Mihaela Hogaș, medaliată cu aur la Cupa Mondială de patinaj viteză, cea mai rapidă patinatoare din România: de la joaca pe role la vârsta de 9 ani, la ambiția de a demonstra că e cea mai bună și până la recunoaștere internațională

Mihaela Hogaș este unul dintre acei copii ai României pentru care se înalță drapelul și cântă imnul național. Spun „copil” pentru că, deși are 23 de ani, are un spirit atât de frumos și inocent încât e imposibil să-i reziști.

Este campioană la patinaj viteză, a fost desemnată cea mai rapidă patinatoare din România, iar drumul ei către glorie este abia la început.

Am vizitat-o la Brașov, acolo unde este casa ei, acolo unde s-a urcat pentru prima dată pe role și de unde a încolțit dorința de a face performanță.

Am găsit o Mihaela Hogaș plină de viață, care zâmbea senin și la finalul unui antrenament extrem de greu și solicitant.

L-am cunoscut și pe antrenorul ei, Bogdan Stănescu, cel care a crezut în ea pe când avea numai 9 ani și primul om care i-a spus că o să fie campioană.

Mihaela Hogaș a ajuns pe pista de role dintr-o întâmplare, din curiozitatea de se implica într-un sport despre care nu știa mai nimic.

În scurt timp, Bogdan Stănescu a umplut un microbuz cu copii și i-a dus în primul cantonament, în Germania. Acolo le-a fost mamă, tată, antrenor și prieten. Le-a gătit, i-a ajutat să se integreze în echipă și i-a învățat să patineze.

La primul concurs la care a participat Mihaela Hogaș, s-a clasat printre ultimii, însă acest lucru nu a descurajat-o, ba dimpotrivă, a ambiționat-o să muncească și mai mult.

Azi spune că muncește 24 de ore pe zi, chiar dacă nu doar fizic, la antrenamente, dar știe că doar așa poate face performanță.

Mihaela Hogaș, pe lângă dorința de a aduce acasă o medalie olimpică, mai are un vis: acela de a construi în România prima pistă de patinaj viteză pe care viitoarele generații de copii să se poată antrena.

Haideți să-i cunoaștem povestea!

Când te-ai apucat prima dată de patinaj viteză?

Am început să practic patinajul viteză la vârsta de 9 ani. Știu că am fost în parc, eram cu prietenele mele și acolo l-am văzut pe antrenorul meu cu alți copii. Am fost foarte curioasă, eu neștiind ce sport este, dar doar mi-a plăcut faptul că este pe role, că vorbim de multă viteză și, deși este un sport individual, noi ne antrenăm în echipă.

Mihaela Hogaș: „Eu nu știu să schiez din păcate, nu am fost la înot, nu am încercat multe alte sporturi”

Le-ai cerut tu părinților să te ducă la antrenamente, sau cochetau și ei cu ideea de a te înscrie la un sport?

Chiar mă gândeam la asta zilele trecute… Părinții mei m-au lăsat să fac ce vreau și m-au lăsat să-mi aleg drumul. Ei nu aveau neapărat ideea să mă dea la sport. Într-adevăr, ei îmi sugerau să încerc sporturi, să încerc să văd ce-mi place cel mai mult și ce pasiuni am, însă nu le-am cerut părerea, doar am vrut să fie de acord cu mine, într-adevăr.

Înainte de patinaj ai mai încercat și altceva?

Înainte de patinaj nu am încercat niciun alt sport, din păcate. Acum stau și mă gândesc că aș fi putut să încerc și alte sporturi pentru că, din momentul în care am început să patinez, am eliminat orice altă activitate din viața mea. Nu am fost nici la schi, eu nu știu să schiez din păcate, nu am fost la înot, nu am încercat multe alte sporturi.

Înțeleg că patinajul viteză a fost dragoste la prima vedere și marea ta pasiune?

Sportul acesta a fost dragoste la prima vedere. Cred că și dacă aș fi încercat alt sport, poate ar fi fost și atunci o dragoste, dar faptul că a fost, într-adevăr primul sport încercat și care mi-a și ieșit – pentru că nouă ne place ce ne iese – a dat rezultate.

Citește și: Cu Virgil Stănescu despre succes și eșec în viață, despre titlul de cel mai bun baschetbalist al României și despre cea mai mare bogăție a unui om: „Când stai pe umerii unor giganți, normal că vezi departe”

Cum a fost prima zi când te-ai dus la antrenamente?

