Maria Coman, de la copilăria într-o familie de medici, la strâns gloanțele Revoluției din gardul casei, la prietenii dispăruți în Colectiv și viața de reporter cu un copil talentat
Maria Coman este jurnalist de televiziune, muncește în presă din anul II de facultate, iar în Antena Group se află de 20 de ani. A fost reporter de teren, a relatat de la mari evenimente internaționale, a fost acreditată la Guvern pentru aproape 10 ani, iar acum realizează o emisiunea live, în care abordează teme sociale ori de mediu, noua ei preocupare.
Maria vine dintr-o familie cu tradiție medicală, din care doar mama ei a îndrăznit să iasă și să devină jurnalist. Ca și ea.
Una dintre străbunici, refugiată din Basarabia, cu patru copii și un soț căutat de legionari, avea un talent spectaculos la pictură. Talent pe care îl moștenește și Smaranda, copilul Mariei și al lui Adelin Petrișor.
Iată povestea Mariei Coman, un jurnalist al cărui ritm intern pare că se potrivește alertei de breaking news și care și-a descoperit răbdarea abia după ce a născut copilul.
De ce ai ales să devii jurnalist?
Am două motive aici: nu știam ce altceva aș fi putut face. În plus, sunt foarte curioasă, iar meseria asta părea să mă ajute să cunosc lumea și să aflu tot ce se poate despre ea.
Îmi place să fiu acolo unde se întâmplă lucruri și se schimbă lumea. Aș fi acolo, chiar dacă nu aș lucra ca ziarist. Din curiozitate.
Se spune că scapi de agasanta întrebare „de ce?” pe la 5-6 ani. Eu nu am scăpat nici acum. (râde)
Tu ai început o dată cu presa liberă? Ce s-a schimbat, ce a evoluat la ea până acum?
Mi se pare că presa e mai rău acum decât la începuturi. Îmi pare foarte rău că nu mai avem presă scrisă. Oriunde mergi în lume există tonete de ziare. Când cumperi un cotidian în Londra constați că are un kilogram. Sigur că are tot felul de suplimente de grădinărit și bucătărie, dar există și este cumpărat.
Iar faptul că există publicații online, adică tot de citit, nu ți se pare satisfăcător?
S-ar putea. Mie nu mi se pare, poate pentru că am nostalgia cititului pe hârtie.
Când a apărut kindle prima dată, acum vreo 10 ani, l-am cumpărat dar nu l-am folosit niciodată. Abia anul ăsta mi-am luat din nou kindle și a început să îmi placă. Dar am avut nevoie de 10 ani de adaptare la idee. (râde)
Îmi place să citesc pe hârtie, îmi place mirosul ei, al cernelii de ziar. Online-ul are o altă măsură a cititului. La care va trebui să mă adaptez eu.
Ce s-a mai schimbat atât de radical?
Am impresia că nu am reușit să ne maturizăm bine. Ca presă. La noi cred lumea nu are răbdare și așteaptă schimbări tot timpul.
Am fost anul trecut la nunta princiară din Londra, a lui Megan cu Harry, și am observat acest detaliu: toți reporterii, absolut toți erau cu 10-15 ani mai în vârstă decât mine.
Aici, eu sunt un fel de Matusalem, iar acolo eram cea mai mică, ceea ce mi s-a părut foarte fain. Nu mi se mai întâmplase de multă vreme.
Tu te mai vezi acum reporter?
Nu cred că aș mai putea să fac asta în fiecare zi. Nici nu mai am răbdare și nici atâta energie. Nu știu ce domeniu aș mai putea acoperi, câtă vreme am fost acreditată 7-8 ani la Guvern. Acum nu aș mai putea face asta, crede-mă.
A fost o perioadă când am fost cu bagajele la ușă tot timpul. Plecam dimineața la Stockholm și veneam seara, a doua zi mergeam la Cairo, iar a treia zi eram la Budapesta.
