Mihai Tatulici: „De 27 de ani suntem ca o cârciumă plină de beţivi. Nu vorbim aceeaşi limbă, nu avem aceleaşi idealuri.” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Mihai Tatulici şi-a lansat cartea „Borşuri şi ciorbe” la Doina Levintza şi Dan Coma acasă. Ne-a invitat la o ciorbă. Am şi gustat (e drept, vreo câteva porţii) de ciorbă de nimicuri – extraordinară reţetă, asortată cu un pelin rece… Şi discuţia a început. Am continuat-o câteva zile mai apoi, la ARC Bakery, într-un interviu.

A debutat în presă în 1969. Acum 4 ani a ieşit la pensie. A făcut presă şi înainte, şi după Revoluţie. Are caietele de reporter din ziua întâi de teren şi până la final. Toate scrise cam urât, că nici nu mai înţelegea ce scrie în unele dintre ele. A bătut România în lung şi în lat şi a cunoscut-o în ADN-ul ei. De aceea tonul e uşor amar ca pelinul băut, dar povestea pe care mi-a spus-o este bună ca ciorba de nimicuri pe care o poţi mânca fără să te opreşti. Pentru generaţia tânără nu reprezintă un nume, dar Mihai Tatulici este parte din istoria presei din România. A făcut emisiuni la Televiziunea Naţiională, Realitatea Tv şi ProTV.

Cum aţi ajuns la ciorbe şi borşuri? Şi de ce 184 de reţete?

Ele sunt de toate vreo 600 şi ceva, pentru că acest tip de mâncare are o labilitate mare de combinare. Poţi face câte variante vrei pentru că există reţete de bază şi ingredinte diferte, de la tipurile de carne până la cele de legume care au dus la 484 de variante de ciorbe şi borşuri. Acesta este un spaţiu de creativitatea al poporului român pe care noi nu l-am mai băgat în seamă foarte multă vreme….

Şi cum aţi învăţat să gătiţi?

Mi se trage de la 9 ani. Mama mea a fost bolnavă vreo 6 luni, nu avea cine să gătească… Bunicii erau bătrâni şi bolnavi, soră-mea avea 6 ani, tata era la serviciu. Şi eu eram cu ea. Veneam de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul şi începeam. O mutasem de la ea din pat în patul de lângă bucătărie, în camera mea şi a lu’ sor’ mea şi îmi dădea listă cu ce să cumpăr, ce să fac, cum să fac…

Şi nu v-aţi tăiat? Nu v-aţi ars?

Nu. Am o manualitate foarte bună. Se vede şi la golf. Am mâna sigură. Am un echilibru interior foarte bun.

L-aţi avut dintotdeauna?

Da. Am făcut foarte mult sport în viaţa mea. La baschet am jucat în Diviza A, am jucat şi hockei pe gheaţă! La astea se vede manualitatea şi echilibrul interior, dar cel mai mult se vede la golf! Practic, în momentul în care lovesc la gaura finală, uneori îmi ies lovituri şi de la 30 de metri!

Wow!

Da. Înseamnă un echilibru optic transmis apoi la creier, care ordonă să loveşti aşa.

De la sport vi se trage alura, înălţimea şi ţinuta?

Nuuu, toţi bărbaţii din familia mea au avut peste 1,85!

Şi toţi au gătit?

Nu. Numai eu… Dar eu am moştenit de la mama care era o mare gospodină, o mare calitate: creativitatea. Ţin minte că mama cânta când gătea. Şi ştiu că am sesizat la un moment dat că melodia era aceeaşi, dar versurile se schimbau mereu. Şi am întrebat-o odată: Ce cânţi acolo? Şi ea mi-a spus „Cânt ce cântec îmi vine mie. Şi cum faci cu versurile? Aşa am aflat că le crea spontan, în funcţie de ce poveste voia să spună. Am moştenit această imaginaţie şi putere de a crea de la ea. Numai că tipul acesta de a imagina m-a dus la realizarea unor proiecte mari şi m-a şi obligat să muncesc la ele ca nebunu’!

Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ştiind ce ştiţi acum despre presă şi evoluţia ei de la Revoluţie încoace, aţi mai face-o?

Nu. Iar dacă ar trebui să fac presă începând de azi, nu aş face-o nici cu poliţia! E o degradare pe toate palierele presei! Pe toate! Eu am ajuns moderator la 42 de ani, vârsta la care se ajunge moderator şi la BBC, pentru că trebuie să ai o experienţă profesională şi de viaţă care să-ţi permită să faci faţă invitaţilor de o anume anvergură pe care îi ai. Eu am fost ziarist de investigaţie înainte, am făcut mult teren, ceea ce m-a ajutat şi la gătit! Caietele mele de reporter din primul an de jurnalism (1967) şi până azi, sunt toate la mine în birou. Poţi să vezi pe ele şi timpul probabil (aşa se numea rubrica meteo din acei ani – n.r.). În aceste caiete scriam şi foarte mult despre mâncare şi reţete, de pe la hanuri, din casele ţăranilor, din crâşme…

Scrieţi frumos?

Nu, am avut mari probleme să-mi descifrez unele însemnări…

Revenim la carte…

Da, în ea găsiţi toate ciorbele şi borşurile din istoria României! E un mod de a face o reverenţă cinstită ţăranului român, că el e creatorul. Noi le-am luat de la slavi şi de la turci, dar modul în care ţăranul român le-a prefăcut este subiectul acestei cărţi. Dar nu sunt numai reţete aici, sunt şi mici istorii, traduceri şi explicaţii ale termenilor folosiţi, denumirea tuturor legumelor… E o mică enciclopedie…

Eu nu rezist la subiectul cu presa. Bine, nici la cel cu ciorbele, dar totuşi, aveţi o explicaţie pentru care presa a ajuns aşa cum e azi? Că după Revoluţie am avut parte totuşi de nişte ziarişti mari…

Sunt mari şi astăzi, dar asta nu schimbă lucrurile. Încercarea noastră, a celor… mari de a construi Clubul Român de presă… s-a ales prafu’ de ea… Organizaţia asta e ca şi cum ar fi dispărut! A fost încălecată de patroni şi s-a dus dracului de tot! Aşa că ăştia mari care eram sau nu eram n-am avut forţa să menţinem organizaţia. Au năvălit ăştia mici care ascultau de patroni şi ne-au luat maul…

Presa a murit? E în comă?

E în cădere liberă, pentru că uitaţi-vă, anchetele azi le face DNA-ul, nu presa! Rarisism ea… Iar acum au ajuns anchetele să fie făcute prin sponsorizări de grupuri de ziarişti foarte buni, dar foarte puţini! Uitaţi-vă ce s-a ales de reportaj! Reportajul (cu două excepţii mari şi late din care cea mai importantă e la PROTV, România te iubesc), nu mai există! Presa e săracă şi ţinută de clasa politică aşa, săracă, ca să ai nevoie întodeauna nevoie de ajutor tu, ziarist, şi să nu ridici capul! Un ziarist adevărat e un ziarist care are ce mânca, care are din ce trăi ca să se poată dedica meseriei. Or asta se întâmplă la primii zece, dar pentru următorii viaţa e complicată.

Aţi cunoscut toată presa şi înainte şi după…

Da, păi nu ştiţi cum era vorba aia că „după Revoluţie suntem tot noi”? Tot noi, cei din comunism… Dar presa a involuat… Genurile mari, costisitoare au dispărut. Şi mai gândiţi-vă că România este una din puţinele ţări din Europa care nu mai are ziare de mare tiraj tipărite. Până şi Bulgaria are un cotidian de 70.000 de copii pe zi.

Dar  falimentul distribuţiei a omorât presa scrisă, ea este unul dintre criminali… Sunt judeţe care nu au chioşcuri de ziare!

Da… şi sunt 2.800 de sate care nu au librării! Care nu au acces la carte! Gândiţi-vă ce ţară troglodită suntem pe cale să devenim… Tirajul tuturor editurilor din România, asigură o achiziţie de 18 milioane de cărţi pe an, deci o carte pe locuitor. Vă daţi seama că 3 sferturi nu citesc nimic şi un sfert (sau mai puţin) compensează ca să ajungă la cifra asta. Suntem vai de fundu’ nostru!

