fbpx

Căutare

Share this article

Nora Neghină a fost mai bine de 15 ani avocat sau, cum chiar ea mi-a mărturisit, trăia în spiritul judecății, unde să vezi lucrurile în alb și negru este o virtute. Însă, după ce a devenit mamă, drumul a dus-o spre ceea ce a fost, de fapt, pasiunea ei dintotdeauna: psihologia și mai precis, terapia de cuplu. Și de atunci este într-un continuu proces de explorare, de cunoaștere și autocunoaștere.

Pe Nora Neghină aș putea să o mai descriu așa: a absolvit facultatea de psihologie din cadrul Universității Babes Bolyai unde a studiat dezvoltarea competențelor socio-emoționale la preșcolari fiind pasionată de psihologia copilului și dezvoltarea umană. A obținut o certificare de Trainer Mindsight și Neurobiologie Interpersonală din partea Institutului Mindsight (California, USA), psihoterapeut în terapie cognitiv comportamentală și terapia de familie, coordonatoarea Programul Inteligența Relațională elaborat împreună cu Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie.

Doar că ea a devenit pentru mine, în urma interviului pe care l-am realizat împreună și pe care vă invit să îl descoperiți mai jos, mult mai mult decât enumerarea de mai sus, ea este de departe cel mai onest psihoterapeut pe care îl cunosc, o mamă care își trăiește maternitatea cu multă responsabilitate, o femeie cu adevărat puternică, de fapt singura femeie, dintre toate cele pe care am avut norocul să le cunosc, care a susținut examene la facultate cu fetița abia născută în brațe. Descoperă mai jos câteva frânturi din povestea ei de viață, dar și o scurtă incursiune în backstage-ului meseriei de terapeut și al vastului domeniu al psihologiei în general.

Nora, tu ai fost inițial avocat…

Da, am practicat mai bine de 15 ani avocatura. Apoi, în momentul în care a apărut primul copil în viața mea, a venit evident cu multă bucurie, cu multă împlinire, și cu multă responsabilitate. Anxioasă fiind cumva, am început să tot citesc pe zona de parenting în ideea să fac mai bine decât au făcut părinții noștri. Dar fără să îi judecăm, considerând mai ales modelele pe care le-am învățat atât de mulți ani într-un mod foarte subconștient. De aici riscul să reproducem inclusiv modelele dezadaptative este foarte mare. Revenind, însă, dorința mea era să fac mai bine și pentru că erau unele lucruri din copilăria mea cu care nu eram foarte confortabilă – cu toții le avem. Pe de altă parte, suntem părinți în secolul 21, perioada dintre noi și generația părinților noștri din perspectiva psihologiei și a comportamentului uman a evoluat extraordinar de mult – avem mult mai multe informații despre ce ar fi bine și ce nu este tocmai ok să facem. Între timp, s-a scris foarte multă literatură, s-au dezvoltat numeroase cursuri de parenting…

Nora Neghină: „Pentru că, fiind copii nu avem neapărat discernământul bun-rău, luăm de-a gata ceea ce vedem în jurul nostru, în familie. Aceea ni se pare că este norma. Și aceste modele rămân cu noi într-un mod subconștient și, automat, le reproducem la vârsta adultă.”

Cumva am intrat în zona de explorare, de la conferințe la cărți. Pe măsură ce tot mergeam la conferințe și tot citeam cărți, l-am descoperit pe Daniel Siegel, cu cartea Parenting sensibil și inteligent și mi s-a părut că venea – după o perioadă destul de mare de dezvoltare personală în care am cochetat cu tot felul de abordări terapeutice și mai puțin terapeutice, spirituale – și le punea cap la cap pe toate. Practic, tot ce citisem eu până-n acel moment, Daniel Siegel integra în abordarea lui. A coincis cu perioada în care mai multe persoane susțineau ateliere în acest sens, cum ar fi și Otilia Mantelers, pe joc și emoții, pe listening/ partnership, ascultare activă șamd. În mintea mea a apărut ideea că aș putea face și eu asta, fiind și prietenă cu ele. Doar că eu voiam să aplic abordarea lui Siegel, mindsight pentru părinți. Existând în acest sens două cărți de suport ale lui Daniel Siegel cu Tina Payne Bryson – Creierul copilului tău și Inteligența parentală.

Așa ai început certificarea în acest sens?

Da, am început certificarea cu Daniel Siegel, fără să am neapărat baza științifică, nu eram psiholog, nu făcusem nici facultate, aveam la acel moment o bază de lecturi și ateliere. Mi s-a părut atât de frumos încât am zis „Ok, eu vreau mai mult decât ateliere pentru părinți, aș vrea să lucrez one on one cu oamenii!”, acela fiind momentul în care m-am și întrebat: „Ce facem?”

Este o schimbare destul de mare de paradigmă, de la drept la terapie, nu?

Faptul că schimbarea s-a produs pe parcursul a totuși șapte ani, a fost totuși pas cu pas, adică am finalizat certificarea cu Siegel, apoi m-am decis să urmez cursurile facultății, astfel am dat la facultate și la câteva luni de la admitere am aflat că eram însărcinată cu al doilea copil, asta însemnând septembrie 2015. Am considerat că „pică” bine, pentru că voi avea liberă perioada de îngrijire copil, urma să stau acasă în timp ce îmi vedeam și de studii în continuare. De fapt, îmi proiectasem că voi pregăti și ateliere, aveam în minte o groază de activități. „O să am 2 ani în care mă pot pregăti să mă lansez!” Doar că, știi cum e, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. 🙂

În timpul acesta ai mai mers la cabinetul de avocatură?

Nu renunțasem, mă duceam la birou. Mă trezeam dimineața la 5 și până la 7 făceam cursurile cu Daniel Siegel, după care la 7 începea programul de pregătire al copilului pentru grădiniță, apoi mă duceam la serviciu, iar când mă întorceam mai făceam ce mai puteam, apoi a doua zi la 5 o luam de la capăt. După ce am dat la facultate, fiind programul la distanță, mă duceam doar în weekend la cursuri deoarece am considerat că este corect să acord facultății tot weekendul, în timp ce în timpul săptămânii îmi vedeam de programul stabilit, cu serviciul pe care îl aveam deja.

Făceai deja foarte multe lucruri 🙂

Avantajul meu cel mai mare era și este încă soțul meu. Mai ales faptul că certificarea cu Daniel Siegel implică costuri foarte mari, iar el m-a susținut în întregime, și din punctul de vedere financiar, și cu creșterea copiilor. Am foarte mare noroc pentru că îmi oferă suportul lui, mai ales că nu mai făceam mare lucru acasă, și mă refer aici la mâncare, curățenie, cumpărături șamd, toate aceste responsabilități le-a preluat soțul meu exclusiv. Practic, mă mai ocupam, în afară de serviciu și cursuri, de tot ce înseamnă zona de divertisment familial, ce implică activitățile copilului.

Ai rămas a doua oară însărcinată…

Da, am fost foarte încântată, cum spuneam mă vedeam deja liberă doi ani 🙂 Doar că a venit al doilea copil deloc pe modelul primului copil, în sensul în care timp de doi ani nu am mai putut face mai nimic decât să stau cu ea în brațe. Era alt model de copil 🙂 Un copil care nu avea regularitate, adică mânca și dormea când voia ea, față de primul copil care, asemenea unui ceas, mânca la aceleași ore fixe, dormea când era de dormit. Astfel ideea mea că mă voi lansa în domeniul psihologic în acei doi ani nu s-a concretizat, dar ceea ce am făcut a fost că totuși în acea perioadă am început formarea în psihoterapie. Adică nu am profesat, dar m-am format, a fost o perioadă intensă de studiu, mergeam la module de formare, citeam cât puteam de mult în timp ce alăptam. Acum, uitându-mă în spate, erau totuși mult prea multe, ceea ce a venit la pachet cu un burnout și un fel de episod depresiv în 2018. Pentru că, practic, nu mai aveam energie.

Cum ai reușit să continui?

Facultatea am finalizat-o în acei doi ani de postanatal, după care am început încet-încet să practic pe zona de consiliere personală. La facultate mă duceam în weekend, cu copilul după mine, am dat și examen: cu o mână țineam copilul la sân și cu o mână scriam. 🙂 Cea mică avea câteva luni în primul an de facultate. Am ținut și training-uri în care copilul era la sân.

