formulă. Ce mi s-a părut foarte tare a fost că lumea a râs foarte mul și am râs și eu.

Felul în care Mihaela joacă este senzațional. Textul începe cu o exclamație: Ha! Ha! Ha! Mihaela s-a așezat pe scaun, în fața publicului, și-a pus ochelarii pe nas, avea foile în mână, s-a uitat pe deasupra ochelarilor la public, a ridicat mâna dreaptă în sus și a zis: Ha! În acel moment toată lumea a început să râdă.

Este incredibil ce forță poate avea un actor, să zică Ha!, iar lumea să râdă!

De ce ai creat tu agenția Deci se poate?

Laura Ivăncioiu: Mi-am dar demisia de la Academia Cațavencu, într-o zi de vineri, după ce m-am certat cu șefii mei, iar până luni aveam deja șapte oferte de muncă, fără să fi anunțat oficial că am demisionat. A fost un semn că sunt bună la ceva.

În același timp, soțul meu, Lucian, își schimbase job-ul și salariul lui crescuse exact cu cât câștigam eu înainte. Așa că am zis: hai să facem agenția și să vedem dacă merge. Dacă nu merge în câteva luni, închidem, dar noi o să avem de fapt aceleași venituri.

Care a fost momentul de succes în care ai realizat că lucrurile merg bine, că trebuie să continui?

Laura Ivăncioiu: A venit foarte repede un contract cu Helpnet, dar la fel de repede am renunțat la el, iar asta a fost pentru mine o revelație fiindcă mi-am dat seama că, dacă am puterea să renunț la un client ca acesta, înseamnă că am curaj, că am putere, că știu ce am de făcut și de ce trebuie să mă feresc.

Când a fost momentul în care te-ai gândit să închizi, să tragi obloanele? Sau nu a venit acel moment?

Laura Ivăncioiu: Nu a venit acel moment. Îmi doresc pentru mine să nu mai execut neapărat și să rămân doar să coordonez, doar să-i ajut pe colegii mei să lucreze mai smart, să nu stea prea mult  pe taskuri care pot fi rezolvate mai  rapid. Să le dau o valoare a timpului pe care trebuie să-l petreacă la fiecare task. Să fac lucrurile să se petreacă mai bine și mai rapid.

Pe de altă parte, sunt proiecte care îmi aduc satisfacții uriașe. De pildă, am organizat recent o conferință de presă în avion. Nu s-a mai făcut așa ceva în România, citeam că și în afară, doar Papa a mai avut ceva similar.

În acest caz, se justifica modelul pe deplin. Evenimentul marca 3 ani de la primul zbor  făcut de Asociația Blondie, care se ocupă cu transportul copiilor bolnavi care nu pot fi tratați în România, ci în străinătate, statul român decontează tratamentul dar nu și transportul pentru aceștia. Cum duci un copil de două săptămâni, conectat la oxigen, cu tuburi peste tuburi, cu avionul de linie, printre călătorii care pleacă în vacanță.

Mă întorc acum la fata din piesa ta, care simte că îmbătrânește, nu mai are timp și face de toate, le încearcă pe toate, ca și cum ar trăi mai multe vieți într-una. Cum așa? Cum se compune acest puzzle Laura?

 Laura Ivăncioiu: Citesc acum o carte, The Measure, cu o premisă foarte mișto, care vine foarte bine peste gândurile mele din ultima vreme.

Cartea zice că într-o zi, în fața fiecărei uși apare o cutiuță în care se găsește o panglică. Acea panglică, avem să descoperim noi, are lungimi diferite pentru fiecare om. Înseamnă, de fapt, timpul rămas pentru fiecare până la moarte.

Contați astfel cum fiecare destinatar recurge la tot felul de decizii și schimbări: unele cupluri se despart, se pune problema dacă la campania prezidențială din SUA mai are sens să mai fie votat un candidat cu panglica scurtă, iar alții își dau demisia fiindcă mai au doar câțiva ani de trăit și vor să-i petreacă altfel.

Am avut acest sentiment foarte puternic că sunt pe moarte. Toți suntem pe moarte, doar că nu ne gândim la asta. Și asociem ideea că sunt pe moarte cu boala, dar nu ne gândim că toți o să murim la un moment dat și, dacă te gândești în acest fel, dacă ai ști că mai ai 5 ani de trăit cum ți-ai trăi viața? În câte feluri mi-aș schimba viața în funcție de cât timp știu că aș mai avea de trăit? Aș mai munci, aș mai ține diete, aș călători?

După o criză pe care am traversat-o anul trecut și care s-a suprapus foarte bine cu scrierea acestei piese de teatru, care a funcționat terapeutic pentru mine, provocată de ideea că îmbătrânesc, că urăsc să îmbătrânesc și  eram foarte furioasă și plângăcioasă, toate mă fac să trăiesc mai intens și să-mi pese mai puțin de restul și gura lumii.