La televiziune?

Eu nu mai merg la televizune decât dacă vorbesc despre cărţile mele. Nu mai fac emisiuni pentru nicio televiziune.

Tinerii vă cunosc?

Nu cred… trebuie să aibă cel puţin 30 de ani ca să ştie despre emisunile mele de la Realitatea sau PRO.

Vă atrage generaţia asta: cea care a ieşit pe străzi şi a strigat #rezist?

Oh, da! M-au făcut să mă simt mândru că sunt român!

Dacă dai Mihai Tatulici search pe google apăreţi în categoriile Mihai Tatulici: neveste, copii, evreu, moralitate…

Evreu? Da, mi s-a mai întâmplat să mi se spună că sunt din cauza numelui, dar aşa cum am mai spus de câteva ori în interviuri şi în cartea mea de memorii, eu sunt un macedonean expirat.

Ce înseamnă expirat?

Că nu mai vorbesc, nu mai vorbim noi, cei din familia noastră, macedo-româna, nu mai avem obiceiurile specifice, ne-am românizat. Familiile noastre au venit devreme în spaţiul românesc. Familia lui taică-meu provine dintr-un sat, care se numea Tatu, din Macedonia, familia maică-mii dintr-unul care se numea Prilep. „Prilep” în română înseamnă prelipcă, ţăruşul în jurul căruia se pune fânul. De aici numele Prelipceanu. Familia maică-mii a avut numele Prelipceanu. Noi toţi din familie am fost şi suntem înalţi, de la „prelipcă” ne vine înălţimea (râde). Cele două familii au migrat independent, unii s-au aşezat în Bucovina de nord – Tatu, Prelipcenii în sud. Cei din Nord au suferit influenţa slavă puternică şi Iorgu Iordan avea o explicaţie pentru numele Tatulici, că s-au pus sufixul ici la Tatu şi aşa a reieşit Tatulici.

Aţi avut porecle?

Niciodată. Toţi cei cu care am lucrat îmi spuneau Tatulici. Doar Tatulici. Una din fetele cu care am lucrat, aflată la început, m-a întrebat „dar domnu’ Tatulici, care este de fapt numele dvs.?” (râde). A fost un nume care s-a transformat în brand.

Şi cu iubirile cum a fost?

Sunt singurul din familia mea care a avut 4 căsnicii. Toţi ceilalţi au avut relaţii stabile, dar să vă spun ceva: nu regret niciuna. Eu sunt Rac… E mai dificil cu Racu’… Sunt căsătorit cu Mihaela de 23 de ani. Plus 6 ani de concubinaj înainte… Dacă aş fi avut norocul să o întâlnesc în tinereţe, ea ar fi fost soţia mea pentru o viaţă. Celelalte au fost tipice bărbatului imatur. Eram un mic aventurier al vârstei, ca orice bărbat care se maturizează târziu şi care are alte preocupări, ca serviciul sau cariera. Şi, pe fondul unei imaturităţi, am confundat deseori sexul cu dragostea, mi-au plăcut femeile frumoase, am avut noroc de femei frumoase, dar eu sunt un tip foarte dificil… Îmi pare rău să spun asta, dar de regulă, în privirile retrospective e mai bine să spui, nu să ascunzi: am fost un egoist toată viaţa. Femeile de lângă mine ori se devotau mie, ori nu mergea căruţa. „Devotament” înseamnă că eu nu aveam decât o pasiune majoră: jurnalismul, meseria. Întâi scrisul – că eu am început ca scriitor -, apoi am devenit jurnalist, lucru care m-a acaparat, iar când am dat de televiziune m-a acaparat şi mai tare!

Care a fost primul reportaj pe care l-aţi făcut pentru televiziune?

Doamnă, pentru mine Anna Karenina, cartea şi filmul, în două verisuni, rusă şi americană, a însemnat o mare influenţă în ceea ce priveşte plastica de televiziune. S-a întâmplat aşa: am găsit la IATC un cameraman, Sandu Păun (foarte talentat!), cu care eu am făcut primul reportaj, un reportaj aşa zis „de probă” pentru Televiziunea Română. Reportajul era pentru Albumul Duminical care avea o rubrică: Reportaj de Scriitor. Mie îmi apăruse o carte de mare succes, „Ceainicul de argint”, nuvele. Şi m-am dus la un redactor de la departamentul „Divertisment” care avea şi Albumul Duminical, unu’ cu nişte fălci aşa, îl chema Nedelcu… care m-a întrebat ce reportaj vreau să fac. „Ce se face la rubrica asta”? – am întrebat. „Păi scriitorii ăştia – zice – nu au prea multă imaginaţie. De obicei se duc în locul în care s-au născut şi acolo fac un reportaj”. Am zis „bună idee” şi aşa am plecat la Rădăuţi, oraşul în care am făcut eu şcoala. Un oraş construit de austrieci, cu linie ferată care trecea prin centru… Cu Anna Karenina în spate şi cu Sandu Păun lângă mine, am plecat la Rădăuţi să fac un reportaj despre oraş, neştiind nimic, dar nimic despre televiziune! Mergând cu IMS-ul acela nenorocit dat de televiziune până la Rădăuţi, pe drum am început să vorbim. Şi îi spuneam lui Sandu că oraşul are o cale ferată care trece prin centru, că vreau să începem ca în „Anna Karenina”, cu bielă manivelă, locomotivă, abur… Şi Sandu m-a întrebat: Şi care e conţinutul? Conţinutul e că… trenul, şcoală, oraşul. Trenul de la Suceava intra în oraş la 05:50 dimineaţa şi scula întregul oraş. Reportajul este şi acum în arhiva televiziunii, s-a numit Dimineţile unui oraş din nord… Arătam ţăranii care se sculau dimineaţă şi veneau în piaţă cu brânză, smântână şi fragi, cum se duce pompierul la serviciu şi doarme în post că… nu era nici un incendiu… Nu era pic de politică în el, nimic, erau anii ’70, încă se mai putea face ceva… Am făcut, deci, reportajul. M-am întors la Bucureşti, dar nu ştiam însă să montez… Am cumpărat două ciocolate mari şi m-am dus la o monteuză cu care m-am şi împrietenit după aia, Nadia Niţov şi i-am spus „învaţă-mă montaj că nu ştiu”. Şi uite aşa, am stat două nopţi cu ea, că termina turele la 11 noaptea şi eu atunci mă duceam şi m-a învăţat să montez. Aveam deja comentariile scrise, că le scrisesem din timpul fimărilor! Îi spuneam lui Sandu urcându-mă pe cea mai înaltă clădire din Rădăuţi, din centru, filmând de sus (astăzi treba asta se face cu drone): „Filmează oamenii de sus.” „Şi ce-o să spui?”„ Că oamenii vin la Primărie dimineaţa (erau numai dimineţi filmate, nici un alt reper nu era) dar nu toţi se duc acolo, unii se duc la hotelul de lângă, alţii la nu ştiu ce restaurant” – făceam aşa o matematică simplă. Ei, şi el filma, iar imaginile ţineau, la montaj exact cât era comentariul meu. Genial Sandu! Şi am montat reportajul, l-am dat la avizat, şi domnu’ de la divertisment m-a chemat şi m-a întrebat: Câţi ani de televiziune aveţi?... (râde)

După ce a fost dat reportajul, două ziare mari au scris instant despre el şi am primit telefon de la dl. Tudor Vornicu. Mi-a zis „vino până la mine”. M-am dus. „Nu vrei să faci televizune?„Ba da!” „Post de realizator e numai la Tineret. O să ai o problemă în interior că sunt vreo 5 care vânează postul, că e salariul cel mai mare”. „Dar nu e nevoie să mă duc la cel mai mare”, am zis eu. „Ba da”, a zis el, „Pentru că eşti bun, mă, nu fi modest, aici nu e loc pentru modeşti.” Aşa mi-a zis. Şi mi-a mai zis ceva ce am spus şi eu celor cu care am lucrat: „Fă gât! Dacă nu îţi convine ceva, fă gât! Fă scandal… ”

Azi nu se mai admite scandalul în redacţii…

Eu aşa am făcut, nu făceam subiectul pe care mi-l dădeau ei, eu făceam altu’, aşa era…

Şi ultimul reportaj care a fost?

La Realitatea Tv şi s-a numit „În realitate eşti mai bun!”. Era aproape de aniversarea Realităţii şi am inventat această campanie care s-a desfăşurat în Delta Dunării. Căutam să aflăm ce stare de sănătate aveau copiii din Delta Dunării şi ce viaţă duc ăia de acolo. 16.000 de locuitori şi 6.000 de copii. Nenorocire ce era acolo! Nenorocire ce am prezentat în această ultimă campanie de pe barcă! Transmiteam în direct de pe barcă, aveam 2 reporteri, unul pe un mal altul pe alt mal. 10 zile am transmis. Am găsit ceva ce nici azi nu s-a rezolvat! Am găsit 16.000 de pescari şi ai lor 6.000 de copii aduşi în ultimul hal. Nu aveau voie să pescuiască decât o cotă de rahat la undiţă, deci nici măcar peştele lor nu puteau să-l pescuiască, în schimb legislaţia biosferei Deltei Dunării avea grijă de orice: de gândaci, de şacali, de coioţi, de porci mistreţi, dar de oameni nici un cuvinţel în lege! Nici astăzi nu e! Abia de vreo 2 ani le-a dat voie să mănânce scrumbie după Paşti… Ăia nu aveau voie să mănânce scrumbii… Asta a fost ultima campanie: „În realitate eşti mai bun!”. Numai că atunci când am terminat, am realizat că în realitate politicenii noştri nu sunt deloc mai buni. Sunt mai răi, tot mai răi…

Ce le-aţi spune tinerilor care nu vă cunosc? Sfaturi?

Eu nu am dreptul să le dau niciun sfat. Să se descurce pe cont propriu. Din respect pentru ei spun asta. Sunt oameni liberi care pot face ce vor cu viaţa lor. Mi-aş dori doar să aibă mai puţin egoism decât cei din generaţia mea şi să dedice o parte din efoturile lor României. Noi am greşit foarte mult, noi nu ne-am unit pentru o cauză. De 27 de ani suntem ca o cârciumă plină de beţivi. Nu vorbim aceeaşi limbă, nu avem aceleaşi idealuri. Şi ştiţi care e culmea? Că straturile de hoţi sunt până jos, doamnă, nu numai ăia de sus… Să nu ne facem iluzii… Eu cred că putem strânge doar 1 până la 2 milioane de oameni cinstiţi în ţara asta. În rest, suntem ipocriţi, duplicitari, interesaţi. Interesaţi să slugărim. Pentru noi, şeful nu este un superior ierarhic, este stăpân. Noi avem şi un precedent în istorie care mă scoate din minţi. Noi avem vocaţii de slugi de mulţi ani, de mii de ani! O vocaţie de slugi de mulţi ani, de mii de ani! Imaginaţi-vă primăvara anului 880, Era Noastră. Şi vine migraţia slavă de Răsărit… Avem două expresii idiomatice de pe vremea aia, care sunt în cartea mea de borşuri şi ciorbe. „I-a dat borşul”. Aţi auzit de expresia asta idiomatică? Asta înseamna că stăpânii slavi, cei care ne-au adus borşul, îi băteau pe localnici! În acea vreme, si-ul din latina vulgară pe care îl foloseam a devenit „da”. Nevoia slugii să spună stăpânului da, pe limba lui… Noi de aia suntem azi văzuţi ca nişte ruşi. Din cauza slugărniciei! Gândiţi-vă la ceva super pervers: noi am luat şi „iubire” de la slavi. Păi ce ne trebuia nouă asta, ‘tu-i ceara mă-sii!, când aveam „amore” de la latinii noştri? Puteţi să-mi explicaţi?

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO