Căutare

Share this article

Lidia Stoica este psiholog de 8 ani, iar în 2015, anul în care unul dintre cele mai temute diagnostice ale vremurilor noastre a adus-o în situația de a lupta pentru fiecare celulă sănătoasă din organismul ei, Lidia a decis să se ocupe de trăirile ei, de emoțiile pe care le ignorase până când a auzit acel cuvânt ce paralizează: cancer.

A căutat psihologi, specialiști sau oameni lângă care să poată plânge și să se simtă în siguranță. Iar după ce și-a găsit ei soluțiile a realizat că în aceeași situație sunt sute de alți pacienți oncologici care au nevoie de un mediu sigur în care să poată vorbi despre ce simt.

Atunci Lidia a creat grupurile suport, Restart la Viață, în cadrul Fundației Regina Maria, ulterior a format echipa de suport și Asociația pacienților cu boli  cronice „Restart la viață”, prin care a reușit să implementeze un program de formare continuă pentru terapeuți specializați în asistența pacienților oncologici.

De ce ai simțit să deschizi o clinică atât de nișată?

Lidia Stoica: Acum cinci ani am trecut printr-o experiență care m-a dus în punctul de a căuta un psiholog. Am simțit că am nevoie de el dar nu am avut unde să-l găsesc. Nu am avut încredere în niciunul dintre colegii mei, mai ales că știam exact ce înseamnă formarea psihologilor, doar aveam această meserie.

Eu, ca pacient oncologic, nu aveam timp. Nu aveam timp să mă întorc în copilărie, la cele două prune pe care ți le-a furat cineva sau le-am furat de la cineva, cum se spune în psihologie; nu aveam timp pentru sute de ore de terapie, fiindcă diagnosticul era amenințător.

Așa că am căutat un grup de suport, l-am găsit, m-am dus la câteva ședințe, după care s-a terminat, iar eu mi-am zis: „bun, mai departe ce fac?”

Atunci mi-am promis că atunci când mă voi face bine le voi face eu.

Așa s-a și întâmplat. După o vreme m-am dus la Wargha Enayati, omul care m-a ținut de mână când aveam cea mai mare nevoie de ajutor, și l-am întrebat dacă mă susține să creez contextul pentru aceste grupuri de suport. Și el mi-a răspuns, așa cum o făcea de fiecare dată când venea vorba despre a ajuta, da.

Și am început să pun la punct ceea ce avea să devină programul Restart la viață.

Mai târziu mi-am dat seama că abordarea psihologică a pacientului oncologic este una diferită și ceea ce eu simțisem la început și că îmi trebuie, chiar și mie, ca psiholog fost pacient oncologic, o altă perspectivă.

Am început să mă uit în jurul meu și să mă întreb dacă există la Colegiul Psihologilor o specializare de genul: psihologie oncologică. Am aflat că nu există, așa că am inițiat-o eu, în urmă cu vreo 5 semestre, adică acum 2 ani și jumătate. Și tot în aceeași perioadă am creat clinica de psiho-oncologie, plecând tocmai de la ideea că abordarea pacientului oncologic este una diferită, iar ce știam din grupurile de suport era că pacientul oncologic nu are timp.

Practic, am realizat care este abordarea cea mai potrivită, să pun la punct și la noi o metodă de a sprijini pacientul oncologic. Mai ales că nu era ceva ce descoperisem eu, ci o făcuseră alții înaintea mea, în străinătate. Doar că nu se știa la noi. Și încă se știu foarte puține lucruri la noi, chiar dacă au început să existe niște semne.

Anul trecut am creat Asociația pacienților cu boli  cronice „Restart la viață”, iar anul acesta am avizat-o ca fiind furnizor de formare continuă pentru specialiști.

Ideea grupurilor de suport, foarte populară în străinătate, la noi pare încă inedită. Tu cum ai dat de ei, cine erau acești oameni și cum te-a ajutat participarea la aceste ședințe?

