Mărturia emoționantă a unei mame care a transformat durerea în putere: cum a depășit Alina Voinea erorile medicale de la naștere și cum este să crești un copil cu dizabilități în România

Ce ai învățat de la copilul tău?

Să apreciez viața în toată varietatea ei, cu bucurii și suferințe și cu tot cu o sumedenie de roluri, voite și nevoite, că tot vorbeam despre ele adineauri. Și cred că a fi în viață e cel mai important lucru. Când ești în viață, poți fi orice și oricine – orice și oricine trebuie să fii, orice și oricine vrei să fii, orice și oricine poți să fii.

Ce ai aflat despre tine de când s-a născut el?

Am învățat că am limite și că, uneori, nu există soluții. Și că pot muta ceva munți, dar că uneori trebuie să mă fac covrig în pat, cu draperiile trase, și să zac să-mi revin. Iar asta pățesc întotdeauna după interacțiunea cu acel organism imens și greoi care ar trebui să ajute, dar care adesea mai mult încurcă, iar acest organism este statul și e, de fapt, un balaur birocratic pentru care nu are importanță realitatea, ci hârtia și ce e scris pe ea, neapărat cu ștampilă și semnătură cu pix albastru.

Alina Voinea:„În spital mă strigau țipând asistentele „cezariana””

Alina, cu permisiunea ta, cât poți să-mi mărturisești, zi-mi ce s-a întâmplat la naștere sau în zilele de spitalizare. O să mai intervin cu curiozități.

Arianna avea două zile de viață când o asistentă a hrănit-o cu nervi cu o completare de lapte pe care o ceream de trei ore, apoi a lăsat-o în pătuțul de bebeluș, departe de mine, fără să o bată pe spate să iasă aerul. Copilul a regurgitat și a aspirat laptele. Dacă nu aș fi ignorat asistenta, care mi-a zis să dorm și să o las în pătuț, probabil o pierdeam atunci. Eu aveam cezariană, patul meu era foarte înalt, mi-a luat ceva să mă dau jos să mă duc să-mi iau copilul din partea cealaltă a încăperii. Era vânătă deja, nu putea respira. Era trei dimineața. Am fugit cu ea în brațe prin spital, pe holuri și pe scări, încercând să găsesc pe cineva să o ajute, să o salveze. În oficiu nu era nimeni. Am strigat după ajutor pe holuri. Când în sfârșit asistenta a deschis ușa cabinetului unde era, s-a răstit la mine că de ce urlu. I-am dat copilul cianotic, și-a dat seama că e ceva serios, mi-a luat-o și s-a încuiat în cabinet, iar eu am urmărit prin geam cum o scutură, ținând-o cu capul în jos, de picioare, și cum o aspiră. Mi-a dat-o înapoi roz, și m-a asigurat că așa ceva se întâmplă mereu și că nu va avea repercusiuni. Am vrut s-o cred. A doua zi eu voiam să plec acasă, departe de spital, iar ei voiau să-mi dea Xanax. 

Cum s-a născut luptătoarea ta, Ariana?

Prin cezariană, la un spital din București.

Cine a asistat la naștere și cum a decurs ea?

Medicii care m-au operat și cusut. Totul normal.

Ce amintiri ai despre asistentele din spital?

În afară de asta, care mi-a sufocat copilul, au mai fost cele care m-au lăsat fără anestezic în prima noapte de după cezariană, eram la terapie intensivă. Trei ore, de la trei la șase dimineața, am agonizat cu dureri pe care nu le pot descrie, și nu m-a auzit nimeni. Noaptea nu erau acolo medicii, deci nu le interesa ce se întâmplă cu pacienții, se uitau la telenovele în oficiu. Una mi-a ciuruit mâinile în căutarea venelor. Alta s-a strâmbat când am rugat-o să mă ajute să mă spăl. Cinci zile nu am mai fost eu, am fost Cezariana. Așa mă strigau: „Cezariana, hai!”, iar eu trebuia să mă prind ce vor de la mine. Aprindeau lumina brusc la 6 dimineața. Trânteau chestii. Umilitor, degradant, umanitatea nu exista acolo, în spital. Sper că lucrurile s-au schimbat, au trecut 16 ani de atunci. Singurul care a fost OK a fost un asistent care revenise în țară după ce lucrase în străinătate, dorea să aducă în România experiența lui dinafara țării. Un om extraordinar, mă întreb uneori dacă a rezistat și dacă n-a fugit înapoi.

Te mai poți încrede în spitale acum?

Nu. Este unul din lucrurile de care mi-e cel mai teamă în viața asta, de umilința și pericolul de moarte de a fi pacient într-un spital românesc.

Alina Voinea:„Sunt furioasă de 16 ani”