Cum să găsești aurul negru al Bucovinei? Și de ce viața în afara orașelor aduce echilibru? Mihai Robu, vânătorul de trufe ne dezvăluie secretul succesului său

Mihai Robu s-a născut în București, dar a copilărit în Bucovina, o zonă care l-a cucerit fără drept de apel. A terminat Politehnica și Psihologia în București, dar a ales să se întoarcă în satul în care a crescut. Este căutător de ciuperci și de trufe, un călător și organizatorul Festivalului Trufelor din Bucovina. Spune că este un hobby, că nu te îmbogățești material din căutatul trufelor, dar că bogăția spirituală este una enormă prin plimbările lungi prin pădure, alături de câinii săi.

Î: De ce trufe?

Mihai Robu: Când eram mic, am descoperit culesul de ciuperci. Eram prin clasa a cincea. La noi în Bucovina e un fel de sport național. Toată lumea culege ciuperci. Pentru noi e hrană de bază: vara hribii și vinețelele și toamna ghebele și râșcovii. Toamna se pun la murat, iar vara se consumă așa.

Î: Cum vă educați așa încât să nu nimeriți ciuperci otrăvitoare?

Mihai Robu: Se învață de la un om la altul. Eu am mers la cules de ciuperci cu cineva care știa și mi-a arătat.

Î: Cum faci diferența între ele?

Mihai Robu: Sunt două categorii: ciupercile otrăvitoare și ciupercile letale. De la ciupercile otrăvitoare doar îți este rău, eventual vomiți și te strici la burtă, dar scapi cu viață. De ciupercile letale nu te salvează nimeni. Orice substanță are niște substanțe unice. Ăsta este marele lor farmec. Tu poți să ai o reacție la substanța respectivă, ciuperca să fie comestibilă, să o mănânce omul toată viața fără probleme, iar tu să ai o reacție la substanța respectivă și să mori dintr-o ciupercă comestibilă. Că mai zic unii că le-au confundat. Nu există așa ceva. Nu ai cum să le confunzi. Mi s-a întâmplat de două ori să mănânc ciuperci comestibile și să-mi fie rău de la ele, să văd bulinuțe de la un râșcov. Altădată am mâncat Limba Vacii și am avut cel mai bun somn din viața mea. Dar sunt ciuperci comestibile, care nu dau astfel de reacții. La mine așa s-au manifestat. Cunosc două persoane care au ajuns în comă la spital după ce au mâncați iuțari. Alții au murit de la iuțari. Dar ele nu sunt otrăvitoare.

 

Î: Ciuperci otrăvitoare ai experimentat vreodată?

Mihai Robu: Da. Nu recomand. Am mâncat intenționat. Am vrut să văd cum sunt. Eu cred că lucrurile pe care le consumăm sunt nocive doar dacă le consumăm în exces. Am încercat ciuperca aceea celebră roșie cu buline. Am avut ceva halucinații, nimic mai mult. Dar nu aș recomanda ciupercile letale. Nu există tratament. Ele conțin o toxină care intră în ficat și îl distruge. Mori în 5-6 zile. Nici nu știi de la ce. La un moment dat ajunge în rinichi, faci blocaj renal… și gata.

Î: Și care sunt acele ciuperci?

Mihai Robu: La noi în țară este Ciuperca Viperă. Este o ciupercă mică, verde.

Î: De ce are nevoie natura de ciupercă otrăvitoare?

Mihai Robu: Acestea halucinogene s-a demonstrat în diferite studii că te ajută să evoluezi ca specie. Creează noi legături, conexiuni neuronale.

Î: Dar cele letale? De ce a născut natura astfel de ciuperci?

Mihai Robu: Nu știu. Mă gândesc că pentru că trebuie să mai și murim unii dintre noi.

Î: Să revenim. Cum ai ajuns la trufe?