Lidia Stoica: Am dat greu de acest grup de suport fiindcă mai nimeni nu făcea. Nu existau psihologi care să lucreze cu pacientul oncologic, mai ales în grup, fiindcă unu la unu mai existau cazuri.

Din fericire, am dat peste acest grup, creat de doamna Elisabeta Stănciulescu, sociolog, dar am nimerit spre finalul întâlnirilor lor, așa încât am mai apucat doar câteva ședințe.

La toate întâlnirile îmi amintesc că am plâns și abia așteptam să-mi vină rândul să vorbesc. Să spun și să plâng. Asta mi se întâmplă și mie acum în cabinet. Fie că suntem în grup, fie în terapie unu la unu, un timp pacienții doar plâng.

Am denumit acest proiect, pe care l-am început cu Fundația Regina Maria și pe care l-am continuat prin asociație și prin clinică, Restart la viață. Și nu este nimic exagerat sau întâmplător în această denumire.

Dacă înainte erai încrâncenat, concentrat să obții niște lucruri, obosit, nemulțumit, ți-era frică să nu pierzi, nemulțumit că nu se întâmplă cum îți doreai, acum trăiești opusul: mie nu-mi mai pasă dacă astăzi nu am bani, știu că mâine vin singuri; nu mai râvnesc la un model de casă pe care probabil l-am văzut la cineva, ci spun: „am o casă și-mi este foarte bună așa cum e”.

Înainte îmi era frică, acum cel mult trăiesc vreo teamă, și văd foarte bine diferența dintre ele: frica este paralizantă, distructivă, iar teama este constructivă, te ajută să fii prudent.

Povestește-mi mai mult despre experiența de boală care te-a adus la această revelație?

Lidia Stoica: Îmi amintesc cum, în perioada aceea, când strănutam și cineva din preajmă îmi spunea: „sănătate!” eu răspundeam: „nu vreau sănătate, vreau un pic de noroc!”.  Și am ajuns să văd cum este să nu ai sănătate ca să încep să o apreciez.

Eram în 2015, eram în București și nu-mi mergea bine deloc. Locuiam împreună cu fiica mea, ea avea un job, iar eu nu-mi puteam găsi nimic de muncă.

Cu câțiva ani înainte plecasem din țară, în SUA și lăsasem în urmă o carieră de economist în niște multinaționale. Doar că atunci când m-am întors în România, s-a dovedit că nu mai era atât de simplu pentru mine să îmi reiau viața de unde o lăsasem.

Și chemam o schimbare. Iar schimbarea, o dată cu diagnosticul, a venit pe toate planurile.

Chiar dacă, mă gândesc, nu astfel de schimbare chemai tu, nu?

Lidia Stoica: Ba cred că da, oricât de straniu ar suna. Fiindcă atunci am trecut de la un stil de viață „material” la unul mai degrabă „spiritual”.

Și nu se poate face asta fără trecere prin boală?

Lidia Stoica: Nu știu ce să-ți spun, dar cam acesta este modelul prin care trec majoritatea pacienților oncologici.

Spun și eu acum la fel cum spunea un chitarist american: am învins cancerul nu pentru că boala a intrat în remisie, am învins cancerul pentru că eu am devenit alt om. Când am început să iert, când am început să uit și am început să iubesc, boala a pierdut teren.

Probabil că am avut oameni pe lângă mine, care să-mi fi atras atenția și până atunci, dar nu am luat în seamă. Așa încât în 2015, cu puțin timp înainte de Paște am primit diagnosticul: cancer la sânul drept.

Adevărul este că eu știam că bunica mea trecuse printr-un diagnostic similar, așa încât din 2010 făceam testări periodice, de două ori pe an. Așa am descoperit nodulul la sân.

Care a fost impactul acestei vești asupra ta?

Lidia Stoica: Nicio clipă nu m-am întrebat „de ce eu?, de ce mie?, de ce acum?”

Deveniseși deja psiholog?

Lidia Stoica: Da. Prima mea specializare a fost de economist, terminasem ASE. În 2012 am făcut a doua facultate, de psihologie, după ce muncisem ani buni ca economist, fiindcă am simțit că-mi este necesar.

Cu ceva ani în urmă, foarte tânără fiind, am lucrat câțiva ani ca instructor auto. Atunci am descoperit un modul de psihologie aplicată și a fost momentul în care am realizat ce poate face psihologia pentru oameni.

Mai târziu, când fiica mea era suficient de mare, iar eu nu mai eram atât de ocupată, mi-am amintit de ce îmi plăcea psihologia. Și am făcut studiile necesare.

Să ne întoarcem la ce schimbare reclamai tu. Când a început schimbarea ta? Și de ce?

Lidia Stoica: Atunci, în momentul în care am primit diagnosticul a început și schimbarea mea. Tot ce am gândit atunci a fost ce trebuie să fac să rezolv problema, să ies din boală. Și asta am făcut: operație, radioterapie, histerectomie, Tamoxifen și asta a fost.

Cât a durat?

Lidia Stoica: Câteva luni: din aprilie 2015, înainte de Paște, când a fost intervenția chirurgicală, iar Tamoxifen am început să iau din iulie 2015 și mai iau și acum, chiar dacă deja am împlinit 5 ani. Se spune că dacă trec 5 ani și nu ai avut nicio recidivă ești declarat supraviețuitor. Eu m-am autodeclarat anul acesta. (râde)

Mi-ai povestit de schimbare până acum. Ce anume determină schimbarea asta la un pacient?

Lidia Stoica: La mine au fost câteva momente. Unul a fost că în acea perioadă, când a apărut și diagnosticul, pierdusem legătura cu Dumnezeu.

Pierduseși ceva ce ai avut la un moement dat sau nu ai fost niciodată vreo persoană religioasă?
Lidia Stoica: Cred că deși am trăit într-o cultură, un mediu în care bunicii, rudele veneau din creștinism; am fost învățată și eu, ca mulți alții, că există un Paște, un Crăciun, mă temeam că Dumnezeu nu va privi cu ochi buni dacă fac fapte rele, aveam teama asta de Dumnezeu, mergeam din când în când la biserică sau vorbeam cu el pe oriunde eram, dar nu simțeam o conexiune.

Și am simțit boala ca pe o pierdere a legăturii cu Dumnezeu.

Lidia Stoica, alături de Mitra Enayati

Iar acum, marea majoritate a pacienților oncologici pe care îi știu eu, care au reușit să treacă peste boală, spun că l-au regăsit pe Dumnezeu.

Cum se întâmplă asta?

Lidia Stoica: Cred că mergând pe DN1. Mie așa mi s-a întâmplat. Eram pe DN1, veneam de la Corbeanca, unde locuiam, spre Fundația Regina Maria, unde lucram cu Mitra Enayati. Atunci mi-am dat seama că dacă aș fi păstrat un miligram de legătură cu Dumnezeu probabil că nu aș fi ajuns să disper. Iar disperarea aduce boală, este o boală.

Un om disperat nu mai reușeșete să vadă ziua de mâine. Totul se termină înainte de a ajunge acolo, se înfundă.

E cumva firesc să disperi, fiindcă treci printr-un diagnostic care este, uneori sinonim cu moartea.

Lidia Stoica: Eu aș zice că dimpotrivă, de-atunci nu mi-a mai fost frică de moarte. De când l-am regăsit pe Dumnezeu am simțit că nu mai am de ce să mă tem.

Lidia Stoica, împreună cu Mitra Enayati, Nadine Daniel, Cristiana Mateoiu, Wargha Enayati și copiii din Centru Educațional Băneasa, gestionat de Fundația Inovații Sociale Regina Maria

Cum ai scăpat tu de frica de moarte, adică acea spaimă care ne însoțește de când ne naștem și până când ni se întâmplă?

