Luca Ciubotaru, fost delegat al tineretului la ONU, activist civic: „M-am născut în Bucovina, la granița cu Ucraina. 300 de metri mai jos de-ar fi fost trasată granița din 1940, acum aș fi fost înrolat în forțele armate ucrainene, nu cetățean al unui stat UE și NATO.”

Luca Ciubotaru este unul dintre cei doi delegați pentru tineret ai României la ONU, admis la două facultăți din UK, imediat după liceu, a decis să rămână totuși în România, la Iași, unde să facă schimbările pe care le vedea necesare în preajma sa, a plecat în Franța cu o bursă ERASMUS la Sorbona, dar și în SUA, la Harvard, unde a dus la bun sfârșit un curs care punea în structură ceea ce el făcea intuitiv, implicarea civică, iar acum este parte din departamentul de consiliere pe probleme juridice la Președinția României, predă la Facultatea de Drept din București și se implică în mai multe acțiuni civice, cele menite să schimbe lumea, cele pe care el le crede la îndemâna oricăruia dintre noi,

Avem tendința să luăm democrația ca pe un dat, când de fapt trebuie să ne luptăm pentru ea. Cum se văd de la catedră generațiile de studenți în atitudinea lor față de democrație?

Luca Ciubotaru: Și generația mea s-a născut în democrație, m-am născut în 1992, așa că nu am un termen de comparație cu regimul autoritar. Nu pot spune ce însemna libertatea în comunism pentru a o aprecia mai mult, dar e drept că luăm democrația ca pe un dat și considerăm că, dacă am avut o constituție modernă, la începutul lui 1990, cu drepturi garantate, ele vor fi acolo pentru totdeauna. Realitatea e că, din păcate, școala nu pune suficient accent pe felul în care îi formează pe cetățeni. La liceu, când tinerii sunt mai conștienți de rolul lor în societate, nu mai există o materie de educație civică.

Există multă apatie, și în societate, și în rândul tinerilor, pentru că s-a creat o distanță foarte mare în mecanismele democrației, care par abstracte, și un om de rând. Vestea bună este că ea se poate reduce. Democrația poate fi înțeleasă și ca o responsabilitate, și ca o activitate nobilă, atrăgătoare, care este despre fiecare dintre noi, despre problemele noastre din cartier, din oraș, despre legile care ne afectează în fiecare zi. E mult de muncă, dar e și un proces frumos și o călătorie plină de satisfacții: Pui la lucru niște mecanisme, iar oamenii înțeleg că au puterea să schimbe.

Hai să ne întoarcem la Rădăuți și să ne uităm la ce te mâna pe tine în luptă în liceu și după aceea? Dar mai întâi, spune-mi trei personaje celebre din orașul tău!

Luca Ciubotaru: Matei Vișniec, dramaturgul, Mălina Anițoaie, care nu s-a născut acolo, dar a revenit în zonă și a îmbunătățit viața culturală, dar și Mihai Pitei, un fost prefect al județului Rădăuți, care a trăit în secolul XIX și a lăsat o moștenire culturală fantastică. Nu mă refer la oameni politici actuali. Rădăuți are șansa de a fi fost parte din Bucovina austro-ungară și are și o moștenire culturală extraordinară pe care a primit-o și pe care cred că generația de astăzi are datoria să o păstreze și să o ducă mai departe, de la clădirile de patrimoniu, la piața culturală și diversitatea etnică și faptul că la 1930 o treime din populația orașului era de români, una de evrei și o treime era formată din germani.

Ce distanță este între voi și Cernăuți?

Luca Ciubotaru: Să fie vreo 50-60 de km. Cam o oră, în funcție de durata procedurilor de trecere a frontierei, la vama Siret. Eu m-am născut la granița cu Ucraina, într-o localitate la 15 kilometri, care este chiar o localitate de frontieră.

Spun tot timpul că sunt privilegiat că sunt astăzi parte dintr-un stat membru al UE și NATO, altfel aș fi fost astăzi înrolat în forțele armate ucrainene, dacă granița s-ar fi trasat cu 300 de metri mai la sud în 1940.

Bunicul a pierdut atunci proprietățile pe care le avea în nordul Bucovinei și a luat-o de la capăt. E un privilegiu și am simțit tot timpul responsabilitatea de a întoarce ceva din experiența mea de formare acasă, acolo unde sunt rădăcinile.

Așa a apărut în 2017 și Asociația Rădăuțiul Civic, un grup de inițiativă la început, care s-a rostogolit de la un proiect la altul până astăzi.

Când ai început să te implici în acest proiect?

Luca Ciubotaru: Aveam 25 de ani, se întâmpla acum 6 ani. Veneam după absolvirea Facultății de Drept, înființasem o organizație studențească la Iași, am pus umărul la extinderea rețelei asociațiilor studenților de la Drept în Republica Moldova, trecusem prin experiența de delegat de tineret al României la ONU și veneam cu experiență de voluntariat. Toate aceste experiențe mi-au folosit pentru a beneficia pe deplin de experiența la ONU.

Luca Ciubotaru, în SUA

A fost o selecție făcută de MAE și Ministerul Tineretului, o experiență bogată care  m-a făcut să spun la acel moment că nu-mi doresc o profesie în lumea juridică, ci una în diplomație. A fost o schimbare de optică atunci, care mi-a deschis și alte orizonturi.

Spune-mi mai multe despre acțiunile tale de voluntariat!

Luca Ciubotaru: În 2014, de pildă, mi-am dat seama că există niște oportunități grozave, de care studenții nu beneficiază. De pildă bursele ERASMUS, unde existau mai multe locuri decât număr de aplicanți. Așa că am început să facem sesiuni, conferințe și activități în care aduceam foști studenți ERASMUS în facultate, care vorbeau cu studenții. În doi ani s-a dublat numărul de studenți care aplicau.

În 2015 am avut șansa să lucrez pentru un an și jumătate, aproape doi ani în Guvernul României, în ministerul pentru consultare publică și dialog civic, în calitate de consilier al ministrului. Acolo am avut șansa să văd cum funcționează statul Român de la cel mai înalt nivel, cum funcționează administrația publică, despre care și eu aveam niște preconcepții, credeam că toți funcționarii sunt leneși sau că nu-și fac treaba cum trebuie sau că statul român lucrează cu niște entități foarte abstracte, de la ministere până la agenții.

Ce am învățat din aceste experiențe a fost, de pildă, că există resurse și oameni dispuși să se implice, doar că nu-i întreabă nimeni despre ce pot face. Am organizat o tabără pentru copiii din centre de plasament, am depus proiectul la primărie, dar ne-a fost refuzat pentru că nu eram încă ONG, chiar dacă legea permitea să aplicăm și ca persoane fizice, așa că ne-am supărat, am făcut campanie de crowdfunding și am adunat resursele într-o săptămână. Am trimis copiii în tabără, iar această reușită ne-a dat o energie grozavă, iar oamenii au înțeles că pot să contribuie în felul lor, cu o donație, cu ore de voluntariat, cu expertiza lor. Așa a apărut apetitul pentru implicarea civică, având și o imagine foarte clară despre cum funcționa administrația locală și că există zone din societatea civilă cu un rol complementar, ba chiar să înlocuiască niște eforturi ale statului.

Ce ai învățat tu din aceste ieșiri în străinătate: în Franța, în SUA. Cum anume te-au îmbogățit?

Luca Ciubotaru: În Franța am ajuns cu o bursă ERASMUS, în 2013, la Universitatea Paris 13 Sorbona. A fost o experiență academică, din care am putut vedea foarte bine cum funcționează un sistem de învățământ sau care e relația dintre studenți și profesori, despre cât de mult este încurajată creativitatea, inclusiv libertatea de a-ți alege niște subiecte pe care vrei să le dezvolți.

Noi avem sisteme similare de educație. Ce e diferit?

Luca Ciubotaru: Este diferit modul în care este încurajată această libertate și creativitate individuală în învățământ, iar modul în care un student își creează parcursul nu este dat doar de frica sancțiunilor și constrângerilor externe, faptul că profesorul îl notează în fiecare săptămână.

Deși eram pe punctul de a pleca în străinătate la terminarea liceului, fusesem admis în UK la două universități, am rămas în țară și am încercat să valorific fiecare oportunitate, așa cum au fost bursa ERASMUS ori mandatul ONU.

În 2019 am plecat cu o bursă de organizare comunitară în SUA, cu accent aici mai degrabă pe implicarea în societatea civilă. Am stat 6 săptămâni la un ONG din Boston, unde am lucrat zi de zi și unde mi-am dat seama că această implicare civică pe care eu o făceam mai degrabă din reflex, pentru că vedeam niște probleme, îmi săreau în ochi, eu știam că pot să conectez niște resurse, niște oameni, are în spate o știință de fapt, este o materie care se predă la Harvard. Așa că am investit timp și energie și am trecut și prin acest curs, de organizare comunitară la Harvard, iar ulterior am decis să aduc tot acest know-how acasă.

Îmi place cum vorbești despre aceste experiențe ca despre niște șanse. Cine ți le-a dat?

Luca Ciubotaru: Nimeni, mi le-am căutat și luat singur. Am avut și multe oportunități la care am aplicat dar nu am reușit, dar am căutat întotdeauna să ies din zona de confort, să aflu lucruri noi, să văd ce mi se potrivește.

Am avut și șansa unor mentori care m-au ajutat și de încrederea cărora m-am bucurat, atât în experiența din Guvern, cât și atunci când am intrat în Administrația Prezidențială, dar de fiecare dată am știut că trebuie să muncesc și să dovedesc faptul că merit locul acolo.

Știi expresia: ești tocilar, de-asta ai reușit! Cum ai învățat tu că succesul acesta nu este despre a toci ceva, ci despre a munci de-adevăratelea?

Luca Ciubotaru: Există în continuare cred acest bullying. Mie îmi plăcea să am răspunsurile cu mine tot timpul și să fiu suficient de pregătit încât să pot purta o discuție cu cei cu care mă întâlneam. De obicei, și în Guvern, și în alte conjuncturi, eram cel mai tânăr participant de la masă. Erau și situații în care eram oarecum subestimat, dar îmi plăcea să investesc suficient de mult în pregătirea subiectului, astfel încât să pot face față oricărei discuții ar fi apărut. Și ai un sentiment plăcut când știi că ești acolo, știi suficient de mult încât să nu-ți fie rușine atunci când începi o conversație sau să dezvolți niște direcții, să produci niște schimbări cu tot ce știi tu.

Cum ai învățat această disciplină a muncii? Rezultatele ne plac, dar întreg procesul este lung, greoi, obositor sau chiar plictisitor. Deci cum?

Luca Ciubotaru: Dacă îți găsești niște cauze în care crezi suficient de mult, nu mai simți nici oboseala, nu mai vezi nici efortul. Ia timp să-ți descoperi niște pasiuni și nu știu ce te-ar ține să stai treaz până la miezul nopții și să scrii acțiuni în instanță pentru un drept care ți-a fost încălcat. Satisfacția de a face aceste lucruri îți alimentează pofta de a face și mai mult, de a fi suficient de bun și de a-ți crește impactul.

Asta am reușit să fac, poate într-o formă un pic diferită, printr-un program, Accelerator ONG, unde am început să lucrez cu alte organizații guvernamentale, sprijinindu-le să-și consolideze capacitatea, folosind experiența din Asociația Rădăuțiul Civic, unde am creat și campanii de advocacy, acțiuni de educație civică pentru sute sau mii de elevi din comunitatea locală. Am avut și în ultimul an un efort susținut pentru Ucraina, unde am trimis 1300 de tone de ajutoare umanitare și am avut aproape 120.000 de beneficiari, din nordul țării, dar și din Ucraina. În plus, Asociația Young Initiative și World Vision sprijină aceste organizații să-și crească capacitatea pentru un efort pe termen lung.

Societatea civilă din România este încă destul de fragilă, dacă ne uităm la evoluția ei și are încă nevoie de aceste investiții, fiindcă din păcate, spre deosebire de sectorul privat, în mediul ONG ai și mai puțină predictibilitate. Mai mult, ONG-urile suplinesc sau completează rolul statului în foarte multe domenii, de la servicii sociale, la mediu și chiar implicare civică, responsabilizează instituțiile statului.