Lucian Burlea, fondatorul singurului institut de psihiatrie din România: „8 ani am avut o suferință atroce. Mi s-a îmbolnăvit tatăl, am mers cu el să se trateze și într-un final l-am pierdut”

Vreau să schimb registrul puțin doar. Ochii tăi spun povești. Cum ai povesti tu perioada de management într-un spital unde ajung oamenii care fie s-au născut altfel, fie au ajuns să fie altfel, iar deciziile lor să fie luate doar în urma medicamentației.

Oh, da! Am multe povești de viață. Viața mea este o poveste, pentru că o trăiesc intens, cu maximă pasiune și-i întind limitele cât se poate. În sensul acesta, am o glumă pe îmi place s-o spun: Știi, vârsta mea biologică este de peste 48 de ani, dar vârsta mea reală, conform cu felul în care am trăit-o și conform experiențelor mele, este de aproape 140 de ani. 

Legat de perioada cât am fost la Socola și despre pacientul psihiatric, nu-mi permit să vorbesc, pentru că nu sunt în măsură, nefiind specialist, nefiind medic psihiatru. Pot doar să-ți spun că fiind manager, am vizitat de nenumărate ori pavilioanele și saloanele cu bolnavi și când plecam de acolo, plecam marcat de privirile pacienților și de manifestările lor, de suferința lor, dar și a familiilor aparținătoare. Acestea m-au făcut și au reprezentat principalele motive pentru care mi-am dorit să duc Socola, acolo unde aceasta n-a mai fost. Mi-am dorit să aduc spațiile hoteliere la nivelul anilor pe care îi parcurgem, conform bunului simt și conform cu Europa 2015, de atunci. Mi-am dorit conlucrările internaționale și cercetarea să fie două dintre direcțiile principale de acțiune ale mele și implicit ale acestei instituții și a corpului medical, totul în slujba pacienților și a familiilor aparținătoare… acești oameni bătuți de soartă. Dacă te duci acolo, ca să vizitezi institutul, ai să pleci marcată. Real marcată!

Am reușit să duc Socola acolo unde n-a mai fost. Urmau acțiuni mărețe, de fapt cele mai importante, abia acolo începeau lucrurile importante să se deruleze. Însă n-am fost lăsat să-mi pun în operă viziunea, mult avangardistă față de mulți sau poate chiar față de toți.

Mai întreb încă o dată: în final, cine a fost înfrânt?

Lucian Burlea: „Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o, a fost atunci când am crezut că mi-am întâlnit iubirea vieții și l-am rugat mult, insistent, pe Dumnezeu să am parte de ea și să mi-o dea. Și mi-a dat-o!…”

Deciziile tale, Lucian au fost toate bune?

Nu, clar că nu au fost toate bune. Eu, ca orice muritor și locuitor al acestei planete, sunt un oarecare om, iar oamenii nu sunt îngeri. Niciunul! Sunt un om cu bune și rele, cu calități și defecte, cu lucruri bune sau bine făcute, dar și cu greșeli. Eu spun și fac lucruri doar dacă cred cu putere, indiferent că e greșit sau nu, merg înainte cu tărie. Mă mai și opresc, câteodată târziu, după mult timp după ce înțeleg că nu este bine ce fac sau când realizez că sunt pe direcția greșită. Câteodată anticipez binele, răul și acționez în conformitate.

Cea mai greșită decizie?

Uitându-mă mult în trecut, în ultimii 8 ani, pentru că am avut și timp de introspecție, cred că cea mai mare greșeală pe care am făcut-o, a fost atunci când am crezut că mi-am întâlnit iubirea vieții și l-am rugat mult, insistent, pe Dumnezeu să am parte de ea și să mi-o dea. Și mi-a dat-o! Ei bine, din acel moment mi-am sau mi s-a dat totul peste cap, e ca și cum mi-aș fi regulat norocul, ca să n-o spun cum aș vrea s-o spun. Au urmat o înșiruire de situații deosebit de urâte, unele chiar dramatice. Complicațiile nu au întârziat să apară, unele care se vor întinde pe tot parcursul vieții.

Îți spun ce concluzii am tras eu în urma acestor decizii și în urma acestor 8 ani în care dramele s-au suprapus:

1. Indiferent de greșelile pe care le face, mici sau mari, cu bună știință sau din greșeală, chiar și binele, pe toate le plătim, absolut pe toate. Nimeni nu te iartă, nici chiar divinitatea. Le plătești, după care, poate, ești iertat. 

2. Câteodată îl rugăm insistent pe Dumnezeu imposibilul și dacă își pune mintea cu noi, ni-l dă. Apoi, ține-te frate! Descurcă-te! Nu tu ai vrut?! Prin urmare, este foarte important să fim foarte atenți la ceea ce ne dorim de la viață, cu cine ne dorim să fim sau să avem aproape, pe cine îndepărtăm sau alungăm și care sunt colateralele. Pe cine putem răni sau chiar răni, pentru că vă garantez, toți plătim. Negreșit! Invariabil! Mai devreme sau mai târziu, dar plătim. Câteodată plătim, chiar foarte des în timpurile actuale și în societatea actuală, și pentru ceea ce n-am făcut.

Lucian Burlea: „Pe unele femei le-am făcut eu să sufere sau să plângă, altele m-au făcut ele pe mine să sufăr și să mi se umezească ochii, dar a rămas loc de gânduri bune și de respect”