Lidia Stoica: Am două povești pe care le spun oamenilor ca răspuns la această întrebare. Una dintre ele este chiar povestea mea.

În 2018, pe 15 octombrie, eram cu cățelul la veterinar și mă pregăteam să plătesc. Am pus cardul, am introdus codul PIN și mi s-a „stins” lumina, am căzut din picioare.

M-am trezit în ambulanță.

Mi-au făcut un CT, un RMN și mi-au descoperit un meningiom, o tumoare, pe creier. Nimeni nu știa de când este acolo, în cât timp se dezvoltase și ce era cu ea. Puține răspunsuri și o certitudine: era suficient de mare, 3 cm în diametru, cât să determine creierul să „stingă” lumina.

Am ajuns la Horațiu Ioani, la Colentina și el mi-a recomandat să operez tumoarea și, dacă îmi este posibil, să o fac în străinătate. Așa că am plecat în Austria, unde am rezolvat problema.

Când m-am întors în România, după operație, mi-a venit un gând simplu în minte: „puteam să mor și nu știam că mi se întâmplă asta!”. Asta este cea mai mare binecuvântare pe care un om poate să o primească, să nu știe.

Apoi m-am mai gândit la ce aveam: casa, clinica, tot ce numim noi proprietăți în care blocăm bani sau din care producem bani. Și mi-am zis: „chiar nu-mi trebuie nimic din toate astea ca să trec dincolo? Nici măcar o monedă de 50 de bani, așa-zisa ortu popii?”

Apoi m-am uitat la oamenii din jurul meu, m-am întrebat dacă vreunul mă ajută să trec dincolo și mi-am dat seama că nu. Și m-am gândit: „ce fac ei fără mine, cum se vor descurca ei: fiica mea, rudele mele, prietenii, cum se vor descurca fără mine?” Și a venit imediat răspunsul: „se vor descurca! Vor plânge o vreme după care vor trece mai departe și se vor descurca așa cum și tu te-ai descurcat când tatăl tău a murit, când aveai doar 16 ani”.

„Dar cățelul?”, am zis după aceea. El ar mai fi rămas. Și răspunsul a venit îndată: „cățelul este iubitor, este iubit, iar unul dintre cei ce vor rămâne în urma ta îl va lua!”

Așa că mie nu-mi mai e frică.

Este singura certitudine pe lumea asta: într-o zi cu toții vom trece în neființă. Iar eu mai adaug aici că vom ajunge toți la Dumnezeu și îl vom cunoaște.

Iar aici am să-ți spun a doua poveste pe care ți-am promis-o mai devreme. Se spune că doi gemeni erau în burtica mamei lor și vorbeau. Unul întreabă: „tu crezi în viața de după naștere?”, iar celălat răspunde: „nu există viață după naștere! Noi aici trăim, în acest întuneric și această umiditate! Iar când ne naștem vom muri”. Iar celălalt zice: „eu cred că nu e așa. Cred că vom ajunge să mergem pe picioarele noastre, să mâncăm cu mâinile noastre și să respirăm singuri, nu prin acest cordon!”. „Nu cred, revine celălalt mai vehement! Ai văzut tu pe cineva care a trecut dincolo să se întoarcă? Să ne spună că există viață după naștere?”. „Așa este, nu s-a întors nimeni să ne spună cum este după ce ne naștem, dar câteodată, dacă facem liniște și suntem atenți, putem auzi glasul mamei și simți mângâierea mâinii ei!”

Nu este același lucru, Monica, precum vedem noi viața de dincolo?

Seamănă, da. Și am citit aceeași idee în cartea părintelui Rafail Noica. Dar aș vrea să ne întoarcem și să-mi spui care au mai fost semnalele schimbării tale ca pacient ocologic?

Lidia Stoica: În perioada în care îți spuneam că am început tratamentul, iar eu nu aveam întrebările clasice: „de ce mie, de ce eu?”, am constatat cât de îngrijorați și speriați erau cei din jurul meu, în special fiica mea. Așa că am mers și la doctorul Pavel Chirilă să încerc și unul dintre tratamentele lui.

Lidia Stoica și doctorul Pavel Chirilă

De ce este greșit să te întrebi: „De ce mie? De ce eu?”

Lidia Stoica: Nu aș spune că sunt întrebări greșite, ci sunt niște gânduri care te țin în loc, pentru a căuta răspunsuri fără nicio relevanță pentru tine. Or, când primești acest diagnostic, timpul este esențial. Și nu-l poți irosi. Nu ai voie. Nu atunci.

Ei bine, am ajuns la doctorul Chirilă, iar el mi-a spus atunci ceva foarte important în schimbarea mea de mai apoi: „poți să iei ce vrei tu și să faci ce tratamente vrei, dar vindecarea începe cu iertarea!” Atunci m-am prăbușit pe scaunul din cabinet, am plâns jumătate de oră și am plecat cu vreo câteva tubușoare din tratamentul foarte scump și special pe care îl prescrie doctorul. Fără să mai fie nevoie să le folosesc vreodată.

Lidia Stoica în cadrul grupului de suport

Așadar, avem conexiunea cu Dumnezeu, iertarea. Ce ai mai înregistrat tu la capitolul schimbare?

Lidia Stoica: Când am început să organizez grupurile de suport Restart la viață și zeci de doamne au venit să se înscrie, mi-am dat seama că avem nevoie și de medici alături de care să aflăm răspunsuri. Așa că am invitat specialiști care să ne ofere acele răspunsuri autentice. Și am realizat împreună cu ei că, de fapt, recuperarea pacientului oncologic este o luptă pe mai multe planuri: medical, psihologic, nutriție, mișcare, frumusețe, muncă și justiție, social și spiritual.

De ce ai simțit tu nevoia de psiholog? Și când a apărut ea?

Lidia Stoica: Aveam nevoie de un loc unde să plâng în siguranță. Aveam nevoie de un loc unde să spun ce am pe suflet fără să fiu judecată, condamnată.

Cine judecă pe altcineva bolnav?

Lidia Stoica: Așa este. Dar nu poți vorbi sincer despre ce simți în familie sau cu prietenii. Nu mi-am dorit să îi împovărez pe ei. În plus, ei ar fi putut avea alte opinii, diferite de ale mele. Or, eu, la fel ca orice pacient oncologic, aveam nevoie să spun ce am pe suflet așa cum îmi venea. Aveam nevoie doar să apăs un buton și cineva să mă asculte. Atât. Iar asta nu se poate în familie sau printre prieteni.

În tot acest timp, de când am inițiat formarea în psiho-oncologie la noi, m-am străduit să-mi dau seama ce face terapeutul diferit în cabinet cu pacientul, ce s-a întâmplat cu mine și cum se numește ce fac eu aici, după modelul meu terapeutic. Și am realizat că acest model folosește metode și tehnici din toate terapiile, iar asta este o caracteristică a psiho-oncologului.

Care sunt primele întrebări pe care le are pacientul care vine la voi?

Lidia Stoica: Inițial nu știe ce caută, știe doar că are o problemă peste care vrea să treacă. Vrea să trăiască, nu vrea să moară. Vrea să fie alături de familie, de copii, nu vrea să îi lase în urmă și nu are încredere că cei care vor rămâne în urma lui se vor descurca fără el. Iar prima cerere este: „ce să fac să trec peste asta?”

Mai departe, eu îi ajut să se descopere pe ei la acel moment al disperării, facem împreună o hartă a emoțiilor lor din viața anterioară diagnosticului și a tot ce trăiesc ei în noua viață, în care vor să se elibereze de această boală.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO