Lupta cu frica și reconstruirea de sine. Cum a depășit Eduard Andrei traumele copilăriei, a renunțat la un job bun într-o multinațională și, în pofida tuturor criticilor, a ales drumul greu al reconversiei profesionale și a devenit profesor

Am vorbit anul trecut cu Eduard Andrei atunci când ne-a povestit despre copilăria sa greu încercată, una pe care ne-a descris-o atunci așa: „Răspunsul universal al tatălui meu era: N-am!. Am descoperit, în nenumărate rânduri, bani schimbați în valută ascunși sub saltea, prezervative folosite în mașină. Adăugăm certuri zilnice și milogeli în genunchi în fața mamei, plânsetele zilnice ale mamei, inclusiv în timpul sarcinii cu sora mea mai mică”. 

Dar Eduard Andrei Vasile a trecut peste această traumă. A avut o educație aleasă. O relație minunată atât cu mama, cât și cu bunica sa. Iar acum am vorbit cu el despre călătoria sa din multinațională, la catedră. Despre cum vede el reconversia profesională. Cum treci peste eșec. Dar și cum reușești să depășești traumele unei copilării greu încercate sau capcanele unui anturaj nefericit. 

Eduard Andrei, tu ai plecat dintr-o multinațională pentru a ajunge la catedră. Sunt convinsă că multă lume se gândește la o reconversie profesională. Și multora le este teamă să facă acest pas. La tine cum a fost acest moment?

Eu am tradus această „reconversie profesională” în „ce îmi spune sufletul”. Având modele de viață în școala generală și liceu, am plantat undeva această sămânță a dorinței de a face ceva nobil în viață. A fost greu din punct de vedere financiar. Știm că multinaționalele oferă pachete atractive și ofereau și în urmă cu 8-9 ani. Să faci ce-ți place te costa și „pe vremuri” destul de mult. Te costa imposibilitatea de a-ți plăti chiria, te costa micile plăceri sau îți taxa garderoba. 

Trăim sub imperiul fricii și nu mă feresc să afirm asta. În prima școală în care am lucrat, salariul era de jumătate din ce câștigam la primul job în 2014. Dur, nu?

Eduard Andrei: „Cu toții vom avea momente în viață în care vom dobândi sindromul Stockholm. Ne identificăm cu „agresorul” și chiar ajungem să-l simpatizăm. Este nevoie de multă muncă cu sinele, multe întrebări dureroase și răspunsuri și mai dureroase”

Ce făceai înainte? Și ce faci acum?

În multinațională mă ocupam de contracte, extindeam garanții, verificam online echipamente din școlile și sălile de fitness din Marea Britanie și Franța. La primul job la care am și renunțat, de altfel, lucram pe un proiect de retenție: trebuia să conving clienți străini să nu renunțe la abonamentele de telefonie mobilă. Mi-am dat seama că am o „problemă” în momentul în care mă loveam de un refuz și mă gândeam că nici eu nu aș continua acel abonament. Cum aș putea să conving pe cineva de ceva în care nu cred? Nu am stat mult acolo. Nu se alinia cu principiile mele. Au urmat job-uri în PR și marketing, PR politic, voluntariat în asociații. Am testat domeniile care mă atrăgeau și la final am tras linie și mi-am însușit concluziile. 

Cum ai ajuns să descoperi ceea ce vrei să faci cu adevărat în viață?

Așa cum am spus, având modele adevărate. Profesori care mă prețuiau, mă încurajau să particip la toate olimpiadele posibile: istorie, geografie, limba română, limba latină, limba engleză, religie. Profesori care mi-au spus că își doresc ca într-o bună zi să le fiu coleg. Oameni care vedeau dincolo de bani. Oameni care știau din experiență proprie că nu este ușor, dar voi avea cel mai mare câștig: liniștea și împlinirea. 

Cât de ușor este să renunți la tiparele vechi, la situațiile de confort sau să ieși din anumite medii profesionale dăunătoare?

Trăind sub imperiul fricii și părându-ni-se orice atât de confortabil, cumplit de greu. Și gravitația ni se pare confortabilă. Cu toții vom avea momente în viață în care vom dobândi sindromul Stockholm. Ne identificăm cu „agresorul” și chiar ajungem să-l simpatizăm. Este nevoie de multă muncă cu sinele, multe întrebări dureroase și răspunsuri și mai dureroase. Cel mai frecvent recomand oamenilor să întocmească o listă cu avantaje/ dezavantaje. Într-o parte va fi, inerent, inima, iar în cealaltă parte va fi rațiunea. Mereu va trebui să facem un compromis. Important este să fie unul conștient, rațional și care să nu ne pună liniștea în pericol.

Eduard Andrei: „Este teribil de greu atunci când consideri că un străin de pe internet te știe mai bine decât tine. Este și mai greu atunci când nu știi că avem cu toții frustrări, dorințe neîmplinite. A alege să nu te superi este dovada supremă de înțelepciune”

Îmi povesteai că recent ai primit un mesaj pe LinkedIn în care ți se spunea că nu ești bun de nimic din moment ce ai încercat atâtea domenii. Cum ai primit acel mesaj?

Inițial am râs. Apoi mi-am amintit că multă lume n-a înțeles mare brânză din viață, deși au avut privilegiul înaintării în vârstă. Un CV divers nu este semn că omul nu știe nimic. Poate știe chiar mai multe decât tine. Poate a dobândit o experiență de viață mai amplă decât a ta. Poate e bine să fii bun la multe. Poate viața îți deschide multe alte uși. N-am să bat monedă prea mult pe aceste „diagnostice” venite pe LinkedIn. Sunt zero, raportându-mă la ce știu și ce nu îmi poate lua nimeni. 

Cât de greu este să nu lași ca aceste comentarii să te afecteze?

Este teribil de greu atunci când consideri că un străin de pe internet te știe mai bine decât tine. Este și mai greu atunci când nu știi că avem cu toții frustrări, dorințe neîmplinite. A alege să nu te superi este dovada supremă de înțelepciune la care sper să ajungă cât mai mulți. Firește, a alege să nu scrii acele cuvinte este un semn de inteligență (zâmbește). 

Și cum reușești să-ți (re)construiești sau (re)dobândești încrederea după un astfel de moment?

Ceea ce faci/ ai făcut aduce plus valoare? Ai făcut bine cuiva? Ai ajutat pe cineva? Ai făcut un bine? Dacă există minimum un răspuns pozitiv, atunci poți merge la culcare liniștit.