Alex și Bertho, puștii care și-au făcut planul să cucerească China la 18 ani. Aventura copiilor porniți să strângă 80 de mii de euro pentru a putea merge la una dintre cele mai prestigioase universități din lume

Alex și Bertho sunt doi tineri care până la începutul lunii august trebuie să adune suma de 80.000 de dolari, cu care să-și acopere taxele de școlarizare la una dintre cele mai bune 10 universități din lume, NYU Shanghai.

De ce? Pentru că au îndrăznit să țintească atât de sus, cât să facă Planeta să zâmbească din nou, și pentru că nicio clipă, de când au fost admiși la prestigioasa universitate, nu s-au gândit că acest vis ar fi irealizabil.

Așa că au început să muncească, 8-10 ore pe zi, și să facă orice ar putea să le împlinească visul: de la a afla cum se publică o carte pe amazon.com, până la a crea animații video și filme pentru cei care și le doresc.

Drumul până la 80.000 de dolari e lung, iar timpul, ceasul ticăie necruțător. Cu toate astea însă, Alex și Bertho își proiectează deja viața de studenți la NYU, și-au cunoscut viitorii colegi, visează să exploreze orașul și să învețe limba chineză.

Alex și Bertho sunt prieteni din prima clasă de liceu, când Alex încă nu acceptase gândul că poată să spună lumii întregi că este transgender, iar Bertho, un copil care a făcut sport de mic și care a învățat repede ce înseamnă presiunea și bullying-ul, l-a ajutat în tot procesul de auto-acceptare.

Povestea lor de liceeni ambițioși s-a desăvârșit abia în septembrie anul trecut, când, cu toate eforturile, au aplicat și au fost admiși la NYU, iar de atunci sunt de nedespărțit.

De ce acolo, de ce atât de ambițios?

Bertho: Pentru că noi am vrut să facem mai mult decât făceau ceilalți. Nu am vrut să avem doar un job ca oricare altul, ci am încercat să fim acel punct de sprijin care răstoarnă lumea și-i ajută pe ceilalți.

Pentru a face asta avem nevoie de o educație foarte bună, adică ceva ce putem primi și în România, dar mult mai eficient o putem dobândi în străinătate. Așa că am aplicat la una dintre cele mai bune universități, cum este NYU Shanghai, care se află în top 10 universități internaționale, cel puțin în zona de business, acolo unde vrem noi să fim.

Lumea este greu de schimbat și cu o națiune, cu atât mai puțin în doi sau în unul singur. Care bucățică din lumea asta ce merită schimbată o alegeți voi?

Bertho: Eu mă concentrez foarte mult pe natură și pe planetă.

Visul meu ar fi să plantez 500 de milioane de copaci și să curăț oceanul de gunoi. Vreau să am banii necesari pentru a împăduri planeta și a curăța oceanul.

Când eram mic mă gândeam cum ar fi să nu mai găsesc gunoaie în apă.

Mie-mi place foarte mult să înot și când mergeam la mare (am ajuns prima dată acolo la 4 sau 5 luni) nu mi-a plăcut niciodată să găsesc sticle, plastic, pungi în apă. Îmi amintesc că le adunam și le duceam eu la coș.

Nu aș vrea să crezi că plănuiesc să trăiesc în natură, să am vreo casă în copac, vreau însă să știu că natura este protejată, că o ajutăm să supraviețuiască și pentru generațiile care vor veni după noi.

Bine, Bertho, dar pentru asta este suficient să facem curățenie nu avem nevoie să mergem la universitate, nu?

Dacă facem curățenie doar pentru noi, da. Dar dacă vrem să îi educăm și pe alții, dacă planurile sunt mari, globale, comunitare lucrurile se schimbă.

Ce vreau eu este să creăm un model prin care o întreagă comunitate să se pună în mișcare și să afle cum să păstreze natura curată. Poate că sunt încă oameni care nu știu ce se întâmplă dacă arunci o sticlă de plastic pe jos și nu este nimic de condamnat aici. Iar ce voi face eu este să promovez, prin educație, acest principiu de viață responsabil, ecologic.

Sau aș putea produce atât de mulți bani din care să pot crea resursele și contextul prin care să ajut planeta.

Deci tu alegi business sau tehnologie?

Bertho: Eu aleg o combinație între business și tehnologie.

Noi deja am început să creăm un business. Am încercat să facem drop shipping, adică noi cumpărăm un produs de oriunde din lume, facem un site și vindem produsul mai departe cu brand-ul nostru, într-o manieră inovativă.

Alex: Ideea din spatele drop shipping-ului este că noi nu deținem propriu-zis produsele. Ele sunt în China sau în altă parte a lumii, iar de acolo ei îl trimit direct la cumpărător, niciodată nu va ajunge la noi.

Bertho: În plus, ne-am înscris pe un site de freelancing unde ne promovăm produsele și serviciile pe care le oferim, iar cei care au nevoie de ele le comandă. Cu alte cuvinte, încercăm de acum să găsim metode prin care să facem bani. Dar nu e de ajuns, doar că am început să facem bani.

Avem nevoie de o educație de calitate și de contextul în care să putem dezvolta afacerea și a o adapta schimbărilor momentului, fiindcă mai mult de jumătate din afaceri eșuează tocmai pentru că nu reușesc să integreze inovația.

 Alex, tu cum ți-ai ales zona de interes?

Alex: Mie îmi plac oamenii, îi iubesc. Așa încât eu îmi doresc să găsesc soluții de incluziune socială. Am un proiect care se numește Ugly as Fuck și o idee care practic promovează naturalețea și ideea de a ne iubi pe noi înșine.

Dincolo de asta, eu vreau să intru tot în zona de business, dar mai degrabă în antreprenoriat social, ceea ce înseamnă că afacerea nu produce bani, ci provoacă o schimbare în comunitate.

Toată povestea asta cu oamenii și incluziunea a pornit din experiența mea.

Eu am fost exclus și hulit de foarte mulți din jurul meu fiindcă sunt trasgender. Iar asta mi-a făcut foarte dificilă integrarea. În cele din urmă am reușit însă și aș vrea să îi ajut și pe alții în aceeași situație ca mine.

Aș vrea să fac lumea să înțeleagă că diferențele dintre mine și Bertho nu ar trebui să stea în calea prieteniei noastre. Aș vrea să acceptăm că fiecare este unic în felul lui, că ar trebui să se poată expune așa cum e, fără spaimă de respingere, și că nu e nevoit să facă lucrurile pe placul altora doar pentru a fi acceptat.

Eu stau destul de mult conectat online, pe Instagram pentru că-mi place foarte mult să comunic cu oamenii. Ceea ce am observat acolo însă în ultimul an este încercarea unor influenceri de a promova standarde de imagine: să ai 1.80, ochi albaștri și așa mai departe, adică limite care pe foarte mulți îi demoralizează.

Tu atingi un subiect foarte delicat, fiindcă oamenii ar trebui să se cunoască și accepte pe ei înșiși ca să-i poată accepta pe cei din jurul lor. Or, noi trăim într-o lume a disimulării. Ne este foarte convenabil să părem tineri, bogați, fericiți. Oamenii nu sunt dispuși să se cunoască pe ei, ci mai degrabă să-i mintă pe ceilalți, dar vii tu totuși și-i inviți să reflecteze, să se schimbe? Tu cum ți-ai făcut drumul acesta al cunoașterii de sine?

Alex: Da. Îi invit pe oameni la autocunoaștere și la acceptare.

Drumul meu a fost, la început, foarte complicat. Am fost într-o perioadă foarte neagră în școala generală și aveam momente când nu înțelegeam ce este cu mine, când urlam continuu. Iar mama era tot timpul plină de întrebări și speriată de ce se întâmpla cu mine.

Simțeam tot timpul că e ceva diferit cu mine. Și am avut norocul să găsesc în liceu niște oameni care m-au susținut în tot ce am vrut să fac. Cu ajutorul lor am reușit să petrec mai mult timp cu mine, să-mi pun întrebări, să aflu de ce fac ce fac.

Am reușit să înțeleg cât de important este să te iubești pe tine. Iar această simplă constatare schimbă tot comportamentul tău față de tine și față de cei din jur.

Cum ai reușit să realizezi lucrul ăsta, fiindcă altora le ia o viață întreagă să constate cum să se iubească?

Alex: Aveam foarte multe temeri și am încercat să mi le depășesc, să găsesc mijloacele prin care să trec peste acele frici.

E greu de explicat în cuvinte, fiindcă vorbim mai mult despre un proces spiritual.

Cum ai găsit oamenii care să te înțeleagă?

Alex: Mi-a luat ceva timp.

Ideea e că prietenii contează foarte mult în viața ta și cu cât prietenia e mai strânsă, ajungi să semeni cu ei. Împrumuți de la ei comportamente, idei.

Au fost și multe persoane toxice în viața mea, dar este important că le-am identificat și le-am eliminat. Iar asta m-a ajutat să fiu mai fericit cu mine. (râde)

Voi cum v-ați împrietenit?

Bertho: Noi suntem colegi de clasă din clasa a IX-a, dar am reușit să ne împrietenim înainte de prima zi de școală. Adică, din vară cineva a avut ideea de a face un grup de Whatsapp cu toți elevii liceului, iar eu și cu Alex ne-am împrietenit acolo. Unul dintre noi chiar a întrebat dacă nu e o idee bună să ieșim cu bicicletele prin parc.

Am ieșit, ne-am plimbat și, deja cu vreo lună înainte de a începe clasa a IX-a, eram prieteni. Apoi, zi de zi la școală am reușit să devenim și mai buni prieteni, să ne facem o gașcă a noastră, să avem interese comune. Ne-am influențat unul pe altul și am crescut împreună.

Iar tu ai asistat la toată furia lui Alex? Sau se consumase deja?

În liceu erau niște persoane care făceau mișto de Alex înainte să începem clasa a IX-a, în sensul de bullying și agresivitate cu tot felul de glume proaste, intruzive. Glume neamuzante sau care doar lor li se păreau amuzante.

Alex, într-a IX-a, nu-și făcuse încă tranziția și nu spusese public că este transgender. Însă noi, chiar dacă părea mai ciudat puțin, am reușit să ne împrietenim și să continuăm așa. Iar eu sper că pe tot parcursul ăsta l-am ajutat să facă tranziția mai ușor.

Așa e, Alex?

Așa e. Au fost momente când a asistat și el la furii și crize, într-a IX-a și a X-a, dar apoi lucrurile s-au schimbat.

Bertho, erau greu de gestionat crizele astea?

Bertho: Eu sunt destul de calm și, chiar dacă mă cert cu cineva, nu-mi place să țip. Prefer argumentele, calmul, rațiunea. Și, chiar și când ne certăm, încercăm să găsim fie calea de mijloc, fie argumentul cel mai bun.

În plus, aș zice că sunt greu de impresionat de modul ăsta de agresiune de liceu. M-am obișnuit să mi se spună lucruri neplăcute și știu cum să răspund la ele.

Eu sunt mai mic de înălțime și din clasa întâi primeam tot felul de glume despre asta. Cu timpul am învățat să le accept, să râd la ele, să le răspund cât de cât inteligent.

Am făcut fotbal 7-8 ani de zile și eram practic integrat într-un grup în care mișto-urile apăreau în orice moment. Am învățat să răspund deștept, fără jigniri și să încerc să scap de cei „răi” și să nu pun suflet, cum zicea tata, la tot ce zic ei.

Când eram pe teren și mă înjura cineva eu pur și simplu nu-i răspundeam. Și asta încerc să fac și acum, să mă detașez.

Da, dar acest echilibru este ceva foarte greu de găsit. Din acest motiv bullying-ul are efecte atât de dramatice asupra noastră. Tu cum ai reușit?

Bertho: Nu știu dacă aș numi asta un noroc, dar înainte să încep școala am făcut taekwondo și am reușit să mă integrez, la 6 ani, într-un grup de adolescenți sau băieți chiar și mai mari, de 20, 25 de ani. Am reușit să fiu cu ei, să mă integrez, ceea ce m-a ajutat, cred, să prind totul mai repede.

Cumva astea erau mesajele pe care i le dădeai tu lui Alex?

Da. Încercam să îi spun că nu contează atât de mult cei din jur, că nu trebuie să îi asculte și să schimbe ce crede el despre sine. Ori îi spuneam că au și ei problemele lor, poate au zis la nervi și poate regretă. Sau nu. Esențial este să nu te lași afectat de ce spune oricine altcineva decât oamenii la care ții sau cei în care ai încredere.

Și tu Alex ce ai avut de zis când ai auzit această înțelepciune bătrânească venind de la Bertho?

Prima dată l-am ignorat. Și pe el, și sfaturile lui. Dar cu timpul, când am ajuns să mă cunosc mai bine, să mă iubesc și să devin o persoană mai bună, am început să accept ce zicea și i-am dat dreptate.

Bertho: Cred că trebuie să ne dăm seama de bine și de rău și să realizăm când cineva are o intenție bună sau rea cu noi.

Dacă cineva mă face prost, nu o să încep să plâng, ci o să încerc să fiu și mai bun decât sunt deja, să învăț mai bine, de pildă.

O să par și mai bătrân spunând asta, dar am citit o zicere a lui Seneca că nu există bine sau rău în viață, ci doar lucruri pe care noi le asimilăm ca bune sau ca rele. Noi singuri ne facem rău sau bine din ce ne imaginăm și din ce ni se întâmplă.

Pe de altă parte aceste percepții sunt dobândite din mediu, din școală, de la prieteni, de la părinți. De-asta aceste percepții sunt obturate de tot felul de prejudecăți. Care a fost prima reacție când ți-ai dat seama că Alex este în transformare?

Bertho: Alex, când încă nu ieșise public să spună că este transgender, zicea că este gay. Știam asta și chiar am acceptat.

Avea un look mult mai ciudat decât îmi imaginam eu. Avea părul lung, se îmbrăca în negru și chiar părea puțin diferit față de noi, ceilalți. Prima dată când ne-am întâlnit, am trecut pe lângă el de trei ori și mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că el este Alex.

Dar nu am ținut seamă de felul în care arăta, de ce simțea sau făcea el acasă.

De ce nu?

Bertho: Pentru că era complet irelevant pentru mine dacă el este gay sau trans. Dacă el mă poate ajuta pe mine și eu pot să-l ajut pe el, să comunicăm, să creștem împreună, vorba ceea, o mână o spală pe alta și amândouă fața, și să fim cei mai buni prieteni, pentru mine este de ajuns.

Ai simțit că există o conexiune acolo sau o prietenie dincolo de hainele negre și de părul ciudat?

Bertho: Nu pot să spun asta, fiindcă prietenia noastră s-a dezvoltat pe parcursul anilor.

Mie mi se pare că ne facem prieteni oamenii cu care ne asemănăm. Este valabil și în educație, și în sport. Dacă stau să mă gândesc bine, găsesc ceva în comun cu fiecare prieten al meu.

Ușor-ușor, eu și Alex ne-am creat și mai multe interese comune, pasiuni, am aplicat amândoi la universitate și am reușit să fim acceptați.

Nu pot să zic că am simțit ceva, dar pot să spun că am dezvoltat ceva frumos, o prietenie foarte strânsă.

Ce vă leagă?

Bertho: Știm destul de multe unul despre altul, știm să dezbatem, să ne înțelegem părerile unul altuia, să comunicăm și să creștem împreună. Știm să filmăm, să fim productivi, știm să fim o familie și să luptăm împreună.

Alex: Noi ne-am decis în septembrie să aplicăm la universitate și de atunci facem cam totul împreună. Avem foarte multe lucruri în comun și vrem să facem lucrurile mai departe ca o echipă.

Ce așteptări aveți voi de la relocarea în China?

Noi visăm foarte frumos, că ne vom face prieteni, vom explora Shanghai-ul, că o să fie foarte frumos la cursuri, că ne vom împrieteni cu profesorii, că vom face internship-uri, că vom călători, vom învăța limba chineză, dar totul depinde de noi să facem toate aceste lucruri să se întâmple. Deja ne-am conectat pe WeChat, pe Instagram, pe Whatsapp, ne-am făcut prieteni și sperăm că ne vom vedea acolo.

Dar de ce Shanghai?

Bertho: Educația și modul în care asimilăm informațiile depind cel mai mult de noi. La universitățile de top primești o educație de calitate și mai departe este misiunea ta să o pui la treabă.

În acest moment suntem singurii români acceptați printre studenți din 96 de țări, iar asta, dincolo de mândrie, ne dă posibilitatea să înțelegem culturile atâtor colegi și să cunoaștem și alte perspective asupra lumii.

Shanghai este unul dintre cele mai mari orașe din lume și este un centru de business și inovație. Lumea are nevoie de inovație. Și mă gândesc că acolo, în această universitate, putem combina tehnologia, noul și business-ul, așa încât să putem să ne dezvoltăm și noi mai mult.

Alex: Ideea e că NYU Shanghai nu este doar o facultate, este un mod de viață. Mi se pare că ne poate ajuta să ne formăm ca oameni. Eu vreau să cunosc acești colegi din cele 96 de țări, să le înțeleg culturile și perspectivele, cum au crescut și cum au căpătat aceste viziuni. Vreau să cunosc.

Este o piedică pentru voi regimul comunist de acolo?

Bertho: Având în vedere tehnologia și grupul de studenți în care ne aflăm noi cred că nici nu contează. Altfel zis, jumătate dintre colegii noștri de an vin din țări democratice. Vom avea conexiune la internet și nu cred că regimul ne va crea vreo problemă serioasă. Nu suntem noi atât de rebeli încât să facem ceva care să încurce statul comunist. (râde)

De ce aveți voi nevoie acum?

Bertho: Acum noi încercăm să ne promovăm și să evoluăm pe zi ce trece, iar dacă ar fi să o luăm material, avem nevoie de o sumă destul de mare pentru a ne putea plăti costurile de școlarizare.

Alex: Noi încercăm să găsim cât mai multe soluții, astfel încât, odată ajunși acolo, să putem să ne plătim următorii ani. De asta avem nevoie, de soluții.

Am căutat împrumuturi și nu am găsit. Am căutat burse dar nu suntem eligibili.

De ce nu?

Bertho: Eu m-am interesat de burse și foarte multe erau pentru studenți din America și din China.

Împrumuturile pentru studenți sunt valabile în țări precum SUA sau Olanda, dar pentru a le obține, trebuie să studiezi în țara lor. Iar pentru China nu există așa ceva.

Am mai încercat să obținem sprijin de la Ambasada Chinei în România, am trimis mesaje la niște celebrități din România, iar acum încercăm, pe lângă publicitatea pe care ne-o facem chiar noi proiectului nostru pentru a obține donații, să ne bazăm pe banii pe care-i câștigăm singuri. Din acest motiv am dezvoltat partea de freelancing, pe business.

Eu am muncit și înainte de a aplica la universități, fiindcă voiam să nu depind de părinții mei și să dovedesc că mă pot descurca singur înainte să ajung acolo.

Trebuia să plătesc 1.500 de lei pentru trei examene, adică o sumă destul de mare. Părinții mi-au spus că mă pot ajuta cu suma, dar știam că le era destul de greu. Așa că am vrut să iau un job și să produc eu acei bani. Sigur că asta a pus o presiune pe mine să învăț, fiindcă dacă picam examenul îl picam pe banii mei și știam cât muncisem pentru ei. (râde)

Ce ai muncit?

Am fost sales assistant într-un magazin de haine. Vindeam haine și țineam magazinul curat: împăturam hainele, dădeam cu mopul, spălam geamuri.

Am lucrat puțin peste o lună, după care m-am oprit, fiindcă trebuia să învăț, iar jobul nu-mi lăsa niciun pic de timp.

Mă trezeam la 6.00 dimineața, la 7.30 începea prima oră la liceu și terminam pe la 12.30. Rămâneam mai departe la școală, cu Alex și învățam pentru examen. Eram singurii pe care-i mai găseai pe acolo la ora aia.

Pe la 3.30 după-masa plecam la Unirii unde începeam munca și rămâneam acolo până pe la 10.00 seara. Făceam curat în magazin, se închidea casa și se făcea 11.00 noaptea.

În fiecare zi, îmi arăta aplicația de pe ceas, făceam 20.000 de pași. Într-o zi am ajuns la 29.000 de pași pe zi.

Strângând haine și făcând curat în magazin?

Da. Îmi plăcea să mă implic, să nu fac de mântuială. Iar în prima mea lună, cu un program de 6 ore/zi, am reușit să fac cele mai multe vânzări din magazin, aproape la egalitate cu o fată care muncea 8 ore/zi.

Dacă nu merge cu salvat planeta, poți miza oricând pe un job în vânzări!

Bertho: Pot miza pe orice job, dar ideea e să țintim cât mai sus.

Alex: Ce ne-a ajutat pe noi de fiecare dată este că am reușit să învățăm ceva nou. De pildă, cineva ne-a rugat, în schimbul banilor pe care îi dona, să ne interesăm cum se publică o carte pe amazon.com. Și am făcut-o ca pe orice altă cerință.

De fiecare dată când primeam o treabă de acest gen ne documentam foarte bine și făceam tot ce trebuie pentru a o duce la bun sfârșit. Din acest motiv cred că și Bertho, și eu am putea să facem orice job din lume. Dar noi chiar ne dorim foarte mult să ajungem să schimbăm ceva și nu ne gândim că nu se poate întâmpla acel lucru.

La fel e și cu banii pe care trebuie să îi strângem pentru NYU. Noi nu ne gândim că nu îi vom strânge. Noi simțim că o să-i strângem și ne mobilizăm pentru asta.

Cred că deja ați reușit să schimbați niște oameni cu acest entuziasm molipsitor al vostru. Așa este?

Alex: Eu am primit destul de multe mesaje de la persoane care aveau nevoie de un sfat, de un ghidaj. Am reușit să îi ajut iar ulterior mi-au zis că eu chiar i-am inspirat să se mobilizeze și să facă ceva. Iar asta mi-a plăcut foarte mult. M-am simțit împlinit că am reușit să ajut niște oameni în aceeași situație și că au putut să ia ceva bun de la mine.

Bertho: Foarte multă lume ne-a zis bravo!, dar nu știu dacă am și reușit să influențăm pe cineva să facă ceva. Încerc să iau felicitările ca pe ceva constructiv și să nu mă bucur prea mult pentru că este un pas pe care trebuia să-l facem.

Îți dozezi fericirea!

Bertho: Cred că din primele ore după ce am fost acceptați la NYU am zis că trebuie să trecem iar la treabă, să lăsăm mai ușor fericirea!

Alex: Chiar așa ai zis, da.

Iar dacă faceți rost de bani pentru primul an, deja vă gândiți cum să-i găsiți pe cei pentru anii următori!

Bertho: Exact asta mi se pare că trebuie făcut. Obiectiv privind lucrurile, e destul de greu de pus în practică, mă dă și pe mine peste cap acest plan, iar uneori mă simt epuizat sau nemotivat, dar încerc să continuu.

Cum găsiți energia de a continua?

Alex: Eu mă gândesc la cum o să fie viața acolo, iar asta îmi dă energie. Vreau să învăț limba chineză, vreau să-mi fac prieteni, vreau să văd cum este acolo. Iar asta îmi dă forța să lucrez azi 6 ore, mâine 8 ore și așa mai departe.

Bertho: Eu, pe de altă parte, încerc să mă gândesc cât mai obiectiv la lucruri și să-mi fac liste.

Știu că merită toată munca asta pentru a ajunge la NYU, iar dacă nu voi reuși, mă va afecta și nu-mi va fi ușor să fac tot ce mi-am propus. Așa că voi munci cât de mult pot și voi da tot ce pot pentru a ajunge acolo.

Noi încercăm să muncim și să facem acei bani, dar dacă cineva ar putea obține din munca lui un salariu de 80.000 de dolari în trei luni, nu am mai avea nevoie de asta. Așa încât am realizat că putem să rugăm oamenii să investească în noi, să învățăm și apoi să-i putem da înapoi înzecit.

Deja am făcut un pas uriaș și am fost acceptați la NYU, dar mai avem mulți de făcut. Ce sperăm noi este ca acelor oameni care donează pentru visul nostru, care au înțeles că nu cerem sprijinul pentru a ne cumpăra o mașină ori un telefon, ci pentru un plan măreț, credem noi, să le putem da satisfacția faptului că ne-au ajutat cu folos și să le punem un zâmbet pe chip.

Este o promisiune complicată, dar am făcut deja ceva imposibil când am intrat la universitate și știm că mai putem face încă o dată ceva imposibil.