Felicitări! Mă bucur că ai depășit prejudecata că „mai ales atunci când ai o carieră vocațională nu prea poți avea sau copii și viceversa.”

Ce-i drept, m-a mai ajutat enorm faptul că nu era primul copil, și că noutatea pe partea profesională nu s-a suprapus și cu descoperirea noului rol de mamă. Acesta a fost un avantaj, aveam deja în spate o grămadă de lecturi în ceea ce privește parenting-ul și ce aveam de făcut, neînsemnând că a fost ușor. Pentru că eu m-am simțit foarte valorizată în rolul de mamă cu primul copil. Mi se părea „Wow, cât de tare sunt, ce bine îmi iese treaba asta!” Da, ok, făceam și eu câteva lucruri bine, dar era un copil care nu punea extraordinar de multe provocări. Al doilea copil a venit cu multe provocări, iar prima lovitură pentru mine, în calitate de mamă, a fost că nimic din ceea ce știam eu deja nu funcționa cu cel de-al doilea copil sau nimic din ce funcționase la primul copil, cu cel de-al doilea nu se mai aplica. Ceea ce a fost dificil din perspectiva valorizării.

Este acesta un tipar, când ai doi copii?

Nu aș zice asta, în ceea ce privește propria experiență, fetele mele sunt foarte diferite din punctul de vedere temperamental. Adică baza biologică este diferită. Chiar ne amuzăm referitor la faptul că una dintre ele este născută duminică, iar cealaltă luni: ne amuzăm că sunt soarele și luna (duminica se spune că este ziua soarelui, de unde și englezescul Sunday, și luni este ziua lunii).

Nora Neghină: „În general, la primul copil intri într-o zonă de descoperire, de noutate, nu ai referințe și atunci tot ce trăiești abordezi ca atare, percepi ca fiind normal. La al doilea copil, ai deja un reper și încerci să-l pui cumva în tiparul celor pe care le știi deja, uitând de multe ori că acesta este o entitate total diferită și unică.”

Aș vrea să ne mai întoarcem puțin la specializarea ta terapeutică.

M-am specializat în terapia cognitiv comportamentală (TCC) și terapie de familie și cuplu. Iar în momentul acesta parcurg o formare complementară, Imago, deși este de sine stătătoare. Se aplică terapiei de cuplu.

Ești și președintele Asociației Mindsight România. Te rog, explică-ne pe scurt despre toate aceste instrumente terapeutice.

Da, o mică clarificare. Pentru abordările terapeutice există foarte multe școli. Prima și cea de bază a fost școala psihanalitică a lui Freud și a succesorilor lui. După care a apărut marea școală a teoriei cognitiv comportamentală, construindu-se cumva în reacție la psihanaliză. Înainte de această terapie, au mai fost terapiile comportamentale (behaviorismul) preocupate de reacțiile oamenilor (Pavlov fiind cel care a pus bazele teoriei care în psihologie se numește condiționare clasică sau pavloviană). Doar că era doar o parte limitată pentru că nu lua în considerare zona gândurilor. Atunci, cognitiv comportamentaliști au venit cu o nouă abordare, punând cap la cap și gândurile, și comportamentele. Gândul care antrenează o emoție, emoția este resimțită în corp cu senzații aferente, și în baza emoției și a senzațiilor din corp ne vine să facem ceva anume, adică să avem un comportament. În funcție de comportamentul pe care îl avem, dacă este adaptativ, intensitatea emoțională scade, dacă este dezadaptativ, intensitatea emoțională scade și pe deasupra ne poate duce în zona gândurilor dezadaptative care la rândul lor antrenează niște emoții. Noi în permanență ne învârtim în acest trio gând-emoție-comportament. Ceea ce putem face, ca intervenție: intervenim să schimbăm gândurile sau să schimbăm comportamentele, pentru că nu putem schimba emoțiile.

Citește și: Povești din Bebelonia. De la durerile și greutățile primei sarcini, la „datorită copiilor mei, am văzut că sunt capabilă să ţin în inima mea o dragoste nepământească”

Ce diferență a creat Jung, celebrul student al lui Freud,  în tot acest peisaj?

Jung a mers pe interpretare de simboluri, ceea ce psihanaliza face în general. El insista pe partea de interpretare. Comportamentaliștii (dintre care fac și eu parte) nu interpretează ei – terapeuții, ci observă interpretările pe care și le oferă clientul însuși.

Aceasta este, pe foarte scurt, imaginea de ansamblu a vastului domeniu al psihologiei?

Da, apoi ai numeroase abordări, alte școli de formare terapeutică: analiza tranzacțională, Schema Therapy care a pornit de la îmbinarea abordării psiho-dinamice cu abordarea cognitiv-comportamentală, adică a combinat elemente din ambele zone și a creat o nouă abordare extraordinar de eficientă mai ales pentru tulburările de personalitate. Există, apoi, abordarea mindsight a lui Daniel Siegel care aduce foarte multe elemente din neuroștiințe sau, altfel spus, din înțelegerea a cum funcționează creierul. În momentul de față, al treilea val al școlii cognitiv-comportamentale integrează mare parte din zona neuroștiinței. De unde se ramifică terapia ACT (acceptance and commitment theory), Imago (specializată doar pe cuplu), Școala lui John Goltmann. Practic, este vorba despre cum folosești niște instrumente în cabinetul tău.

Dintre toate ramurile, de ce tocmai terapia de cuplu/ de familie?

Sunt mulți factori care au condus la această alegere și cred că abia acum pot spune cu mâna pe inimă că a fost și experiența personală. Provin dintr-o familie în care părinții au divorțat, eram deja în facultate, dar relația lor nu a fost niciodată una foarte sănătoasă și, probabil, inconștient, a fost un element important care a contribuit la faptul că îmi place foarte mult să lucrez cu cuplurile. Mai mult, faptul că în relația mea de cuplu, aplicând toate lecțiile pe care le-am învățat de-a lungul formării mele, am văzut și văd în continuare că dau rezultate, ceea ce mi-a crescut speranța și credința că dacă aplici niște elemente, cu siguranță vei vedea rezultate. Iar speranța asta în consilierea cuplurilor este foarte importantă.

Nora Neghină și soțul ei

Cuplul este până la urmă celula de unde pleacă totul într-o societate…

Se spune că, de fapt, cuplul este șansa noastră de a ne vindeca rănile acumulate de-a lungul vieții, copilăriei, școlarizării.

Cum te-a schimbat pe tine parcursul acesta, de la avocat la terapeut?

Se mai spune că, în ceea ce privește procesul de învățare în general, cel mai mult înveți făcând și învățându-i și pe alții. Învățăm din ceea ce citim (rămânem cam cu 5%), din ceea ce vedem (rămânem cam cu 10%), experimentând (un procent mult mai mare) și învățându-i pe ceilalți (rămânem cu 85%).

Deci nu trebuie neapărat să îi înveți pe ceilalți abia după ce ești tu „un învățat”?

Nu neapărat. Eu învăț în fiecare ședință cu clienții mei, și nu mă refer acum la ceea ce învăț despre ei, ci la ceea ce învăț și despre mine și despre procesul terapeutic. Nu este ceva fix, este work in progress. Strict în ceea ce mă privește, tot ceea ce înseamnă psihologie/ psihoterapie m-a temperat, am învățat să fiu mai tolerantă. Înainte aveam un spirit destul de judicativ, ceea ce m-a ajutat în profesia de avocat când trebuia să aleg o parte și să rămân de acea parte. În psihoterapie am fost nevoită să îmi lărgesc foarte mult perspectiva, să nu mai cataloghez lucrurile drept rele sau bune, să accept foarte multe lucruri care poate înainte mi se păreau inadmisibile. Practic, m-am flexibilizat foarte mult în ceea ce privește modul cum văd viața, lumea. Nu mai gândesc în alb-negru, mi se pare că acest tip de gândire care trasează linii de genul corect-greșit șamd. este o distorsiune cognitivă. Când eram avocat gândeam de multe ori în paradigma aceasta.

Pe de altă parte, am fost mereu o fire curioasă, iar această curiozitate m-a ajutat să ies dintr-o carieră de avocat și să mă îndrept spre o alta, dar m-a ajutat și în practica terapeutică să mă uit la ce este în spatele unui comportament. Până la psihoterapie eram pe principiul „ce se vede, aia e”, nu stăteam să îmi adresez prea multe întrebări legat de ce se află în spatele unor comportamente, căutam noutatea dintotdeauna, dar acum această curiozitate se îndreaptă mai ales spre ceea ce se află în spatele comportamentului unui om, în spatele gândurilor sale, de unde vin și când s-au construit acele gânduri, acele convingeri, în ce contexte.

Nora Neghină: În 2013-2014 am intrat într-un proces terapeutic, eu fiind pacientul, treceam printr-o perioadă dificilă de cuplu. Eram într-o zonă cu multe nemulțumiri, la job, în relație, așa că am intrat în terapie unde am învățat foarte multe despre mine.

Cum s-a schimbat perspectiva, după ce ai trecut pe scaunul din fața celui care are nevoie de suport?

 În primul rând, și când ești terapeut continui să faci la rândul tău terapie, este foarte important. În timpul ședințelor, de foarte multe ori ți se activează anumite lucruri personale, clientul povestește și la un moment dat, anumite elemente din povestea lui poate să îți atingă ție anumite butoane, și atunci este foarte important ca terapeutul să meargă în propriul proces și să poată analiza ce se întâmplă cu stările lui.

Până la urmă, terapeuții sunt și ei oameni.

Terapeuții buni sunt cei care își arată vulnerabilitățile în fața clienților și acceptă că “Da, s-ar putea ca această ședință să nu fi fost una extraordinar de bună pentru tine, pentru că la mine s-au activat niște lucruri.” Cred, de asemenea, că este foarte important și pentru clienți să normalizeze faptul că nu vin la terapie ca la un guru care o să îi învețe ce trebuie și cum trebuie să facă, ci faptul că terapeutul este un partener de schimbare – este o persoană care are și el reușitele lui, și părțile mai puțin bune, care te acompaniază pentru o perioadă pentru a face tu niște schimbări în viața ta, acele schimbări care te ajută să ai per total o stare mai bună. Terapeutul este un ghid, nu este un profesor în sensul clasic, cu un ascendent care vine și te învață. Între terapeut și pacient este o colaborare: eu nu am cum să îi învăț pe clienți dacă nu învăț și eu de la ei. Trebuie să fii foarte creativ cu instrumentele pe care le ai în funcție de omul pe care îl ai în față, terapia nu este matematică, este un proces în care informația circulă dintr-o parte în cealaltă. Eu învăț de la clienții mei, în timp ce ei își iau de la mine ceea ce au nevoie.

Când ești terapeut, cum percep cei din jurul tău, apropiații schimbarea?

În cercul restrâns, în afară de replicile de genul „Bine, bine, nu ne terapeutiza pe noi acum”, (ceea ce nu fac, probabil doar involuntar, în viața privată, mai spun dintre crezurile pe care le am) prietenii, apropiații s-au bucurat pentru schimbarea pe care am făcut-o și, în plus, nu s-a schimbat discursul nostru personal, ei nu vin la mine ca să îmi ceară sfaturi pentru că nu pot să fac pe terapeutul cu ei, sunt doar prietena lor și atât. Sunt două roluri foarte diferite, așa cum în cabinet nu sunt prietena clienților mei. Sunt caldă, sunt blândă, sunt înțelegătoare, sunt amuzantă, prietenoasă, dar nu sunt prietena lor, relația este cu totul și cu totul alta.

Nora Neghină în cabinetul ei de psihoterapeut

În ceea ce privește rolul de mamă…

… fetele sunt clar primii mei cobai. 🙂 Fără doar și poate și soțul meu este un cobai și nu mă ascund să spun lucrurile acestea. De fiecare dată când apare o situație în familie, o abordez printr-o prismă terapeutică și mă folosesc de absolut toate instrumentele pe care le am ca să fac cât pot eu mai bine, neînsemnând că fac perfect, nu cred că este posibil.

Ce visai să devii când erai mică?

