Mărturii din linia întâi a bătăliei cu pandemia din Marea Britanie. Psihoterapeutul Nistor Becia: „Timp de trei luni a trebuit să mă izolez de restul familiei, locuind într-o anexă din spatele casei de unde o puteam vedea pe fetiţa mea Elena, de doar 9 ani, doar pe geam”
Şcoli închise, magazine, teatre şi restaurante închise. Trăim de mai bine de un an în izolare și distanțare socială. Iar în asemenea împrejurări mulţi oameni ajung să îşi piardă orientarea.
În Marea Britanie se intervine operativ în gestionarea unor astfel de situaţii pentru a preîntâmpina forme agravate. Asta ne-a povestit românul Nistor Becia, psiholog clinician și psihoterapeut. Originar din Dalboşeţ, județul Caraş-Severin, acesta este stabilit la Cardiff.
Îndrăgostit de ceea ce face, de profesia nobilă şi mult respectată, pe care şi-a ales-o, Nistor Becia consideră că evoluţia pacienţilor săi înseamnă şi propria evoluţie, cu fiecare caz pe care îl tratează, cu fiecare persoană care are nevoie de întervenţia sa. Preţuieşte mult mediul profesional în care s-a dezvoltat încă din anul 2009 şi care l-a ajutat să acumuleze o bogată experienţă îndeosebi în diferitele terapii comportamentale, evaluarea psihologică a copiilor şi adulţilor şi în supervizarea specialiştilor clinicieni.
După ce a plecat în Marea Britanie, Nistor Becia a devenit coordonatorul Departamentului Psihologic al Spitalului privat de psihiatrie „Priory” din Cardiff şi a fost ales membru în Consiliul Diversităţii Culturale şi Etnice în cadrul Federaţiei Europene a Asociaţiei Psihologilor (EFPA) cu sediul la Bruxelles, organizaţie a societăţilor naţionale în domeniul psihologiei, aflată în Spaţiul Economic European.
În Marea Britanie, numărul persoanelor care s-au oferit voluntar să ajute serviciul naţional de sănătate se apropie de un milion
Domnule doctor Nistor Becia, care sunt efectele acestei pandemii?
Nistor Becia: Teama, incertitudinea, izolarea şi alţi factori generatori de dezechilibru emoţional au contribuit la impactul tot mai mare asupra sănătaţii mintale a populaţiei, iar cazurile de criză în domeniul psihiatric sunt în creştere.
Ce a făcut diferit sistemul de sănătate britanic?
Sunt un admirator al sistemului naţional de sănătate britanic. E mândria ţării, unul dintre cele mai generoase din lume care oferă fiecărui nativ sau imigrant, o asigurare ce acoperă toate nevoile medicale, inclusiv cele de consiliere în terapia cognitiv-comportamentală. De la începutul pandemiei, numărul persoanelor care s-au oferit voluntar să ajute serviciul naţional de sănătate se apropie de un milion. Numeroşi voluntari au lucrat în punctele cheie, acolo unde trebuia dus greul – în spitale, servicii publice sociale.
Citește și: Soso, câștigătorul Big Brother, medicul care coordonează toată secția de urgență a unui spital din Germania în timpul pandemiei. Care este secretul Germaniei în lupta cu coronavirus și care e povestea reșițeanului ce-i tratează pe nemți?
Dumneavoastră cum ați ajutat, cum v-ați implicat?
În aprilie 2020, când oamenii erau izolaţi la domiciliu, am decis să mă alătur armatei de lucrători din sistemul public de sănătate. Aceștia, la fel ca şi mine, şi-au lăsat familiile şi pe toţi cei apropiaţi pentru a ajuta în lupta cu pandemia. Timp de trei luni a trebuit să mă izolez de restul familiei, locuind într-o anexă din spatele casei de unde o puteam vedea pe fetiţa mea Elena, de doar 9 ani, doar pe geam.
Citește și: „Nu e ușor să-ți vezi copilul respins și să nu știi de ce, să nu știi cum să-l ajuți să reușească”. Cum a ajuns pianistul Florian Mitrea să se îndrăgostească de libertatea greu de înțeles din Londra
Măsurile au fost stricte, dar le-am respectat întru totul pentru a-i proteja pe cei dragi, mai ales că în centrul de sănătate unde lucram şi la spitalele pe care le vizitam zilnic, intram în contact cu foarte mulţi pacienţi infectaţi. Pandemia a adus numeroase modificări îndeosebi în ceea ce priveşte protocolul de intervenţie, lucrăm diferit faţă de normal.
Relaţia mea de consiliere şi îngrijire a pacienţilor are loc în condiţii de igienă maximă, cu echipament de protecţie şi mască şi de cele mai multe ori cu ajutorul tele-medicinei.
Cum v-ați adaptat la această nouă formă de îngrijire a pacienților?
Mă stânjeneşte această metodă de lucru, imposibilitatea de a citi expresia de pe fețele acoperite de măști, de a simți o atingere fizică, de a distinge o formă umană sub echipamentul de protecție. Prefer să construiesc o relaţie terapeutică reală, împreună cu pacientul meu. E clar că nimic nu poate înlocui prezenţa fizică, iar realitatea este întotdeauna mai bună decât contactul online cu oamenii aflaţi în îngrijirea mea.
Cum ați ajuns să lucrați în acest domeniu?
Între ce am fost şi ce am devenit, e cale lungă, de peste 12 ani. Am fost jandarm în România şi am devenit doctor în psihologie în Marea Britanie. De ce? Pentru că inimii nu-i poţi pune zăvor! Am ales cu inima (dar şi cu mintea) şi nu regret nicio clipă.
Eu provin dintr-o familie modestă, cu o situaţie finaciară ce nu mi-a permis să urmez o facultate la zi, aşa cum mi-aș fi dorit şi cum cei mai mulţi foşti colegi au făcut-o. Așa că am optat pentru o carieră militară. Dar după liceul absolvit la Bozovici, judeţul Caraş-Severin și încă vreo cinci ani de viaţă cazonă şi haină soldăţească, în anul 2005 unitatea de Transmisiuni din Caransebeş a fost închisă.
Atunci anumite structuri ale armatei române se desfiinţau rând pe rând, iar eu îmi doream să rămân mai aproape de locul copilăriei mele. Șansa mi-a surâs, și am obținut, prin concurs, angajarea la Inspectoratul de Jandarmi din Reşiţa.
Și totuși de ce psihologie?
Curios din fire, mi-a plăcut mereu să învăț. Și, îți recunosc, am ales împotriva valului – colegii mei jandarmi mergeau la Drept, dar eu am ales Psihologia la Universitatea braşoveană „Spiru Haret”.
Zâmbesc acum când privesc în urmă şi îmi amintesc că mulţi colegi şi superiori din militărie făceau glume pe seama intersului meu de a studia psihologia. De fapt ei mă priveau ca pe unul dintre mulţi alţii care încearcă să obţină o diplomă de licenţă doar pentru a spune că are studii superioare, ceea ce la vremea respectivă părea o normă în societatea românească. Doar că mie, această diplomă, mi-a deschis drumul spre cunoaştere, spre viaţa europeană şi mi-a dat aripi.
Cum ați ajuns să plecați din România?
Am întâlnit-o pe cea care urma să îmi devină soţie, Amanda Holbrok. Ajuns la Cardiff în anul 2009, odată cu echivalarea studiilor de licenţă, am reuşit să profesez în domeniul psihologiei într-un spital-penitenciar pentru deţinuți cu boli mintale. Un job greu, solicitant care m-a pus în faţa multor situaţii provocatoare în gestionarea stărilor de criză, în motivarea manifestărilor emoţionale a pacienţilor, în descifrarea diferitelor tipologii umane.
Aici am lucrat ca psiholog asistent până în anul 2012, când, printr-o întâmplare neaşteptată dar şi încurajat de supervizorul meu din instituţie am decis să fac pasul următor. Voiam mai mult şi aveam certitudinea că şcoala superioară urmată în România m-a format cu adevărat. Astfel m-am înscris la doctorat, la Institutul Metanoia din Londra, unde am avut şansa de a fi studentul celebrei profesoare Vanja Orlans cunoscută în lumea academică anglo-saxonă.
Citește și: Povestea medicului care după ani de succes în Londra a decis să se întoarcă și să aibă grijă de viitorul României: cum revoluționează Brînduşa Cimpoca medicina materno-fetală de la noi
Cum a fost admiterea la doctorat și cât de greu v-a fost în această perioadă?
În Marea Britanie, concurenţa în domeniul psihologiei este acerbă şi cu greu te poţi apropia de profesie fără un doctorat. Admiterea la programele de doctorat în psihologie este unul dintre cele mai dificile examene. Mult timp m-am gândit dacă să fac sau nu acest pas. Știam că o să concurez cu absolvenţi de Oxford şi alte universitaţi londoneze de top. Dar, în final, am ajuns să fiu singurul admis din sală, în programul şcolii doctorale.
Cum așa?
Examinatorii mi-au apreciat trecutul profesional, cariera militară, diversitatea culturală, motivând că în profesia de psiholog este nevoie de oameni originali, cu capacitate de introspecţie şi reflecţie personală sporite.
Cât de mult v-a ajutat această diplomă?
Din aprilie 2020 sunt psiholog senior şi şef de clinică în sistemul naţional de sănătate (NHS) al Serviciului de Diagnostic al Autismului din sudul Ţării Galilor, unde supervizez procesul de coordonare şi management al situaţiei de criză generate de epidemia de coronavirus pentru persoanele cu dizabilităţi.
În paralel cu activitatea desfăşurată în spital şi în sistemul naţional de sănătate pot spune ca m-am făcut cunoscut şi în cadrul Societății Psihologilor din Marea Britanie (BPS) unde, pe durata studiilor de doctorat, am deţinut funcţia de ofiţer de legătură şi reprezentant al studenţilor doctoranzi, în felul acesta colaborînd cu diferite universităţi din Regatul Unit. În prezent reprezint Societatea psihologilor din Marea Britanie, fiind desemnat membru în Consiliul Diversității Culturale și Etnice în cadrul Federației Europene a Asociațiilor Psihologilor (EFPA) cu sediul la Bruxelles.
Nistor Becia: „sunt mândru să fiu britanic”
Cum v-ați adaptat la viața din Țara Galilor?
După zece ani de carieră susţinută cu mult efort şi sacrificii, am primit cetățenie. Sunt mândru să fiu britanic. Am spus după primirea certificatului de cetățenie în cadrul unei onorante şi impresionante ceremonii. De multe ori m-am întrebat dacă există ceva care să determine o persoană să se simtă britanică în afară de mândria de a fi parte din țara în care locuieşte. Nu contează că nu te-ai născut aici, că nu îţi sunt rădăcinile, părinţii sau bunicii, aici. Contează sentimentul de apartenență dobândit în timp şi faptul că eşti mândru de asta. Eu sunt mândru de împlinirea mea profesională şi sufletească, aici, într-o ţară anglo-saxonă, multiculturală, de şansele care mi-au fost oferite şi de modul în care ţara aceasta m-a acceptat şi m-a adoptat. De aceea mă gândesc mereu la ceea ce pot să dau mai departe, la cum pot să răsplătesc cu bucurie atât de multe oportunităţi pe care viaţa mi le-a scos în cale.
Citește și: Domnica Petrovai, terapeutul cuplurilor: despre rezistența relațiilor în pandemie, rata de divorț și povestea de viață a psihologului crescut idolatrizând un model creat de amintirile unui copil de 9 ani
Mai păstrați legătura cu România?
Da, clar. Pe plan profesional păstrez legătura prin Facultătea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din Braşov, care mi-a oferit premiul de prietenie şi apreciere pentru succes în domeniul psihologic. De altfel, periodic revine la Braşov, unde susţin un curs de specialitate, punându-mi în practică abilităţile didactice.
Iar pe plan personal, nu am uitat niciun moment locul copilăriei mele sau pe diriginta din şcoala generală, pe doamna Ioana Budescu care semnează și monografia satului. O carte pe care mi-ar plăcea să o revăd editată. Visul meu este ca acest volum să fie tradus în limba engleză şi publicat apoi în Marea Britanie, astfel încât monografia satului meu să rămână veşnică şi oricine, oriunde în lume să poată accesa pe internet această carte cu informaţii de suflet. Dar cel mai important, fiica şi nepoţii mei, care nu sunt sigur că vor fi vorbitori de limba română, vor putea să înţeleagă astfel, rădăcinile şi originea lor românească. Acesta va fi darul meu, pentru Elena!
Acest interviu este semnat de Adriana Baghiu, un om frumos care face parte din comunitatea LIFE.ro. Atunci când Adriana ne-a scris că are o poveste pe care vrea să o împartă cu noi am răspuns imediat cu bucurie. Iar povestea Ramonei Sav este una inspirațională, un copil care a avut curaj să-și urmeze visul. Mulțumim Adriana Baghiu că ne-ai făcut cunoștiință cu ea. Și ne bucurăm că ești alături de noi.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
