fbpx

Căutare

Share this article

Mioara Șoldan a pornit în drumul către întrebarea cine sunt eu atunci când a trecut peste un divorț. Un moment dureros care, însă, a împins-o de la spate. Crede că „ne naștem în relație și apoi ne definim, ne transformăm, creștem în conștiință prin relații. Și de aceea calitatea relațiilor – în orice mediu ar fi – reprezintă preocuparea mea centrală, indiferent că mă manifest în rol de coach, de mentor, de profesor, de lider de echipă, de mamă, de prietenă, de iubită”.

Așa că, astăzi Mioara Șoldan este coach, fondator al Școlii Pleiade și președintă a ICF România care organizează între 17 și 21 mai Săptămâna Internațională a Coaching-ului. În cadrul evenimentelor organizate în România, toată lumea poate avea acees la sesiuni pro bono de coaching unu-la-unu și workshop-uri publice, de grup. Mai multe informații puteți găsi pe site-ul evenimentului. Dar să o cunoaștem pe Mioara Șoldan.

Cine este Mioara Șoldan?

Dacă aș ști răspunsul la această întrebare, cel mai probabil nu aș mai fi pe-aici. Glumesc și în același timp nu glumesc. Cred că cine află cu adevărat răspunsul la această întrebare, deja a decolat în alte spații temporale. Și totuși, un răspuns îți voi da. Mă văd pe mine ca fiind un om care își găsește sensul atunci când se pune în serviciul altor oameni.

Felul în care mă pun în serviciul altor oameni s-a schimbat de-a lungul timpului – ce a rămas stabil, în timp, este sentimentul de semnificație profundă a vieții mele atunci când servesc un om, mai mulți oameni, o organizație. Când contribui la îmbunătățirea calității relațiilor în interiorul unui sistem.

Cred că ne naștem în relație și apoi ne definim, ne transformăm, creștem în conștiință prin relații. Și de aceea calitatea relațiilor – în orice mediu ar fi – reprezintă preocuparea mea centrală, indiferent că mă manifest în rol de coach, de mentor, de profesor, de lider de echipă, de mamă, de prietenă, de iubită.

Mioara Șoldan: „Suferința personală a fost cheia mea de acces către acest drum”

Ai foarte multe formări, de la Master Psihodiagnoză Cognitivă și Consiliere Psihologică, la cursurile ținute de Alain Cardon – Delegative Processes for Team and Organizational Coaching Professionals, Entrepreneurs and Managers, Individual & Team Diagnosis for Leaders and Coaches și Systemic Coaching, Coaching Fundamentals & Empowering Leadership – dar cum ai ajuns pe acest drum?

Oare am ajuns eu sau drumul m-a găsit? Mă întreb și eu. Și o altă întrebare, pe care mi-o adresez și mie, nu doar clienților mei, este „Ce vrea să se întâmple prin tine? Ce îți arată viața – prin suma de evenimente pe care le trăiești – că e nevoie să se întâmple acum, spre binele tău și al celor din jurul tău?”.

Îmi cer iertare dacă răspunsurile mele sunt uneori întrebări, practica aceasta a reflecției m-a adus aici unde sunt azi și e parte integrantă din modul meu de a fi.

Da, a fost un eveniment marcant în viața mea care m-a așezat pe această potecă: în anul de grație 2010 am trecut printr-un divorț. O separare, atunci dureroasă, a fost vântul puternic care m-a împins din spate către teritorii cu care până atunci doar cochetam. Aș putea spune că suferința personală a fost cheia mea de acces către acest drum. Atunci, am căutat o vreme răspunsuri în afara mea. Și în ziua în care am înțeles că toate răspunsurile sunt înăuntrul meu, am trăit puternic și conștientizarea că asta este ceea ce vreau să fac mai departe în viața mea: să învăț cum să le facilitez altor oameni această căutare a răspunsurilor dătătoare de sens, în ei înșiși. Din păcate, mulți dintre noi ne trăim o bună parte a vieții căutând răspunsurile în locul greșit – în acțiunile și spusele celorlalți oameni, iar răspunsurile nu sunt nicicum acolo.

