Nicoleta Hâncu despre sindromul impostorului, frică, libertate și iubire: „Vrei să fii tu, să fii autentic, imperfect, dar, dacă cine ești tu, nu e pe placul oamenilor, ce faci?”

Nicoleta Hâncu povestește cu nostalgie despre copilăria petrecută în Cetatea Sighișoarei, un loc care i-a aprins imaginația și a transformat fiecare zi într-un joc de rol. Zidurile cetății, costumele improvizate și jurnalul pe care l-a ținut încă din adolescență au fost, spune ea, surse de inspirație pentru felul în care trăiește actoria astăzi – cu atenție la detalii și bucuria de a descoperi lumi noi.

Pe Nicoleta Hâncu o știm din filmul „Anul nou care n-a fost” care i-a adus și Premiul Gopo. Experiența a fost intensă și apăsătoare, dat fiind subiectul legat de Revoluția din 1989, dar a înțeles cât de important e să poarte cu grijă povești care nu aparțin doar unui personaj, ci unei întregi generații. Acum o regăsim pe Nicoleta Hâncu pe scena Teatrului Metropolis în spectacolele „California Suite” și „Aer”.

Acasă, împreună cu Carol Ionescu, își trăiește viața cu umor, iubire și libertate. Vorbește deschis despre luptele ei cu sindromul impostorului, despre efortul de a învăța să spună „nu” și despre cum frica, pe care o simte mereu aproape. Fiecare rol, fiecare întâlnire și fiecare pas făcut cu curaj îi aduc confirmarea că bucuria și autenticitatea sunt esențiale în drumul ei artistic. Cum arată viața ei? Și ce i-ar spune Nicoletei de peste 10 ani? Aflăm împreună din interviul de mai jos:

Ai povestit adesea despre școala din Cetatea Sighișoarei ca despre un loc „magic”. Cum simți astăzi că acea copilărie ți-a influențat cariera artistică?

Cred că „magia” aceea era de fapt un amestec între loc și felul în care îl trăiam eu. Zidurile cetății, turnurile, scările abrupte, cimitirul de lângă liceu, toate îmi dădeau impresia că sunt într-un decor care așteaptă să fie populat de povești. Actoria, pentru mine, e foarte legată de această atenție la detalii.

Nicoleta Hâncu: „Jurnalul a fost pentru mine un fel de oglindă, uneori crudă, alteori tandră”

Ți-ai amintit vreodată, pe scenă sau pe platoul de filmare, de jocurile de rol și costumele improvizate din copilărie?

Nu m-am gândit activ la jocurile din copilărie, dar cred că am căpătat o lejeritate și bucurie în a mă pune în situațiile respective. E același impuls pe care îl am și acum când îmbrac un costum de scenă: senzația că mă transform, că primesc acces la o lume nouă.

Spuneai într-un interviu că de la 12 ani țineai un jurnal. Îl mai răsfoiești acum? Te-a ajutat?

L-am citit recent, în pandemie. E fascinant să mă pot întoarce la mine, de atunci, și să retrăiesc experiențe de care uitasem. M-am bucurat că m-am ținut cu dinții de acest obicei, care, de altfel, m-a ajutat în momente dificile. Jurnalul a fost pentru mine un fel de oglindă, uneori crudă, alteori tandră. Încă țin un jurnal, da. Nu scriu zilnic, deși cred că mi-ar face bine, dar revin de fiecare dată când simt că am nevoie să ies din minte.

Nicoleta Hâncu și întâlnirile cu Adrian Pintea și Victor Ioan Frunză

Nicoleta Hâncu, când ai simțit că vrei să urmezi această carieră? Cât ai fost sigură de drumul artistic?

Nu am avut o revelație bruscă, cred că a fost ceva ce m-a însoțit toată copilăria. Mi-am amintit zilele trecute de episodul „Heidi”. Mă uitam la desenul animat și mi-o doream să fiu ea, așa că purtam fustă lungă, șorț și alergam pe pajiște imaginându-mă în situațiile pe care le vedeam. Toate jocurile astea au dus la decizia respectivă. Nu gândeam atunci în termeni de „sigur asta e drumul meu”, ci „ce aș vrea să fac cu viața mea, dar să-mi și placă” și s-a ajuns la asta.

Ai povestit cu emoție despre întâlnirea cu Adrian Pintea. Dacă ar fi să rezumi într-o singură lecție ceea ce ți-a lăsat el, care ar fi aceea?

Cea mai importantă e cea de a nu uita bucuria. „Bucurați-vă, copii!” nu era un simplu sfat, era un mod de a fi. Pentru mine, e o invitație să nu uit niciodată de ce fac asta.

Ți-ai dorit vreodată să-l fi cunoscut într-un alt moment al vieții?

Nu am genul ăsta de dorințe, îmi place să iau viața așa cum vine și cred că există motive pentru care se întâmplă lucrurile așa cum se întâmplă și atunci când se întâmplă.

Ai lucrat mult timp cu regizorul Victor Ioan Frunză. Cum te-a definit această colaborare de aproape un deceniu?

A fost o perioadă importantă și frumoasă. Ne-am adunat pentru că aveam aceleași principii legate de meserie, am crescut împreună și am învățat unii de la alții. Sunt oamenii/artiștii alături de care mă simt în confort chiar și în cele mai „proaste” zile. Victor Ioan Frunză știa să lase libertate creatorului, nu punea cu mâna (adică nu-ți spunea ce și cum să faci), te direcționa când făceai bine sau când derapai, dar, în rest, avea încredere în parcursul tău. Actorul descoperă experimentând și asta vine la pachet și cu greșeli. Etapa în care nu știi exact ce faci și bâjbâi e înfricoșătoare atât pentru actor, cât și pentru regizor, dar mie îmi place enorm. Procesul ăsta de căutare e cel mai valoros lucru pe care l-am descoperit.

Nicoleta Hâncu și „Anul nou care n-a fost”

Rolul Florinei Miu din „Anul nou care n-a fost” ți-a adus un premiu Gopo. Cum s-a schimbat percepția publicului și a colegilor despre tine după acest premiu?

Am simțit mai degrabă o deschidere. Oamenii m-au descoperit și au început să mă privească cu mai multă curiozitate.

Filmul abordează un subiect sensibil – decembrie 1989 și regimul comunist.

Cum a fost să lucrezi cu o temă atât de încărcată istoric și emoțional?

A fost apăsător și, în același timp, necesar. Am lucrat cu emoția reală a acelor evenimente, am început să înțeleg frica și rușinea care par să ne fie scrise în ADN. Am simțit că trebuie să port cu grijă povestea, pentru că ea nu aparține doar unui personaj, ci unei generații întregi.

Cum vezi astăzi relația dintre cinema și teatru în România? Unde simți că te regăsești mai mult?

Le simt complementare. Mă regăsesc în ambele, fiecare îmi aduce satisfacție și mă provoacă, deci nu aparțin 100% niciuneia. Mi-ar plăcea să continui să le fac în paralel.

Nicoleta Hâncu și spectacolele „California Suite” și „Aer”

Joci la Teatrul Metropolis în „California Suite” și „Aer”. Ce aduce fiecare dintre aceste spectacole diferit în viața ta artistică?

La Metropolis am jucat cele mai multe spectacole și mă bucur de fiecare dată când revin, îmi dă un sentiment de „acasă”.

„California Suite” e spectacolul pe care l-am făcut cu prietenii și colegii din fosta trupă fără nume, în plină pandemie. Pentru mine e o sursă de energie bună – mă relaxează, îmi amintește de bucuria de a lucra în echipă și mă face să mă simt liberă.

„Aer” e foarte diferit – e un spectacol greu, intens, care mă pune față în față cu teme precum abuzul, singurătatea, nedreptatea și frica. Mă solicită emoțional, dar îmi dă și satisfacția că fac parte dintr-un proiect care deschide dialoguri importante și care îi face pe spectatori să reflecteze.

Ambele spectacole au pornit dintr-o nevoie reală de a face teatru și din plăcerea de a lucra împreună, dar fiecare îmi oferă alt tip de exercițiu: unul de joacă și conexiune, celălalt de profunzime și curaj.

Citește și: Maruca Băiașu, actriță: „Mi se par multe lucruri nedrepte. Mă uit la ce se întâmplă în Palestina. În Ucraina. Mă uit la ura sistematică contra femeilor. La violența împotriva femeilor. Suntem acaparați de realitatea brutală a unor oameni care consideră că ce cred ei e mai bine, se impun, ne impun”

Ce reacții primești din partea publicului după „Aer”?

Am avut două întâlniri cu publicul după terminarea spectacolului și m-a bucurat că au rămas mulți spectatori. Mi se pare bine că există astfel de întâlniri și apreciez inițiativa teatrului. Au fost discuții intime și vulnerabile despre abuz în toate formele sale. M-a surprins deschiderea oamenilor și cred că este un spectacol necesar. Cu tot ce s-a întâmplat anul ăsta și nu numai, atâtea cazuri de femicid care trec neobservate, un dialog într-un spațiu de genul ăsta poate ajuta. E o luptă pe care trebuie s-o purtăm împreună, femei și bărbați. Vocea lor este la fel de importantă.

Dacă ar fi să alegi un singur rol de teatru care te-a transformat ca actriță, care ar fi acela?

Fiecare a venit într-un moment cheie din viața mea și am simțit că aveam nevoie să prelucrez emoțiile respective sau să descopăr în mine ceva ce nu credeam că pot. Așadar, ultimul care m-a transformat a fost Persephona Baker din „Aer”.

Nicoleta Hâncu și relața cu partenerul său, Carol Ionescu

Atât tu, cât și partenerul tău, Carol Ionescu, sunteți independenți. Cum reușiți să vă susțineți reciproc?

Cu iubire, umor și o bună drămuire a banilor.

Povestește-ne puțin despre relația voastră… cum este o casă de artiști?

Avem două pisici superbe, Pixie și Shoni. Facem integrame, gătim, cântăm (uneori prea tare), facem sport, citim, ne uităm la filme și vorbim mult. Eu mai mult.

Ai mărturisit că ești un „pleaser”. Cum ai învățat să spui „nu”?

Cu greu și cu exercițiu. Am învățat că a spune „nu” nu înseamnă să resping pe cineva, ci să mă respect pe mine. Încă lucrez la asta, dar devine mai ușor. Nu știu dacă se poate fără vinovăție, la mine a fost și este încă un reflex, dar sunt conștientă și încerc să nu reacționez impulsiv. E important să te cunoști, să știi ce îți face bine și ce nu și, la fel de important, e ca oamenii care fac parte din viața ta să știe și să respecte nevoile tale. Am observat că asta aduce claritate și respect în relații.

Citește și: Carol Ionescu, actor: „Sunt modest cumva, dar am foarte mare încredere în mine, fiindcă mi-am spus tot timpul că sunt foarte bun, chiar dacă realitatea zice altfel uneori!”

La început de drum, ai simțit sindromul impostorului. Cum te raportezi acum la acel sentiment, după Gopo?

Încă apare, dar îl recunosc și nu-l mai las să mă blocheze. Îl văd ca pe o voce mică de îndoială, dar nu mai are puterea de altădată, pentru că vorbesc despre asta cu oamenii apropiați și puterea gândului scade. Învăț să fiu îngăduitoare, să-mi spun vorbe de încurajare. Uneori iese și se simte tare bine.

Ai avut curajul recent să îți dai demisia de la un teatru din București. Ce a cântărit mai greu: frica de rutină sau dorința de libertate?

Era un loc stabil, dar, pentru mine, nu contează doar asta. N-a fost nici frica de rutină, nici dorința de libertate, îmi place să lucrez într-un colectiv și să aparțin. Mi se pare cel mai frumos mod de a face meseria asta – împreună cu ceilalți. Dar nu pot rămâne dacă simt că planează veșnic o stare de anxietate, frică sau șantaj emoțional. Încerc să comunic, să schimb ceva, să găsesc o cale bună pentru toată lumea, dar, dacă simt că mă lupt cu morile de vânt, fac un pas înapoi și schimb direcția.

În cariera ta, care a fost cel mai dificil moment în care te-ai întrebat dacă merită să continui?

Am avut câteva momente de genul, pentru că e o meserie care depinde de ceilalți, ai nevoie să fii plăcut/acceptat și asta îți poate sugruma spiritul uneori. Vrei să fii tu, să fii autentic, imperfect, dar, dacă cine ești tu, nu e pe placul oamenilor, ce faci? Cred că e o frică pe care o avem cu toții, dar în actorie depinzi de asta în timp ce încerci să nu. E un paradox cu care încerc să mă obișnuiesc. Am avut o filmare acum ceva timp și, în una din zile, nu am reușit să fac totul la nivelul pe care mi-l propusesem, așa că m-am gândit că nu sunt suficient de bună, că nu o să mă mai placă oamenii și că, implicit, nu o să mă mai cheme nimeni într-un proiect. Sunt gânduri care apar, în genere, după un spectacol mai puțin bun, după ce nu iau un casting sau o audiție, sau dacă, pur și simplu, am o perioadă mai anxioasă.

Ai spus că frica te însoțește permanent. Cum o transformi în inspirație?

Îi fac loc să existe, mă ascult și încerc să găsesc o cale mai blândă de a mă motiva. Până recent credeam că doar așa poți face performanță – cu biciul. Acum observ cât de frumos înfloresc când avem susținere.

Există un rol care ți-a rămas aproape în afara scenei?

Toate și niciunul.

Dacă ar fi să îți scrii un mesaj pentru Nicoleta Hâncu de peste 10 ani, ce i-ai spune?

Sper că te-ai lăsat de fumat.