Mihai Robu: Tot mergeam în pădure după ciuperci, când am auzit de aceste trufe si crini de trufe care există la noi în țară, dar nu văzusem și nu știam nimic de asta. Și împreună cu un prieten cu care culegeam ciuperci, am început să ne documentăm. Îmi plăcea să culeg ciuperci, îmi plăceau și câinii, îmi plăcea să merg prin pădure și am zis de ce nu. Ne-am luat împreună două cățelușe surori, ne-am dus la cineva să le instruiască, să le pregătească pentru că noi nu știam nimic, omul ne-a arătat trufe, am gustat trufe și ușor-ușor am început să mergem în pădure. Meseria asta am învățat-o făcând. Câțiva ani mai târziu ne-am dezvoltat să știm să facem treaba asta.

Î: Ce trebuie să știe un câine ca să găsească trufe și cât de greu e?

Mihai Robu: Trebuie să fie motivat în momentul în care simte mirosul de trufă să meargă după el. Cea mai bună motivație e foamea. Ai mei sunt suficient de motivați încât nu sunt nevoit să folosesc metoda asta, deși la început de sezon, până își intră în ritm după pauză, dă rezultate. Oricum, e și un pic de loterie. Dacă te duci într-o pădure fără trufe, poți să cauți mult și bine. Dar trebuie să mergi zilnic la pădure. Și lucrurile se schimbă de la an la an. Anul ăsta sunt într-o pădure, dar la anul poate nu mai sunt. Trebuie să te tot plimbi. Dar asta nu e o meserie din care să trăiești. Asta e o pasiune.

Î: Din perspectiva de consumator, cum ți se par trufele?

Mihai Robu: Depinde. Ele au o aromă unică, îți place sau nu îți place. Sunt 7 miliarde de oameni pe pământ. Vreo jumătate de milion mă gândesc că îndrăgesc gustul acesta. Nu știu dacă e bun sau rău, dar gustul e unic. Cuiva sigur o să-i placă. Mie îmi plac. Nu aș avea cum altfel. Eu mănânc trufe toată ziua. Acum nu îmi dau seama dacă trufele îți plac pentru aromă sau pentru că organismul tău ți-o cere pentru nutrienții pe care îi are.

Î: Ce nutrienți are? De ce sunt atât de speciale? Un orez cu trufe costă de 4 ori mai mult decât un orez obișnuit…

Mihai Robu: Trufa nu poate fi conservată. Trufa naturală teoretic nu poate fi conservată. Dar au început să o conserve tocmai ca restaurantele să comercializeze acest produs. Eu nu sunt fan aromă, dar în majoritatea restaurantelor se folosește trufa procesată în care se pune aromă de trufă pentru că orice temperatură plus minus distruge aroma de trufă. Ea este atât de scumpă pentru că, din momentul în care o scoți din pământ, are o săptămână sau două în care poți să o mănânci. Plus că e o treabă sezonieră. Ai trufe doar de câteva ori pe an. La noi în România începe de prin mai, iunie în sudul țării și până prin decembrie, ianuarie în nordul țării. Sunt două tipuri – practic e aceeași trufă, doar că vara are o aromă mai slăbuță și iarna are o aromă mult mai puternică. Eu vorbesc doar de trufa neagră. Cu trufa albă nu am treabă, că la noi nu există.

La Festiavalul Trufelor

Î: Ce ți se pare mai palpitant? Să culegi ciuperci sau să cauți trufe?

Mihai Robu: Sunt diferite. Căutatul de ciuperci e ca și cum ai căuta o comoară. Căutatul de trufe are legătură foarte mare cu conexiunea ta cu câinele. La ciuperci ești mai relaxat. La trufe trebuie să fii mai focusat și în continuă conexiune cu câinele. Tu trebuie să te asiguri mereu că el nu este deturnat de alte mirosuri. E o chestiune foarte dinamică.

Î: Trufele sunt un hobby. Din ce trăiești?

Mihai Robu:  Din orice altceva, mai puțin din asta. Sunt implicat în multe proiecte. Unul este Festivalul Trufelor, care a pornit tocmai în ideea în care vrem să educăm oamenii să mănânce trufe, să le recunoască, să le consume. Încercăm să demontăm mitul că nu îți poți permite trufele pentru că sunt scumpe. Nu cred că mai e cineva care să nu își poată permite o farfurie cu ceva cu trufe. Nu îți poți permite să iei 5 kg de trufe acasă, dar nici nu ai avea ce să faci cu ele. Am pățit cu oameni care mi-au comandat un kilogram de trufe. Și am întrebat ce fac cu ele, că nu poți să faci tocană. Iei două și te saturi, că ele sunt, de fapt, un condiment. De aceea vrem să educăm oamenii, mai ales că poporul nostru este unul cu tradiție în Europa în ceea ce privește trufele. Dar în perioada comunistă s-a pierdut. În perioada interbelică, în București erau 5 restaurante cu specific de trufe. Prima carte de gătit cu rețete în care apar trufele a apărut în secolul al XVI-lea. Un alt eveniment… am făcut tot felul de evenimente cu copiii de la centrele de plasament de aici din zonă. Îi duc să planteze un arbore, mai mergem pe la ei de 1 iunie să ne jucăm cu ei. Acum lucrez la un proiect  – am pornit un canal de Youtube, de Tik Tok și toate cele – prin care vreau să promovez lucrurile și locurile mai puțin comerciale despre Bucovina. Eu de când am venit aici m-am dus pe la stâne cu ciobanii, la cules de plante medicinale și am descoperit foarte multe locuri despre care nu știam că există. Majoritatea oamenilor, când vin în Bucovina, mă sună să mă întrebe ce să facă, unde să meargă, ce să vadă.

Î: Tu de ce te-ai mutat acolo?

Mihai Robu:  Dintr-o varietate de motive. Pur și simplu am realizat că viața mea nu este despre București. Iubesc Bucureștiul, mi se pare cel mai frumos oraș din România, mâine m-aș muta în el. Eu m-am născut în București, dar am crescut aici. Am fost un soi de Tarzan, un soi de Omul Pădurilor, din care nu m-a scos niciun prof. Dacă aș fi profesor, în niciun caz nu aș vrea un elev ca mine.

Î: Ce școală ai făcut în București?

Mihai Robu:  Am făcut Știința și Ingineria Materialelor la Politehnică, apoi am făcut Psihologia la Universitate. Masterul l-am terminat la Poli, iar la Psiho am terminat doar anul I, anul II nu l-am terminat. Mă mutasem aici și mi-a fost greu să mă duc să-l termin.

Î: Te frustrează asta?

Mihai Robu:  Nu. Absolut deloc. Știi cum privesc eu viața? Într-un anumit moment al vieții ceva este bun. În momentul în care acel ceva nu mai este compatibil cu tine, aia e.

Î: De ce ai ales Psihologia?

Mihai Robu:  Habar nu am. Tot timpul glumeam că vreau să mă fac psiholog. Dar nu știu de unde a pornit gluma asta. Prima dată am luat contact cu Psihologia când am deschis cartea pentru admitere, deși eu mă înscrisesem să dau admiterea. Am avut un șoc. Nu știam cu ce se mănâncă. Eu eram pasionat mai mult de parapsihologie și am crezut că există și la noi în țară ceva de genul ăsta. Dar am aflat că nu. Și am fost dezamăgit.

Î: Ce te fascinează din Parapsihologie?

Mihai Robu:  Mă fascina cum funcționează omul. Ce înseamnă să fii om… fișa postului. Pe lângă faptul că sunt niște oameni care au niște abilități și niște capacități… eu cred că toți oamenii pot face orice. Doar că unii sunt mai leneși. Întotdeauna e vorba de muncă. Și am fost fascinat de partea asta a omului care nu este atât de uzuală. Important e să ai lucrurile de bază ca să poți fi în stare să faci alegeri.

Î: Tu după principiul ăsta funcționezi?

Mihai Robu:  Da. Gândește-te că eu am venit din București cu o mașină care mi s-a stricat după 6 luni, cu jumătate de salariu, pentru că jumătate cheltuisem și m-am oprit în Bucovina, într-un sat – Botoșana. Aici am copilărit. M-am stabilit în casa bunicilor. Și am luat-o de la zero. Nu privesc lucrurile ca fiind ceva foarte complicat, dar îți trebuie câteva dranițe lipsă pe casă ca să faci treaba asta. Real vorbind, nu este deloc confortabil, dar eu nu sunt fan confort. Mie mi se pare că te lenevește și te oprește din evoluție.

Î: La ce ai renunțat?

Mihai Robu:  La viața boemă de oraș mare, la confortul de a te plânge de primar că nu ai căldură în casă. Eu aici mă duc în pădure, îmi iau lemne, am căldură. Dar asta presupune foarte multă muncă în fiecare zi din an. Aici nu îți poți permite să te văicărești sau să stai să te uiți la televizor. Nici nu am în casă. De fapt, am unul pentru bunica mea, care vine aici vara. Ea are 92 de ani și are nevoie de confort.

Î: Cum te schimbă faptul că pentru orice trebuie să muncești?

Mihai Robu:  Eu cred că te organizează. Sunt organizat. Nu știu dacă e nevoie de asta, dar eu sunt fericit așa. Aparent, oamenii au nevoie de confort, că de-aia stau toți înghesuiți în câteva orașe. Eu sunt mult mai organizat și mult mai echilibrat trăind aici. Și nu prea pot să stau departe de natură. Eu vara dorm în grădină. E o experiență pe care o recomand tuturor. Eu am tras de mine cam o lună de zile să pot să dorm acolo, că nu este ca somnul din casă. Este o experiență diferită. E mai mult ca o stare hipnotică. Înainte de răsăritul soarelui te trezești mereu. E un boom, în care deschizi brusc ochii. Te întorci pe partea cealaltă și te culci la loc. Plus că te odihnești într-un mod inexplicabil. Și confortul tău psihic e altul. Te echilibrezi într-un mod diferit.

Î: Ce mai faci diferit față de oraș?

Mihai Robu:  Merg desculț toată vara. Toată lumea mă întreabă dacă nu mă înțep, dacă nu mă doare… ba da. Dar este o senzație care mie îmi place. Iar accidentările sunt rare. Primele două săptămâni te dor tălpile de mori, dar dacă treci de perioada asta în care se formează stratul ăla de talpă groasă, te bucuri de mersul desculț. Lumea mă mai întreabă de ce nu merg desculț în București. Și eu le spun că m-am mutat din București pentru că frigea asfaltul. La mine aici nu frige niciodată. Eu trăiesc ca un om al naturii pentru că de mic am trăit cu asta. Chiar dacă am venit în București, eu nu am văzut nimic spectaculos care să mă încânte să rămân acolo. Eu mult mai multe lucruri le-am învățat despre viață de la natură. Școala nu te învață să trăiești. Îți oferă niște cunoștințe despre un domeniu. Despre viață încă nu am găsit o școală la care să merg să mă înscriu. Nu te învață nimeni cum să îți trăiești viața, cum să fii în armonie cu tine. Asta înveți prin autoeducație. Iar mie mi-a plăcut armonia cu natura. De la a mânca cât mai natural, să am grijă de corpul ăsta, până a respecta și a afla cum e făcută lumea.

Î: Nu ar fi fost mai simplu pentru tine să rămâi acolo, fără un ocoliș prin București?

Mihai Robu:  Nu cred. Trăind aici, nu te mai poți bucura de tot ce te înconjoară. Tu nu mai vezi ce e în jurul tău, nu mai vezi peisajele alea frumoase pentru că devin obișnuință. Avem un stejar multisecular în natură. E o enormitate, e monument al naturii declarat. Oamenii din sat nu apreciază, ori aici vin străini special să îl vadă. Eu, plecând de aici acolo, mi-am dat seama de ce am fost privat. Și am început să prețuiesc ce e aici. Și am îmbrățisat stilul ăsta de viață care îmi place foarte mult.

Î: Nu te-ai plictisit de stilul ăsta de viață?

Mihai Robu:  Glumești! Nici dacă ar avea ziua 80 de ore nu mi-ar ajunge. Eu sunt genul de persoană care ultima dată s-a plictisit prin liceu, în clasa a zecea. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, a fost o zi când eram plictisit. Plictiseala asta nu are legătură cu activitățile pe care le facem, ci cu structura ta psihică și cu ce înțelegi prin plictiseală. Mie mi se pare că tot timpul învăț ceva, fac ceva, dezvolt ceva, chiar dacă stau degeaba.

Î: Dar unde sunt toate lucrurile din viața urbană care ne animă pe noi și care te-au animat și pe tine la un momente dat?

Mihai Robu:  Sunt acolo. Eu vin în București, particip la multe evenimente și în București, și în Suceava, și în Iași. Dacă trăiesc aici nu înseamnă că sunt priponit de un stâlp și nu am voie să ies din localitate. Dimpotrivă. Mi se pare că de când sunt aici sunt mult mai conectat la tot ce înseamnă lume și pământ decât atunci când eram în București. Atunci eram mult prea obosit ca să merg la evenimentele astea și nu prea aveam chef. Din punct de vedere financiar nu pot să spun că e grozav sau că pot să-mi permit cine știe ce vacanțe pe cine știe unde sau cine știe ce mașini de lux. Dar partea cu evenimentele nu îmi lipsește. Da, mi-e dor de viața de noapte. Centrul Bucureștiului și Centrul Vechi mi se pare superb. Când ajung în București, de multe ori mă plimb noaptea de nebun pe acolo. Sau prin Cișmigiu. Și plec în București oricând am chef. Nu mă oprește nimeni. Dar nu trebuie să îți placă confortul, că acumulezi oboseală, trebuie să te miști, nu e atât de simplu. Dar eu sunt plimbăreț de fel, nu mă încurcă asta.

Î: Ce dezvolți mai departe?

Mihai Robu:  Proiectele mele. Sper să duc Festivalul Trufelor la un nivel cât mai mare, să știe toată Europa și tot Mapamondul că în România există un Festival al Trufelor. Canalul Youtube vreau să îl dezvolt cu toate lucrurile astea frumoase din Bucovina, pentru că sunt niște lucruri unice și merită vizitate măcar ca experiență, măcar să treci o dată pe acolo. Chiar avem niște lucruri foarte frumoase pe care vreau să le scutur din praf și să le pun pe hartă.

Î: Nu ți-e teamă că turismul de masă o să le nimicească?

Mihai Robu:  Nu. Eu am învățat, din culesul de ciuperci, că ciupercile tale sunt puse deoparte. Chiar dacă te duci în urma altor culegători. Așa și cu asta: în locurile astea vor ajunge doar oamenii care trebuie să ajungă. Plus că aici nu va fi niciodată un turism nebun, cu milioane de oameni pe săptămână. Pentru că aici nu e turism de fițe ca la Veneția sau la Paris. Aici vii să vezi căruțele care încă te mai încurcă pe stradă, să vezi omul care cosește la câmp. E un stil de viață care dispare și care cred că ar trebui subvenționat ca să fie menținut, ca să supraviețuiască. Pentru că nu se fac bani din stilul ăsta de viață. Dar stilul ăsta de viață dispare. Toată lumea se îndreaptă spre oraș și spre străinătate, că aici nu au ce să facă. Și înțeleg. Pentru că stilul ăsta de viață nu se potrivește oricui. Eu trăiesc aici pentru că munții ăștia îmi dau o stare pe care nu am trăit-o nicăieri în altă parte. Iar eu din sentimentul ăla fac o grămadă de chestii.