Munca de reporter te consumă mult mai mult. Tot timpul trebuie să fii disponibil, iar domeniul pe care lucrezi trebuie să îl acoperi, orice ar fi, și la miezul nopții, și la 4.00 dimineața, și când copilul are febră, și când are serbare.
Copilul m-a schimbat foarte mult. M-a așezat într-un loc.
Sigur, îmi plac în continuare evenimentele mari, ceea ce este și un soi de snobism. Adică, dacă vine Papa în România, clar sunt pe teren. Asta e! (râde)
Când ai intrat în presă?
Eram anul întâi la facultate când am început să fac practică la ziar, iar în anul II m-am angajat. Mi-a plăcut să lucrez, iar facultatea, sinceră să fiu, m-a cam plictisit. Și eu eram repezită cumva. Încercam să ard etape foarte repede și să încep să fac lucruri mai concrete.
Am făcut practică la ziar, Curierul Național, la externe. Apoi am intrat în Radio Total, unde m-au pus să citesc titlurile și mi-a zis cineva că am o voce care nu trebuie să mai apară vreodată, undeva. (râde)
Așa am ajuns, spune Maria Coman, la Tele7ABC, o școală excelentă de televiziune. Cu unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut acolo lucrez și acum.
Sigur că am primit și eu botezul pe care îl au toți reporterii începători de la cameramani, care te întreabă, de pildă, cum vrei să tragă barele: orizontale sau verticale. (râde)
La prima filmare am plecat cu caseta nederulată. Da, aveam casete și, da, se derulau în redacție, înainte de filmare. M-a făcut operatorul în toate felurile.
Îți amintești prima filmare?
Sigur că da. Filmam un tramvai, undeva pe la Colțea, pregătit pentru Valentine’s Day. Ceva frumos. Superb.
Cum a fost prima dată în live?
Și asta a fost oribil. Era protestul pentru eliberarea lui Abdullah Öcalan, care cred că și acum este arestat. Mitingul era organizat de Comunitatea Kurzilor din România, care avea sediul undeva pe lângă Obor. Protestul a degenerat și s-au luat la bătaie. De la noi trebuia să vină, pentru live, Felicia Iordache.
Felicia a întârziat.
Așa am apărut eu prima dată la televizor. Nu am văzut niciodată emisia aia, sper să nu o văd vreodată și, în sinea mea, sper să nu mai existe nicăieri.
De ce? Ce era compromițător?
Eram nemachiată…
Atenția la machiaj, la felul în care arăt la cadru, mi-a rămas de la Mona Nicolici. Mi se întâmplă frecvent și acum ca, dacă mă grăbesc foarte tare, să nu mă mai duc la machiaj. Ceea ce este o prostie.
Omul care se uită la televizor nu trebuie să te vadă pe tine alergată, nepieptănată. Sigur, nu trebuie să fii top-model, ci doar îngrijită.
Bunica mea, care a murit de curând, mă comenta în fiecare zi despre cum îmi stătea părul. Mă suna și mă trimitea la coafor. Exact cum ziceam, nimănui nu-i pasă că ai stat tu 10 ore în ploaie.
Telespectatorul se așteaptă să vadă o persoană ca el când merge la serviciu: aranjată, pieptănată, nu răvășită și explodată după ce a alergat trei zile după o victimă a unui atentat. Pe omul de acasă nu îl interesează aceste detalii și nici nu trebuie să îl intereseze, pentru că nu este treaba lui. Asta mi-a zis Mona Nicolici, după o transmisie de la Guvern. Atunci m-am enervat. Auzi, nu mi-a zis ce deșteaptă am fost, ci, vezi Doamne!, nu eram machiată. Pe bune?! (râde)
O lungă perioadă mai târziu, recunosc, i-am dat dreptate.
Eu nu m-am dus la Tele7 sau la Antenă să apar la televizor. Nu asta voiam. Căutam ritmul de lucru de acolo, care era potrivit pe ritmul meu.
Scrisul de ziar presupunea o lentoare de neimaginat: stăteai la birou, scriai câteva ore, după care se culegea textul, apărea a doua zi și între timp îți dădeai seama că mai voiai să spui ceva. Dar era prea târziu, fiindcă textul era în drum spre tipografie.
Dacă ne întoarcem la acel live buclucaș, înțeleg că nu te-a scos nimeni din direct, ceea ce înseamnă că ai făcut treabă bună! Sau cum?
Cu vorbitul nu am avut probleme niciodată. De pildă, și acum, nu pentru că nu știu ce să zic, ci pentru că îmi ordonez ideile mai bine, am în față o foaie. Și i-am văzut și pe domnii aceia mai în vârstă că fac la fel.
Nu trebuie să ne bazăm atât de mult pe memorie. Se poate oricând să nu-ți mai vină nicio idee. Mie mi s-a întâmplat o singură dată în direct și este oribil. Ți se face negru în cap, nu știu cum să zic. Atunci e bine să ai o foaie.
Pe de altă parte, acum sunt convinsă că dacă zâmbești și ceri scuze este ok, pentru că nu cred că se așteaptă cineva să fim roboți vorbitori. Suntem și noi oameni și mai greșim.
Dacă nu ai fi fost ziarist ce ai fi fost?
Nu știu. Probabil că aș fi făcut ecologie, un lucru cu un enorm potențial de educație. Sau mi-ar fi plăcut să fac nutriție.
Pe de altă parte, mică fiind, nu eram genul care să proiecteze ce va fi peste 20 de ani, spune Maria Coman. Cel mult, mi-am imaginat că la 30 de ani, cu ce știam eu în vremea lui Ceaușescu despre o femeie serioasă, mă vedeam ca o doamnă cu costum. Ceva de acest gen.
Părinții tăi ce profesii aveau?
Mama, Ileana Coman, a fost și ea ziarist în vremea respectivă, iar tot restul familiei este una de medici și oameni ai sistemului medical.
Bunicul meu, Onoriu Coman, este unul dintre fondatorii pediatriei românești, a lucrat, spre finalul carierei, în leagănul de copii de lângă Arcul de Triumf. Tata a fost ginecolog, bunicul din partea mamei a fost director la Spitalul de Construcții, bunica mea a fost Asistentă-Șefă la Bagdasar. O femeie foarte puternică și foarte pedantă, semăn foarte mult cu ea, doar că am făcut lucruri foarte diferite în viață. Spre indignarea întregii familii. Măcar stomatolog să mă fi făcut! (râde)
În schimb, mi-am petrecut copilăria la Palatul Universul, în tipografie, unde îmi scriam numele pe linotip și îmi culegeam singură literele. Bine, mă ajutau mai băieții de la culegătorie. A fost fabulos.
Acum vreo doi ani, când s-a renovat Palatul, am făcut un material de acolo și am căutat tipografia. Îmi aminteam de ea, uriașă, în subsolul clădirii. Dar am aflat că a fost spartă cu barosul. Ceea ce mi s-a părut incredibil.
Unde erai la Revoluție?
Am crescut în Cotroceni. La Revoluție eram acasă.
În noaptea de 21 decembrie am ieșit cu mama sus, la Academia Militară și am văzut zeci de tancuri care treceau pe lângă noi spre podul Eroilor, spune Maria Coman.
Mama a plecat la serviciu a doua zi, iar eu am rămas cu fratele meu mai mic. „Ce să facem, ne-am gândit noi, să ne implicăm în marele subiect?” Am luat câinele, am luat mâncare din frigider, pentru soldați, și, împreună cu alți copii din cartier, am plecat la Sala Palatului. Nu știu cum de am scăpat fără să pățim nimic, cert este că ne-am întors.
A început să se tragă foarte intens la Academie, iar oamenii fugeau în toate părțile, pe străzi, speriați. În parcul din fața casei se trăgea cum văzusem nu de mult într-un film al lui Sergiu Nicolaescu, care se turnase tot acolo. Aveam senzația că trăim un film.