Țin minte prima zi de antrenament la patinaj viteză: a plouat. Era pe 30 aprilie 2008 sau 2009, era prima zi în care ne-am dus la pistă și, deși ploua, am reușit să ne cunoaștem cu antrenorul și între noi, viitorii colegi. Știu că în ziua aia am hotărât programul pentru următoarea săptămână și am primit și o cască pentru următoarele zile de antrenament.

Care a fost primul concurs la care ai participat?

Primul concurs la care am participat a fost pe role, aici în Brașov. Nu am fost printre primii câștigători pentru că aveam 9 ani și eram foarte la început. Pot să spun că eram printre ultimii 😀. Dar, încet, încet am început să prind avans, iar primul concurs pe gheață, a fost în Erfurt, Germania și bineînțeles că și acolo am fost printre ultimii, dar începeam ușor, ușor să-mi dau drumul.

Un copil de 9,10,11 ani care merge la un concurs și se clasează printre ultimii, în mod normal renunță. Tu de ce nu ai renunțat?

Sincer, nici nu m-am gândit să renunț când eram mică, chiar dacă eram printre ultimii. Am stat și am reflectat puțin. Nu prea am renunțat eu la lucruri pe timpul vieții 😀. Și atunci când am căzut, cred că mai grele au fost momentele când cădeam la antrenament, decât atunci când pierdeam, pentru că atunci când cădeam prindeam puțină frică, iar atunci când pierdeam simțeam că am nevoie de mai mult, îmi dădea puterea de mai multă muncă. Dar nu am avut de gând să mă las.

Mihaela Hogaș: „Norocul meu a fost că la 9 ani munca însemna oarecum o joacă. ”

Vorbești de muncă. Ce înseamnă munca pentru un copil de 9-10 ani? Și ce înseamnă munca astăzi? Cât de mult ai muncit ca să ajungi aici?

Norocul meu a fost că la 9 ani munca însemna oarecum o joacă. Și cred că și antrenamentele au fost sub formă de joacă. Deși eram foarte obosiți, faptul că o vedeam ca pe o joacă, ca pe o distracție, aveam și un colectiv foarte fain, ne-a ajutat să privim puțin altfel. Într-adevăr, când am început să cresc, am înțeles de fapt ce este munca, am înțeles faptul că trebuie să renunț la niște lucruri, am înțeles că trebuie să depun efort și, bineînțeles, nu este o muncă de 2, 4 sau 6 ore pe zi, e o muncă de 24 de ore pentru că este munca fizică la antrenament, munca psihică în afara antrenamentelor. Ține mult de odihnă, de aceste mici compromisuri – eu nu le-am văzut ca pe niște compromisuri, deși mă durea când prietenii mei ieșeau afară să se joace, iar eu ba trebuia să merg la antrenament, ba trebuia să stau în casă să mă odihnesc.

Trebuia că voiai?

Bineînțeles. Tot ce am făcut este pentru că am vrut, dar am și înțeles faptul că numai așa pot să fac performanță. Înțelegând lucrul acesta, am înțeles și ce înseamnă sportul, ce înseamnă performanța și care este secretul succesului, până la urmă.

Tu ai plecat cu ideea de a face sport de performanță sau te-ai dus pentru că ți se părea distractiv și interesant la început?

La început m-am dus pentru că mi se părea interesant, nu m-am gândit să fac sport de performanță, dar faptul că m-am dus în fiecare zi, faptul că am văzut că progresez și din nou spun că antrenorul și echipa mea au fost acolo. Antrenorul, după ce a patinat după mine, pentru că la început patina foarte mult cu noi să ne arate, mi-a spus că eu o să fiu campioană. Pentru mine, la vârsta aceea, la 10 ani, a fost foarte important. Mi-a dat un zvâc, mi-a dat putere să continui și să-i arăt că pot. Atunci când ești mic ai nevoie să simți că cineva are încredere în tine. Bineînțeles și părinții mă susțineau de acasă, lucru foarte important de altfel. Mi-am dat seama că vreau să fac performanță după puțin timp.

La ce performanță ai ajuns? Înșiră-mi cele mai importante realizări ale tale de până acum, te rog.

Cele mai importante rezultate ale mele? O să încep cu rezultatele naționale. Sunt campioană națională pe role și pe gheață la 500, 1000 și 1500 de metri de câțiva ani… cred că de vreo 6, 7 ani.

Sunt deținătoarea recordurilor pe role și pe gheață la 500 și 1000 de metri, juniori și seniori.

Am medalie de locul III la Lillehammer, la Jocurile olimpice de juniori, la team sprint, cred că am 11 medalii în cupele mondiale Under 23, la 500 de metri și 1000 de metri. Am locul I la clasamentul general de cupe mondiale 2019-2020 la 500 de metri, participare la Jocurile Olimpice de la Beijing, podium la Cupa Europei și la câteva concursuri internaționale.

Mihaela Hogaș: „Am crezut că e ceva normal să mă duc să mă antrenez în Germania, dar mai apoi mi-am dat seama că cei din alte țări se antrenează acasă”

Ce au zis ai tăi când au auzit patinaj viteză? România nu are piste de gheață, nu are locuri unde să te antrenezi… Nu puteai să faci și tu balet? 😀

Cred că faptul că cei din jurul meu, din familia mea nu au fost șocați și nu s-au speriat de faptul că sportul nu e cunoscut în România, nu avem un patinoar în România, m-a ajutat pentru că nu m-a speriat nici pe mine și nu m-a pus pe gânduri.

Eu am început să plec în Germania de la vârsta de 9 ani, câte două săptămâni pe sezon și în fiecare an mai adunam câte o săptămână, până într-un final când, la 15 ani cred că am plecat 3 luni legate. Eu am crezut că e ceva normal să mă duc să mă antrenez în Germania, dar mai apoi mi-am dat seama că cei din alte țări se antrenează acasă și asta ar trebui să fie realitatea și normalitatea.

Acum pot să spun că am căpătat experiență că am plecat atât de mult, am văzut programe de antrenament diferite, am început să ne antrenăm cum se antrenează cei din alte țări și, bineînțeles, să cunoaștem atâta lume.

Cum a fost primul tău cantonament? Aveai 10 ani când ai plecat în Germania…

Primul meu cantonament în Germania a fost foarte, foarte tare pentru că, bineînțeles noi ne jucam foarte mult. Antrenorul ne-a lăsat să fim copii, nu ne-a obligat să ne odihnim, ne spunea și ne făcea să înțelegem – bineînțeles că am înțeles pe parcurs, nu din prima – dar ne-am jucat foarte mult. Țin minte că colegele mele au stricat și liftul din hotel, nu eram unii dintre cei mai cuminți sportivi.

Deși era primul cantonament, era și primul concurs pe gheață și țin minte că am fost foarte emoționată, eram terifiată, înghețată de frică. Nu știu de ce, sincer. Sunt niște emoții ciudate pentru un copil, dar acum mă gândesc că eu nu prea mai am emoții la concursuri. Am emoții constructive, evident, dar nu prea mi-e frică, nu știu nici de unde a venit schimbarea atât de bruscă, de la copil la adult.

Ce meserii au părinții tăi?

Mama lucrează la creșă și tatăl meu acum este la pensie, dar are și o firmă de turbosuflante.

Sportul era ceva obișnuit la voi în familie?

Tatăl meu mereu a fost pasionat de sport și mereu urmărește sportul. Sora mea a făcut sport de performanță, a fost handbalistă. Eu cred că și când mă jucam pe afară făceam foarte mult sport, știu că inventam multe exerciții sportive, neavând nicio treabă cu sportul de performanță.

Ce spuneau colegii de la școală, profesorii că plecai atâta în cantonamente?

Eu când am ajuns, de exemplu, în liceu, oamenii mă știau doar plecată. Pentru ei era ceva normal ca eu să plec, era mai ciudat când veneam acasă. Cred că pentru toată lumea a fost cumva o normalitate că mă antrenez în Germania.

Dar ție nu-ți era greu să recuperezi la școală fiind atât de mult timp plecată?

Norocul meu a fost faptul că recuperam destul de ușor la școală, făceam lecțiile din cantonament, scriam, le rugam pe colege să-mi trimită poze la caiete ca să recuperez la toate materiile și țin minte că aveam momente, de exemplu la matematică, când veneam din Germania, stăteam la câteva ore și mai apoi eu le explicam colegilor. Și am avut norocul că, între-adevăr, am fost înțeleasă de profesori.

Ai ajuns să câștigi bani din sport?

Da. Nu fac sportul pentru bani, de când am început, copii fiind, antrenorul a spus: „dacă vreți să faceți sportul acesta, nu o să faceți bani”. De fapt, cred că niciun sportiv de performanță nu o face neapărat pentru bani. Primii mei bani au fost cred la 16 ani și mai apoi când am câștigat medalia de bronz la Lillehammer, la Jocurile Olimpice de Juniori, iar acum avem salarii.

Salarii din partea clubului?

Toată finanțarea către mine este din partea clubului, Federația nu are finanțare, dar ne mai ajută din când în când Comitetul Olimpic și Sportiv român, sau îmi mai găsesc singură sponsori. Am sponsorul meu, Bilka, care mă ajută și m-a ajutat foarte mult mai ales în sezonul olimpic.

Mihaela Hogaș: „Acum, cel mai rău îmi pare că nu pot să le arăt live ce fac pentru că noi nu avem un patinoar și îmi doresc foarte mult să-i aduc și pe ei în Germania să mă vadă”

Îți amintești când erai mică ce visai să devii?

Din păcate eu nu eram ca ceilalți copii. Nu am avut niciodată un vis măreț, știu că mulți voiau să se facă profesori, avocați, eu nu am avut niciodată un vis. De când eram mică am vrut să iau lucrurile treptat, așa cum le-am luat și în sport, am obiective pe scurtă durată – am și un obiectiv foarte mare, pe care nu prea îl spun – încerc să iau totul treptat și să nu sar peste etape.

Sunt mândri de tine părinții tăi?

Da, părinții mei sunt foarte mândri, abia așteaptă să mai apară articole cu mine, abia așteaptă să mă vadă… Acum, cel mai rău îmi pare că nu pot să le arăt live ce fac pentru că noi nu avem un patinoar și îmi doresc foarte mult să-i aduc și pe ei în Germania să mă vadă, mai ales la competiții.

Care e planul tău de viitor? Legat de sport și de viața ta…

Eu mi-am promis că o să mă las de sport în momentul în care am dat totul pentru sport, în momentul în care am ajuns la apogeul carierei mele. Încă simt că mai am mult de lucru, deci încă nu mă las. Acum îmi doresc foarte mult să schimb puțin percepția României cu privire la sport, la patinaj viteză. Vreau să ajut și viitorii copii pentru că eu știu că momentan, cât sunt eu sportivă, nu o să se schimbe foarte multe lucruri. Sunt conștientă că nu o să se construiască un patinoar, dar sper că pentru viitoarele generații o să se schimbe puțin lucrurile.

Te consideri un om împlinit? Un om care a reușit în viață?

Da. Sunt împlinită, chiar sunt foarte fericită. Nu știu dacă sunt împlinită total pentru că nu mi-am împlinit toate obiectivele, puțin mi-am păstrat din drum, să mai urc puțin, dar simt că sunt pe drumul cel bun.

Care e cel mai mare eșec al tău?

Eșec… Pot să spun că am avut multe concursuri în care am greșit, nu știu exact de ce, am încercat să gândesc la rece, să-mi urmăresc videoclipurile și cursele… La Olimpiadă mi-aș fi dorit mai mult. Nu știu acum despre ce alte eșecuri să vorbesc, dar simt că puteam să fac mai mult.

Bogdan Stănescu, antrenorul Mihaelei Hogaș

Bogdan, îți amintești prima zi în care ai văzut-o pe Mihaela?

E greu de spus. Prima zi în care am văzut-o pe Mihaela… Erau foarte mulți copii în acea perioadă, dar din echipa cu care am pornit, Mihaela s-a remarcat printre cei mai buni sportivi pe care i-am avut în acea perioadă și de atunci până în prezent am lucrat împreună.

Ce vârstă avea? Era ambițioasă așa de mică?

Mihaela a început patinajul la vârsta de 9 ani. Da, era ambițioasă, era foarte serioasă și împreună cu echipa de atunci am putut să începem patinajul de performanță.

Dacă Mihaela se năștea în altă țară, iar tu erai antrenorul ei în altă țară, unde crezi că ajungea?

Nu știu să spun unde ajungea. Poate ajungea mai devreme la aceste rezultate, dar noi ne dăm silința și încercăm să facem mai mult pentru a ajunge unde ne dorim și să avem rezultate în topul mondial, atât în cupe mondiale, campionate mondiale, cât și la următoarele Jocuri olimpice.

Îți amintești când ai plecat prima dată cu ei în cantonament? Cât era de mare Mihaela?

Da. Primele cantonamente au fost în Germania, la Erfurt. Pista de la Inzell nu era încă acoperită. Avea undeva la 10-11 ani, era destul de mică. Acum îmi amintesc că primul concurs la care am participat cu Mihaela cred că a fost la Szeged, la role și îmi amintesc exact ce s-a întâmplat atunci. Era foarte firavă, mică, încerca să patineze corect, nu foarte tare și își vedea de cursă.

Care a fost primul rezultat spectaculos al Mihaelei și ce ai simțit atunci?

Primul rezultat spectaculos cred că a fost calificarea la Jocurile Olimpice de tineret din 2016. Atunci mi-a dat mai multă încredere în mine, am văzut că se poate și de acolo am început un nou drumul către marea performanță. Ulterior, în competiție, la Jocurile Olimpice din 2016, din Norvegia, am reușit să aducem o medalie pentru România. Atunci a început o nouă viață sportivă.

Ești mândru de ea?

Da, sunt foarte mândru.