Mioara Șoldan
Mioara Șoldan este coach, fondator al Școlii Pleiade și președintă a ICF România care organizează între 17 și 21 mai Săptămâna Internațională a Coaching-ului.

De ce crezi că oamenii ar trebui să-și pună întrebarea „Cine sunt”?

Poate că această întrebare e la fel de bună ca orice altă întrebare care te invită să pășești în interiorul tău – să începi să faci cunoștință cu gândurile tale, cu emoțiile tale, cu senzațiile și tot ceea ce îți transmite corpul tău (nu doar capul tău).

„Cine sunt eu?” și „Ce vreau eu cu adevărat?” au fost cele două mari întrebări cu care eu am început căutarea de sine și căutarea de sens al vieții mele. Și aș putea spune că multă cerneală a curs atunci – îmi place să scriu cu stiloul, așa că nu e o metaforă. Cred că noi, oamenii, suntem ca niște diamante cu zeci de fațete și cu un singur nucleu. Pasul mai ușor – sau poate singurul pe care îl știm, la începutul căutării de sine – este să începi să te privește prin fațete: cine sunt eu în relație cu…? Ce vede X la mine? Ce face ca ceea ce vede X la mine să fie atât de diferit de ceea ce vede Y la mine și atât de diferit de ceea ce văd eu însămi la mine? Unde sunt eu, cel adevărat? Când dintre toate aceste manifestări mă manifest eu, cel adevărat? Cine sunt eu, cel adevărat? Cel autentic? Când îmi dau jos toate hainele (toate măștile construite în timp), cine sunt eu – acest om în pielea goală? Și ce ar trebui să se întâmple pentru ca eu să am curajul să mă arăt lumii – să mă manifest așa, în goliciunea (=autenticitatea) mea?

Iată o serie de întrebări pe care le poate genera una scurtă și simplă, cum e „cine sunt eu?”. Ce cred eu este că oamenii nu au nevoie de o întrebare anume, ci în primul rând au nevoie să se întrebe. Să aibă momente de reflecție și să pornească de la a privi în ei înșiși.

„Cine sunt eu?” poate fi începutul călătoriei către sine. Un început în aparență egoist, un fel de „eu despre mine”. În viziunea mea, acesta este un pas crucial, pasul care te ajută să mergi la următorul: acela de a crea relații autentice, profunde, relații în care ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce trăim.

Prof. Dr. Irvin Yalom a definit responsabilitatea într-un mod pe care eu îl consider perfect: responsabilitatea, spune dumnealui, înseamnă să spui și să crezi „eu sunt autorul vieții mele, eu sunt creatorul a ceea ce trăiesc”. Lucrurile nu ni se întâmplă, ci le „întâmplăm”, dacă îmi este permisă această formă neliterară.

În ziua în care trăim responsabilitatea astfel, la un nivel profund și în același timp conștient, relațiile noastre căpătă altă culoare. Știi, se spune că unul dintre mijloacele foarte relevante de a măsura calitatea vieții unui individ este măsurarea calității relațiilor sale.

Abia după ce ne vom fi asumat cu adevărat responsabilitatea asupra propriei vieți putem vorbi despre responsabilitate colectivă. Una dintre marile „întâlniri” din viața mea a fost aceea cu Prof. Peter Hawkins și una dintre marile lecții pe care le-am învățat de la el a venit sub forma acestei întrebări: „ce lucru unic putem face noi azi împreună, ca echipă, de care au nevoie generațiile de mâine?”.

Responsabilitatea colectivă pentru generația de mâine sau pentru următoarele șapte generații este în misiunea fiecăruia dintre noi și, cred, imposibil de realizat atâta vreme cât nu am învățat responsabilitatea individuală.

Citește și: Madi Rădulescu, poveste de leadership cu parfum interbelic și antreprenoriat în vremea mineriadei

Cum îți poți ajuta clienții în acest demers al cunoșterii de sine… când ar trebui să mergem la coaching?

Îți voi da un exemplu scurt: când oftezi, ești conștientă de oftatul tău? Te oprești vreodată să spui: am oftat – oare ce e în oftatul meu? Noi toți manifestăm trăiri pe care nu le observăm, dar care sunt o expresie puternică a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru.

Un alt exemplu: în conversația cu cineva, spunem în mod firesc lucruri la care nu ne oprim să ne uităm, să ne întrebăm singuri: ce spun când spun „libertate” sau „încredere în mine” sau „succes”?

Oglinda nu te judecă – doar îți arată.

Conversația de coaching este un spațiu de încredere și siguranță în care oamenii capătă curaj să privească și fațete ale lor la care poate fi total incomod să se uite, dar care pot fi chiar cele care le limitează creșterea.

Povesteam mai înainte despre diverse întrebări de folos într-un proces de reflecție. Spațiul de coaching este, în sine, un spațiu de reflecție alături de altcineva (de coach) care poate să vadă ceea ce tu singur nu reușești.

Procesul de coaching este construit pe o premisă a rezultatelor – ce își dorește omul din fața mea să obțină, care e căutarea lui mai de suprafață și, mai ales, căutarea lui de profunzime?

Într-o formă foarte scurtă, aș spune că procesul de coaching poate conține 3 etape:

  • conștientizarea – ce îți dorești cu adevărat, ce ai nevoie să descoperi despre tine pentru ca acest lucru să se întâmple
  • decizia – ce vei face cu ceea ce ai descoperit despre tine și despre obiectivele tale
  • acțiunea – punerea în aplicare a deciziilor
Mioara Șoldan este coach, fondator al Școlii Pleiade și președintă a ICF România care organizează între 17 și 21 mai Săptămâna Internațională a Coaching-ului.

Când ar trebui să mergem la coaching?

Eu merg ori de câte ori am o nouă provocare – și provocările îmi vin în multe forme:

de la o „inundație” de proiecte și task-uri când îmi zic că nu mi-ar ajunge ziua nici dacă ar avea 36 de ore, la idei extraordinare care mi se ițesc în minte și în inimă și mi-e greu să le conturez, să le dau o formă care să le permită să devină realități,

la momente de răscruce și decizii.

Cred că Tony Robbins a zis că nici cel mai bun neurochirurg din lume nu se poate opera singur pe creier, așa că, eu chiar cred că fiecare coach are nevoie de un coach și fiecare om, care are cu adevărat dorința de a crește, personal, relațional sau profesional, găsește în coach un partener de drum excelent care îl va provoca să ajungă poate chiar mai departe decât credea el că poate.

Citește și: Amalia Sterescu: “Un leader autentic va şti că nu trebuie să rămână copacul la umbra căruia nu creşte nimic, ci va trebui să-şi ”crească” echipa cu tenacitate, delegând şi făcând coaching, va şti să inspire şi să motiveze”

Niciun munte nu e prea înalt atunci când…

Simți până în străfundul sufletului că te cheamă, că din vârful acelui munte cineva îți strigă numele: e chemarea ta la datorie, la acțiune, la misiunea vieții tale pe pământ!

Niciun terapeut sau coach nu va aduce, prin simpla lui prezență, schimbări în viața cuiva. Avem nevoie să parcurgem noi înșine drumul, să ne privim și să conștientizăm, să luăm noi decizii, să acționăm.

Mioara Șoldan, spui că dependența de o persoană este similară cu cea de un drog. Dependența emoțională înseamnă pierderea identității, pierderea de sine. Ce trebuie să facem dacă suntem într-o astfel de situație? Și cum ne recâștigăm?

Nu sunt deloc originală în afirmație, doar citez specialiștii care au studiat îndelung acest fenomen al adicțiilor. Am scris la un moment dat un material pe această temă, care înglobează diferite cercetări efectuate pe paralela dintre adicția de o substanță și dependența emoțională. Însă nu sunt nicicum, eu însămi, un specialist în această zonă.

Sunt, însă, o persoană care a trecut pe acolo. Și studiul meu în această arie a avut în primul rând rolul de a mă ajuta pe mine însămi, iar materialul pe care l-am scris, l-am scris cu acest scop – de a veni în sprijinul celor care simt că sunt în acest punct.

Aș face aici o recomandare: cartea „Dragoste sau dependență?”, scrisă de Brenda Schaeffer, un volum scris pe înțelesul tuturor, nu doar pentru specialiști în psihologie sau domenii conexe. Recomand această carte pentru trei elemente cheie pe care le conține: chestionare de evaluare care te ajută să îți dai seama unde ești (între dependență emoțională și iubire sănătoasă), exerciții foarte eficiente de conștientizare, de decizie, de „reprogramare și reînnoire” (este terminologia autoarei) și studii de caz (povești de viață reală care îți vor crea ocazia de a te privi în oglindă, dintr-un alt unghi).

Și l-aș mai recomanda pe Jacques Salomé – orice carte care îți pică în mână scrisă de el va fi o invitație către altele care îi aparțin și toate sunt lecții profunde de auto-cunoaștere.

Ce facem când ajungem acolo?

Psihoterapia este, în opinia mea, un pas foarte important. Recomand psihoterapia oricum – cred că este extrem de sănătos ca fiecare om să treacă măcar o dată în viață printr-un proces de psihoterapie și asta fără să aștepte confruntarea cu situații dramatice. Psihoterapia sau alte forme de terapii, ele însele, nu sunt suficiente. Niciun terapeut sau coach nu va aduce, prin simpla lui prezență, schimbări în viața cuiva. Avem nevoie să parcurgem noi înșine drumul, să ne privim și să conștientizăm, să luăm noi decizii, să acționăm.

Mioara Șoldan: „Iubirea e seninul inimii, e bucuria feței și a ochilor, e smerenia recunoștinței de a primi în dar posibilitatea de a trăi iubire”

Ce înseamnă pentru tine o iubire sănătoasă?

Dacă îmi permiți, voi reformula azi această sintagmă cu experiența de viață câștigată în anii aceștia, cu nivelul actual de maturitate, azi cred că există doar iubire și ne-iubire. Și în cel mai simplu mod în care pot defini asta, aș spune că recunoști iubirea atunci când nu e urmată de niciun „pentru că” și niciun „dacă” și niciun „atunci când”. Recunoști iubirea pentru că te umple în feluri inconfundabile: iubirea e seninul inimii, e bucuria feței și a ochilor, e smerenia recunoștinței de a primi în dar posibilitatea de a trăi iubire.

Neiubirea e restul. Neiubirea da, se poate simți ca suferință (pe care o punem pe seama celuilalt), se poate simți ca tristețe și amărăciune, ca furie, ca rușine, ca vinovăție. Se poate simți în feluri care mai degrabă te golesc, decât te umplu.

Și iubirea și neiubirea, în viziunea mea, nu au legătură cu celălalt. Le trăim înăuntrul nostru și a le pune pe seama oricui altcuiva e în sine modul de a ne ține departe de iubire. Așa cum spuneam mai devreme, noi oamenii avem darul (sau poate așa am fost educați) de a căuta ce ne trebuie fix acolo unde nu e. Căutarea iubirii în celălalt e cu siguranță locul în care nu o vom găsi.

Cred că marele dar al vieții este Iubirea, marea Întrebare a vieții este „Iubirea?” și marele Răspuns e „în Iubire”. Și, în timp ce spun toate astea, văd cât drum mai am încă de parcurs pentru a cuprinde și conține ceea ce acum doar percep, intuiesc, pe alocuri cunosc. O spun cu bucurie, cu curiozitate față de ce voi răspunde poate la întrebarea ta peste 5 sau 10 ani.

Mioara Șoldan
Coach Mioara Șoldan alături de partenerul său

Ce îți aduce echilibru și liniște?

Natura în orice formă a ei. Plimbarea în pădure. Plaja goală în orice anotimp. Marea, râul, lacul. Curtea casei mele, în care am pomi fructiferi așa cum aveam la bunici. Sesiunile de coaching. Sesiunile de mentoring. Scrisul. Mantrele. Conversațiile despre viață cu fiul meu. Momentul de seară în care mă reunesc – în fața unui film, a unui ceai, a unei cafele sau a unei cărți – cu partenerul meu de viață și niciun cuvânt nu e necesar pentru că ne suntem acolo și asta e tot ce avem nevoie. Tăcerea în unul sau în doi.

Ce sau unde înseamnă pentru tine acasă?

Mă simt acasă în toate cele de mai sus. Și mai am un altfel de acasă: uneori, rar, dar semnificativ, mă cuibăresc lângă mama mea. Și… e acasă.

Mioara Șoldan
Mioara Șoldan este coach, fondator al Școlii Pleiade și președintă a ICF România care organizează între 17 și 21 mai Săptămâna Internațională a Coaching-ului.

Ce îți dorești cel mai mult pentru copilul tău?

Să fie fericit. Să trăiască darul iubirii. Să simtă că trăiește cu sens.

Povestește-ne despre Săptămâna Internațională a Coaching-ului susținută de ICF Romania în perioada 17-23 mai.

Săptămâna Internațională a Coaching-ului este moment de celebrare a profesiei noastre, la nivel global. În lume, există în prezent peste 40.000 de membri ai Federației Internaționale a Coaching-ului (ICF).

Această săptămână – pe  care o celebrăm anual – este perioada în care vibrăm la unison pentru cauza noastră: aceea de a aduce coaching-ul în viața cotidiană a oamenilor de pretutindeni, ca mod de a pune umărul la construcția unei societăți înfloritoare.

În această săptămână, coach-ii ICF de pretutindeni se exprimă într-o manieră unitară: oferim pro bono, tuturor oamenilor dornici să trăiască o experiență de coaching profesionist, sesiuni individuale de coaching, workshop-uri, webinarii, activități de coaching în diverse forme.

Ne celebrăm profesia în spiritul în care o și practicăm: ne punem în serviciul oamenilor, așa cum știm mai bine. Și, prin toate acțiunile din această săptămână, oferim ceva foarte valoros tuturor celor care își doresc să „guste” experiența.

Săptămâna Internațională a Coaching-ului
ICF România care organizează între 17 și 21 mai Săptămâna Internațională a Coaching-ului

Cine poate avea acces la orele de coaching probono oferite în acest program?

Așa cum spuneam, ușile sunt larg deschise către oricine are o căutare, un obiectiv, o ambiție, un proiect pe care vrea să îl exploreze în parteneriat cu un coach profesionist.

Ne dorim ca vocea coaching-ului să se audă din ce în ce în mai multe case, mai multe organizații (profit sau non-profit), mai multe comunități. Pentru că valoarea adevărată a coaching-ului o percepi atunci când o trăiești, iar poveștile și cărțile de coaching nu îți pot oferi decât o „aromă” a acestui proces evolutiv și profund transformator.

Și cine sunt experții la care putem avea acces?

În cadrul evenimentelor organizate în România, care cuprind sesiuni pro bono de coaching unu-la-unu și workshop-uri publice, de grup – toți coach-ii voluntari sunt acreditați în cadrul Federației Internaționale de Coaching, iar acreditarea este garanția unui serviciu profesionist, la baza căruia se află codul de etică, standardele profesionale și competențele-cheie ale profesiei noastre.

Care sunt evenimentele la care au acces oamenii în cadrul acestui eveniment? Și ce ne recomanzi?

Evenimentele vor fi de tip workshop – cum spuneam deja, ca să percepi valoarea coaching-ului, experiența este fundamentală.

Începând de luni, 17 mai, până vineri, 21 mai, în intervalul orar 18:00 – 19:30, vă invităm la activități și conversații îndrăznețe ce se vor derula online, pe platforma Zoom. Tot ce aveți de făcut este, de pe pagina evenimentului, să accesați link-urile de înscriere – durează maxim 2 minute înscrierea. Și apoi să participați, să vă implicați și la final, sperăm, să ne lăsați și un feedback – pentru ca noi să învățăm ce putem face mai bine data viitoare.

Ce vă recomand? Să participați la fiecare workshop, pentru că fiecare va aduce altceva în atenția voastră: de la moduri de a purta conversații îndrăznețe pentru a facilita creșterea individuală și colectivă, la crearea unei culturi de coaching într-o organizație sau la dileme de etică cu care se confruntă un lider sau un coach. Și încă o recomandare importantă: vă invit să ieșiți din rolul de spectator (cu care ne-am obișnuit cel puțin în acest din urmă an, tot privind webinarii) și să deveniți actori în exercițiile pe care vi le vom propune – din acțiunea voastră veți putea lua, cu siguranță, cele mai importante învățături despre voi înșivă.

Mioara Șoldan
Coach Mioara Șoldan alături de echipa ICF România

Mioara Șoldan, ai scris o carte „Moartea Cuplului. Cum să îți recâștigi încrederea în tine după o despărțire”. Care este concluzia, cum trecem peste o despărțire?

Aș spune că răspunsul meu la această întrebare se regăsește printre rândurile de mai sus, în diverse feluri. Așa că voi da un răspuns sub forma unei invitații la reflecție, pentru aceia dintre cititori care trec acum printr-o despărțire.

Despărțirea vine ca o dramă – acesta este primul episod. Cu o suită (de multe ori interminabilă) de întrebări: cine a greșit? De ce mi se întâmplă mie? De ce nu am noroc? Și tot așa – ne trăim despărțirea focusați complet pe propria suferință. Și nu e nimic greșit în asta, ba chiar cred că e important să ne dăm voie să o trăim, să ne lamentăm, să plângem, să ne vărsăm furia. Și într-o zi să îi punem punct. Conștient.

Destul de apropiat de momentul Dramă, poate veni episodul: „cum să reparăm?” Ei bine, dacă merită încercarea, atunci, să încercăm. Credința mea este că înainte de a termina o relație semnificativă este util să te asiguri că tu ai făcut tot ce depindea de tine. Astfel încât să nu rămâi, pentru restul vieții, cu regrete.

După ce am „consumat” aceste 2 etape, putem păși cu adevărat către viața nouă, fără el/ea. Acum suntem pregătiți să schimbăm perspectiva din care ne uităm la propria viață și să ne întrebăm: cine aleg să fiu? ce schimbare devine acum posibilă pentru mine și pentru viața mea?

Și, la un nivel și mai profund, poți schimba complet focusul: de la drama care ți-a menținut privirea captivă într-un câmp foarte mic (propria-ți nefericire), poți ridica ochii în sus, în stânga și în dreapta ta, poți cuprinde un orizont mult mai amplu și să te întrebi: cum această despărțire este de fapt o șansă pentru tine? Care este fereastra care ți se deschide, acum, când ușa s-a închis? Ce vrea Viața să se întâmple acum, prin tine?

Încredere, etimologic, înseamnă „să îți pui inima în ceva”. O despărțire te poate face să te simți complet neîncrezător în calitățile sau capacitățile tale. Oare unde îți puseseși inima? E un lucru la care merită să reflectăm, ca să învățăm pentru viitor.

Care e sensul nou pe care îl dai vieții tale, altfel spus, în ce alegi să îți pui inima conștient, cu toată experiența de viață dobândită? Care e calea pe care, de vei merge, vei simți că dai cu adevărat semnificație vieții tale? Iată o perspectivă care îți poate aduce o transformare benefică, pe termen lung.

Citește și: De câtă durere ai nevoie în viață pentru a ajunge să trăiești frumos și să-ți găsești bucuria în fericirea altora? Nicoleta Moisa, tânăra a cărei copilărie chinuită a transformat-o azi într-un life coach de succes

Acum faci parte din proiectul Școala Pleiade… povestește-ne puțin despre filosofia din spate.

Sunt fondatoarea Școlii Pleiade și precizez asta ca să înțelegi de ce o simt uneori ca pe copilul meu. Copilul meu privit din acea perspectivă deschisă a lui Khalil Gibran „Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi. Și deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.” Iubesc versurile acestea, m-au învățat multe, inclusiv în creșterea fiului meu. Dar să revin. Școala Pleiade are acum 5 ani, vârsta la care un copil deja s-a desprins de părinți, deși este în continuare dependent de aceștia. Vârsta la care a cunoscut și alte figuri parentale, a învățat și de la alții decât cei din interiorul casei, a împrumutat deja comportamente externe mediului familial. Și Pleiade are acum vocea ei, în care se amestecă (încă destul de puternic) vocea mea cu vocile celor peste 150 de oameni care au trecut pe aici.

În jurul Școlii Pleiade s-a construit o comunitate frumoasă, formată din oameni pe care îi unește credința în coaching, ca mod de auto-cunoaștere, de evoluție, de transformare, ca mod de viață și ca mod de a-i servi pe ceilalți. Și îi mai unește credința ce decurge din filosofia pe care eu am adus-o în Școală: ca să vezi clar, ai nevoie să extragi simplul din complex.

Iar asta nu e mereu simplu, pentru că mințile noastre sunt o aglomerare de percepții personale despre realitate și noi le confundăm cu realitatea, confundăm propria percepție cu „adevărul adevărat”.

A extrage simplul din complex este abilitatea de a observa relațiile dintre elementele unui sistem, fără nuanțe de plus și minus, de pozitiv și negativ, de bine și rău. A observa dintr-un punct de completă neutralitate și simplitate.

Iar învățarea aceasta ne-o oferă natura. Pentru că fiecare element din natură „face” exact lucrul pentru care a fost creat și nu are dubii sau întrebări în legătură cu asta.

Vântul bate – iată o afirmație simplă, fără nuanțe. Vântul bate tare, bate încet, bate rece, bate cald – toate acestea sunt percepții. Iar când vântul bate, ramura de copac se lasă aplecată de „bătaia” lui și apoi se îndreaptă. Nu se luptă, nu se opune. Pentru că vântul de aceea există, ca să bată. Și nu o face împotriva ei. Iar ramura, care își „înțelege” flexibilitatea, își onorează această calitate în relație cu vântul. Și nu se supără pe el, nu îl acuză de nimic. Inteligent, nu?

Omul este și el, în mod absolut natural, dotat cu flexibilitate fizică. Se poate îndoi – și nu, nu vom discuta cât și gradele diferite de flexibilitate fizică, pentru că sunt percepții. Înseamnă să complicăm, adică să ne îndepărtăm de la esență. Cât la sută folosește omul propria-i flexibilitate? Și când nu este flexibil, cum este?

Să facem acum mutarea de la fizic la psihic? Poate să ne uităm la legătura dintre gradul redus de flexibilitate fizică și gradul redus de flexibilitate psihică?

Când „bate vântul” – fie că vântul se numește pandemie sau altfel – nouă, oamenilor, ne este foarte greu să ne recentrăm. Dacă am asculta sfatul nerostit al unei ramuri, am înțelege că fiecare lucru ce trece prin noi, pe deasupra sau dedesubtul nostru, are menirea lui – nu e împotriva noastră, ci doar își urmează calea lui. Și a nu ne opune, a nu manifesta rezistență, înseamnă a ne folosi de ceea ce există în natura noastră de oameni. Inclusiv capacitatea de centrare și recentrare (printre altele, prin respirație conștientă, prin decizii conștiente).

Unul dintre punctele la care noi, oamenii, avem încă mult de învățat este cum să construim relații armonioase. Iar Natura ne arată acest lucru în fiecare secundă – numai să ne uităm. Relația dintre elementele unui sistem, interdependența dintre ele și onorarea a ceea ce este fiecare.

Mioara Șoldan: „Conversațiile cu fiul meu sunt scurte – pentru că… adolescența. Atât cât sunt, sunt minunate”

Cum arată o zi din viața ta 😊

Hmm, mă întreb de ce mi-ai pus această întrebare. Am o viață super normală (cine definește normalitatea, oare?). Mă trezesc dimineața, nu foarte – în timp util ca să ajut la pregătirea pentru școală a fiului meu, care acum are 14 ani și nu mai are nevoie de prea multe de la mine. De când a început pandemia, am mărit mult numărul de ore de lucru. Lucrez în medie 12 ore pe zi și dorm 5-6. Orele de lucru sunt presărate cu pauze scurte de centrare, aliniere, reflecție.

Fără să îmi iasă zilnic (dar cu mari speranțe în viitor), ies la o plimbare în parc dimineața, împreună cu partenerul meu și ne bucurăm de mers, de aer, de liniște. Studiez pentru dezvoltarea mea. Lectura din zona beletristică a rămas corigentă, dar recuperez în calupuri mari de timp, când setea devine prea mare.

Frații și părinții mei sunt prezenți în viața mea în mod constant, aș putea spune că știm mereu unii de alții, chiar dacă nu ne vedem foarte des. Conversațiile cu fiul meu sunt scurte – pentru că… adolescența. Atât cât sunt, sunt minunate. Mâncăm toți, împreună, de 2 ori pe zi. Iar seara – oricât de „seara” ar fi – îmi găsesc liniștea minții lângă partenerul meu. E o viață super normală, nu? Pentru care sunt profund recunoscătoare, zi de zi.

Mioara Șoldan
Coach Mioara Șoldan alături de copilul său

Ce ai învățat despre tine în timpul acestei pandemii?

Am descoperit cu bucurie că mă adaptez foarte repede unei schimbări neașteptate (nu a fost mereu așa), că nu mai petrec timp cam deloc în „dramă”, ci mă uit foarte repede la „ce e bun în ce e rău”. Am descoperit că îmi pot derula eficient activitățile online, că pot crea conexiune profundă lucrând cu oamenii în mediul online. Și totuși îmi lipsește ceva din conexiunea pe care o stabilim în sala în care ne aflăm împreună.

Am descoperit că îmi place să îmi schimb locul din care lucrez, de-a lungul unei zile – și că am spații diferite de lucru în casă, iar fiecare spațiu pare că se mulează mai bine pe un anumit tip de activitate.

Am învățat, mai mult decât oricând, cât de mult înseamnă să fac parte dintr-o comunitate adevărată, când la nevoia unuia se ridică minim 10 mâini.

Am învățat că, dacă tu te duci cu iubire către oameni, vine o vreme când și ei vin cu iubire și suport către tine și le oferă în cele mai neașteptate moduri.

Citește și: Monica Turcan, tânăra care de la sute de kilometri distanță încearcă să ofere un viitor mai bun pentru femeile din România. Sau cum experiența și modele din viață te învață să fii un life coach de succes

Și ce îți dorești pentru viitor?

Viitorul – așa cum îl văd azi – este pentru mine despre a construi o nouă comunitate, în sprijinul unor categorii sociale cu nevoi speciale. Așa că ce îmi doresc pentru viitor este să am aproape cât mai mulți oameni cu spirit de contribuție și de voluntariat; îmi doresc să dezvolt în mine capacitatea de a insufla și altora credința că venim aici, pe Pământ, ca să oferim, nu ca să luăm, ca să servim unui scop mai mare decât nouă înșine.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO