Livia Antoci, femeia care a reușit să transforme o „școală de țigani” de la periferia Iașului într-una dintre primele opțiuni ale părinților. Și directorul anului, ce sprijină egalitatea de șanse pentru fiecare copil

Și proiectul acesta le oferă masă caldă?

Da, dar avem doar trei zile pe săptămână. Nu este un proiect cu un buget extraordinar de mare, dar am reușit să ne descurcăm să le oferim și materiale pe care să lucreze. Este implicat un actor de la Teatrul din Iași, un pictor și un psiholog care predă cursuri atât de dezvoltare personală și mai au și de matematică distractivă.

Au nevoie de cursurile de dezvoltare personală pentru că aici sunt cele mai mari probleme. Lipsa de educație de acasă, care e recunoscută, îi defavorizează, deși copiii sunt foarte isteți, după cum îmi spunea și doamna de matematică. Tot dumneaei îmi spunea: „Partea de matematică nu-mi este greu să le-o explic, o înțeleg și apoi performează. Însă marea problemă este la comportament”. Aici intervine consilierul pe dezvoltare personală pentru că ei reacționează impulsiv, ca acasă și evident reacția lor e și ca o formă de apărare.

Ce am mai făcut? Vizite în comunitate. Dacă la început mergeam însoțită de poliție, că așa mi s-a spus, acum am deja două vizite în cartierul romilor, pe care le-am făcut singură. Vreau să vă spun că mă simt foarte bine. Merg cu copiii, discut cu oamenii și nu mi s-a întâmplat absolut nimic.

Foarte important de știut este care sunt rezultatele școlare la examenele naționale. Cum stați la capitolul acesta?

Ca școală stăm relativ bine. Singurul examen la care ne raportăm este evaluarea națională și întotdeauna avem promovare peste 90%. Iar asta pentru că se muncește mult. Muncim foarte mult cu copiii noștri și așa cum spunem de fiecare dată, copiii care pleacă de la școala Elena Cuza, sunt copii munciți. Munciți și pe partea de activități extra, munciți și la școală.

Și facem toate lucrurile împreună, de la clasa 0 până la clasa a VIII-a.

Mi-ați spus că ați reușit să egalizați șansele tuturor pentru că ați recunoscut că aveți copii romi în școală și pentru că ați căutat tot felul de proiecte. Dar dacă nu vă duceați în comunitate să-i aduceți de mână la școală, reușeați?

Nu cred.

Altă treabă mai bună nu aveați? 😊

Cred că aveam, dar așa simt. În momentul în care ești director la o școală, sau cel puțin așa simt eu, cred că am o datorie pentru fiecare copil. Îmi place să-i cunosc, în pauză vin la mine și îmi spun tot ce au făcut. De cele mai multe ori aflu înaintea dirigintelui sau a învățătorului pentru că i-am învățat să spună tot ce au făcut. A stricat un copil un laptop, imediat a venit și mi-a spus. „Bine, hai să vedem ce putem face!”. Întotdeauna le-am spus că cel mai bine e să-mi spună și găsim soluții împreună. Dar aflu și lucrurile bune așa. Aseară, de exemplu, băieții de la învățământul primar au câștigat meciul de fotbal cu 5-0 și mergem în etapa următoare. 😊

Poate pentru unii pare ceva minor, dar pentru noi e extraordinar. Nu avem sală de sport, ne antrenăm pe unde putem, dar suntem inimoși și iată rezultatele.

Adică pe lângă problemele cu prejudecățile și etichetele, mai aveți și probleme legate de infrastructură. Nu aveți sală de sport. Mai sunt și altele?

Avem nevoie de dotări, aici cred că stăm mai puțin bine.

Vorbim de tehnologie?

Nu neapărat. Avem laptopuri, camere audio/video, proiectoare… Avem nevoie însă de dotări pentru laboratoare. De exemplu acum cumpărăm roci și sol pentru laboratorul de geografie.

Dar aș vrea să mai adaug ceva. În proiectul acesta îi aducem și pe părinții copiilor de etnie romă la școală și am avut săptămâna aceasta întâlnire cu un jurist pe tema datoriilor, sancțiunilor și obligațiilor și am întrebat o doamnă prezentă dacă a simțit vreodată discriminarea. Mi-a povestit un episod petrecut la Evidența Populației. Avea bonul de ordine, trebuia să intre și i s-a spus să aștepte până ce vor intra toate celelalte doamne, care veniseră mult după dumneaei. Pentru mine a fost șocant să constat că în 2022 noi încă mai avem astfel de prejudecăți.

Cea mai mare problemă pe care o avem nu ține de dotări,  ci de prejudecata oamenilor, în special legată de altă etnie.

Ce vârstă aveți?

Mă obișnuiesc cu ideea că am 43 de ani.

Ce meserie aveau părinții dumneavoastră?

Părinții mei sunt oameni simpli, fără studii universitare, dar care m-au învățat întotdeauna că trebuie să învăț, că școala va face la un moment dat diferența. Mama a lucrat la o firmă de confecții, a fost CTC-istă, iar tata a lucrat la o cooperativă lăcătuș mecanic.

În ce moment al vieții dumneavoastră apare dorința de a merge către învățământ? A fost prima opțiune sau…?

A fost prima opțiune și cred că a venit de mică. Am locuit la casă o perioadă și îmi amintesc că aveam sobă. Când învățam, țin minte că toate lecțiile le scriam cu creta pe sobă, eram profesorul în mintea mea și îmi plăcea la nebunie să răsfoiesc caietele și cărțile așa cum răsfoia profesorul catalogul. Cred că am făcut o alegere foarte bună în viață, deși mult timp mi-a fost foarte greu.

Era vorba aceea că profesorii mor de foame…

Nu știu dacă neapărat mor de foame, dar este foarte greu. Am predat la școală profesională, am predat la învățământ simultan în mediul rural, la peste 60 de kilometri de Iași, însă acum când mă gândesc nu-mi pare rău de nicio zi, de niciun moment, de nicio școală în care am fost pentru că toate acestea m-au format ceea ce sunt azi. Iar treaba asta cu egalitatea cred că mi se trage din copilărie. Am fost pionier o perioadă și atunci clasa mea a fost împărțită în două: o parte la Palatul Culturii din Iași și ceilalți care nu aveau cravata așa cum trebuie, cămășuța cum trebuie, bereta potrivită și așa mai departe. În acel moment eu am ales să mă duc cu ceilalți la Muzeul Literaturii, un muzeu mic și păstrez și acum poza cu mine și ceilalți colegi ai mei care nu aveau cravata super apretată, cămașă sau beretă frumos aranjată.

Cumva se poate spune că v-ați născut cu simțul asta al dreptății….

Cred… Într-adevăr mă revoltă tare mult nedreptatea și mai ales nedreptatea față de copii. Sunt mama răniților și pot spune că-mi place asta.

De ce limba română?

Mi-a plăcut foarte mult gramatica. De fapt mi-a plăcut și mă descurcam foarte bine și la matematică, însă cred că nu am avut o orientare școlară foarte bună la nivel de clasa a VIII-a și în momentul în care am ales liceul, am ales profilul uman. Și acum mă întreb de ce și cum, dar cred că așa a fost.