A doua zi, în Ajunul Crăciunului am ieșit cu fratele meu și am cules gloanțele din poartă. Aveam un gard de lemn care despărțea partea betonată a curții de grădina cu flori. Era plin de gloanțe.
În ziua de Crăciun, ca în fiecare an, mergeam la bunica, în Drumul Taberei. De data asta am plecat pe jos. Aveam și câinele, un setter irlandez, Jane, o minunăție.
În ziua aceea am văzut ceva ce nu am să uit vreodată: tancuri peste tot, oameni morți pe lângă tancuri, iar pe unul dintre ele, sus, era un cap, cu casca pusă și o țigară în gură. Oribil.
Atunci a trecut pe lângă noi o mașină. Eu aveam un palton roșu și câinele în lesă, iar din mașină cineva a strigat: „uite-o pe Zoe Ceaușescu, cu câinii!” Cred că de atunci nu mai suport roșul.
Revoluția este încă un moment foarte pregnant pentru mine. Aveam 12 ani, iar asta înseamnă nici atât de mic încât să uiți, nici atât de mare cât să ai o percepție foarte clară a lucrurilor.
Nu a trecut mult timp și, la mineriadă, am ieșit din nou. Tot cu câinele, dar pe partea cealaltă a Cotroceniului.
Ce ai făcut când s-a întâmplat accidentul din Colectiv?
M-am culcat cu fiica mea seara și, pe la miezul nopții, am auzit că a fost o explozie la un club din București. Am început să mă uit pe facebook, am sunat la redacție. Nimeni nu se lămurise despre era vorba.
Au început să curgă informații că sunt mulți morți și răniți. L-am sunat pe Marius Huc, redactorul-șef, și l-am întrebat dacă are nevoie de mine. Mi-a zis că se descurcă și că venise deja foarte multă lume de acasă.
Apoi m-am uitat pe facebook. La concertul din Colectiv dăduseră „join” foarte mulți oameni pe care îi știam bine. Le-am dat tuturor mesaje: „ce faci? Ești ok?”
Două dintre mesaje au rămas fără răspuns și acum: unul spre Monica Tănăsoiu și celălalt către Teodora Maftei. Nici acum nu îmi vine să cred că, după ce a depășit atât de multe, Teodora nu a reușit să treacă prin asta cu bine.
A doua zi, la 6.00 dimineața, am fost la Colectiv. Am găsit o clădire degradată, nici nu îmi imaginam că mai există așa ceva în București.
Se făcuse deja liniște, una urîtă, tristă. Se terminase haosul de mai devreme. Începuse să vină lume să aprindă lumânări, iar numărul victimelor creștea din ce în ce mai mult.
Apăreau de peste tot oameni care aveau pe cineva acolo sau știau pe cineva care avea pe cineva…. Iar noi încercam să îi ajutăm pe toți, să aflăm detalii pentru ei.
Colega mea, Oana Matei, editorul cu care lucrez și acum în weekend, a avut soțul rănit în Colectiv. Iar ei merg încă în Israel la recuperare.
Colectiv devenise un subiect de presă, dar era și un subiect al nostru, al tuturor ziariștilor. S-a întâmplat în lumea noastră.
Cumva mă bucur că am transmis de la Colectiv și nu de la spital pentru că nu știu cum aș fi suportat să văd niște părinți disperați cum își caută copiii la triaj.
După ce s-a născut Smaranda m-am întors la muncă și am nimerit la incendiul de la Maternitatea Giulești. Mi-a rămas în cap imaginea unui domn care a ieșit cu un sicriu mic în mână, pe care l-a pus în port-bagajul de la mașină.
După ce a așezat coșciugul în mașină, rămăsese foarte mult loc gol în jur. E imaginea care și acum mă înfioară.
Cum treci peste momentele astea?
Astea sunt momente peste care nu treci. Oricum devii mult mai sensibil după ce ai copii. Iar situațiile de genul ăsta te marchează.
Cum te-a schimbat copilul?
În foarte multe feluri. În primul rând am căpătat foarte multă răbdare. Ceva ce nu aveam deloc înainte. Iar fiica mea a reușit să o găsească în mine.
Al cui nume îl poartă?
Eu mi-am dorit să am o fiică Ana. Dar, când am avut copil, pe toate fetițele le chema Ana. Atunci i-am zis Smaranda, o alegere care mi se pare și acum foarte bună.
Cu cine seamănă?
Uneori seamănă cu mine, alteori cu tatăl ei. Are ochi albaștri, ca mine, de pildă.
La gesturi și la atitudine seamănă cu mine. Dar cred că împrumută multe, nu cred că sunt înnăscute.
Iar talentul la pictură, de unde îl are?
De la nimeni. De la străbunica mea, poate. Era o femeie care a venit din Basarabia cu patru copii. Soțul ei, George Buznea, primul traducător de Dante din România, era căutat de legionari, motiv pentru care au încercat să-și găsească refugiul aici, în Capitală. Iar ea era foarte talentată la pictură.
Îmi amintesc că mă duceam la ea când eram mică. Stătea vizavi de Liceul Sfântul Sava, unde am învățat și eu ulterior, în blocurile de lângă Biserica Luterană. Mă lua cu ea în Cișmigiu să picteze și, căram cu noi niște cutii de acuarele care acum sunt pe toate drumurile, dar atunci erau niște rarități, cu care mă simțeam foarte mândră.
Deci de la ea cred că a primit Smaranda talentul artistic. Eu, la desen, să înțelegi, sunt la nivelul la care desenez un om cu linie, linie, punct și punct.
Iar, ca să-ți continuu răspunsul despre cum m-a schimbat copilul, trebuie să îți spun că, până să se nască Smaranda, nu știam aproape nimic despre cum este să trăiești în România, în sistemul de sănătate, de pildă, afirmă Maria Coman.
La una dintre ecografiile prenatale, doctorul mi-a recomandat să avem grijă, după naștere, la rinichii ei pentru că sunt un pic măriți. Ceea ce am făcut. Așa am aflat că situația era „dezastruoasă”.
Îți cade cerul în cap când auzi așa ceva. Tot ce gândeam era că Smaranda va face dializă toată viața.
Luni de zile ne-am plimbat din doctor în doctor până am ajuns la doctorul Stamate, de la Medlife, cred, care ne-a spus că ecografia respectivă a fost făcută de un specialist de adulți, care nu se pricepe la ecografii de nou-născuți. Iar copilul nu avea nimic.
Iar profesorul Ababei, de la Fundeni, când noi întrebam dacă mai trebuie să revenim la control ne-a spus: „în funcție de gradul vostru de nebunie, eu vă aștept în fiecare dimineață.” Un răspuns ca un duș rece, care a venit ca o eliberare.
Dincolo de toate astea, problema este că, oricât de mult aș ține eu la doctori și la această meserie, am ajuns, din cauza situațiilor îndoielnice în care m-am aflat sau despre care am auzit, să nu mai am încredere în ei. Deși mi-aș dori foarte mult să cred.
De ce ai rămas la Antena3?
Sunt 20 de ani de când sunt în acest trust. Am crescut aici și am făcut tot ce se putea face într-o carieră. Am intrat la Observator, la Antena 1, când Mona Nicolici era prezentator, iar Radu Coșarcă a venit cu noi din Tele7ABC.
Am fost reporter, am început să fac live-uri, apoi m-am acreditat pe Guvern, ceea ce era foarte important. Mă rog, și acum este important.
Când s-a făcut Antena, care a fost de la început gândit ca un format de tip BBC al nostru, aveam, în paralel, emisie și eram și reporter de teren. Dar, cum se întâmplă de regulă, după o perioadă devine greu de gestionat. Așa că am renunțat la teren.
Am făcut foarte multe lucruri aici și nu am ajuns la o plafonare. Nu am niciun motiv să plec din acest trust. Doar să plec să fac altceva. Dar este greu să mă gândesc că ies cu totul din televiziune.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