Pe la 14 ani, când m-am operat de apendicită, mi se părea o super chestie să devin doctor chirurg, profitam de faptul că unchiul meu era chirurg și puteam merge în sala de operație, am asistat la câteva operații, mi se părea fascinant. Doar că după un timp mi s-a părut că sunt prea mulți ani de studii 🙂 Și uite că 35 de ani mai târziu sunt în continuare în cursuri de formare. Am mai trăit un moment în clasa a XII-a când am cochetat cu psihologia. La liceul unde mergeam, Liceul francez, dădeam examenul de bacalaureat la franceză oral și scris în clasa a XI-a, așa că aveai opțiune ca în clasa a XII-a să faci în continuare literatură franceză, fie filozofie. Am ales atunci filozofie, iar în cadrul acestui curs, evident că am trecut și prin teoriile lui Freud, toată partea de psihanaliză. Am fost impresionată, atunci m-am îndrăgostit de Freud. Am cochetat de atunci cu ideea de a da la psihologie, dar pentru că de mică tot spuneam că vreau să devin avocat, am rămas inițial fidelă acestei intenții, și am ales Dreptul.

Cum a fost copilăria ta, adolescența ta, văzută prin ochii psihologului de acum?

Păstrând această atitudine non-judgmental, încerc să înțeleg ce s-a întâmplat în copilărie/ adolescență și să modific povestea pe care mi-o spun eu despre ce s-a întâmplat acolo. Am avut o copilărie foarte frumoasă, și sunt cumva recunoscătoare pentru că am avut o copilărie în comunism, oricât de ciudat sună, dar nucleul familial era foarte important pe atunci, iar eu am și norocul să fac parte dintr-o familie foarte mare, cu mulți veri de gradul 2, cu foarte mulți unchi, mătuși șamd. Bunicul din partea mamei venea dintr-o familie cu 9 frați și surori care, fiecare a avut la rândul lui cel puțin 2, în general 3-4 copii. Era foarte frumos pentru că mergeam de la unul la altul, iar expunerea la foarte multe persoane te ajută să lucrezi foarte bine cu oamenii, să observi cât de diferiți sunt, să cauți strategii de adaptare la fiecare.

Ai mei nu m-au dat la școală până la 7 ani pentru că oricum erau în jurul meu toți bunicii, era acolo tot satul ca să mă crească. 🙂 Evident că au existat și dificultăți, tatăl meu avea o dependență, mama este o persoană care nu își manifestă emoțiile, iar când eram copil a trebuit să fiu foarte atentă la toată micro-gestica, să ghicesc cumva dacă mama e bine sau nu, dacă trăia un moment ok sau mai puțin ok, ceea ce mă ajută acum, cu siguranță, foarte mult în ceea ce privește empatia și cititul limbajului corporal, ca terapeut. Dar, una peste alta, am avut o copilărie privilegiată.

Nora Neghină: „Adolescența însă a fost o perioadă tulbure. Terapeutic vorbind, nu a fost o perioadă foarte sănătoasă pentru mine.”

Îți mai amintești care erau cele mai mari provocări la vârsta de adolescent?

Sunt multe provocări în viața unui adolescent. Am trecut prin toate extremele prin care trec cei mai mulți adolescenți, nu a fost o perioadă sănătoasă, dar a fost o perioadă în care m-am căutat. Cumva, de-a lungul timpului am făcut ceea ce se aștepta de la mine, și a venit perioada adolescenței în care m-am răzvrătit.

Nora, cum ai trecut peste divorțul părinților tăi?

Am abordat situația inițial avocățește, înainte de a fi avocat, adică am ales o parte cu care să țin. M-am aliat cu mama și timp de mulți ani, cred că vreo cinci, nu am avut niciun contact cu tata, l-am învinovățit pentru tot ce s-a întâmplat, așa se vedea de la mine atunci. Apropo de terapia de cuplu, știind tot ce știu acum, mi-e evident că întotdeauna nu este doar o parte vinovată. De fapt, în terapia de cuplu nu căutăm vinovați, cu toate că partenerii vin în terapie încercând să dea vina unul pe celălalt. Rolul tău de terapeut este fix acesta de a-i învăța să nu caute vinovați, că vina este oricum împărțită, că fiecare dintre cei doi are o parte de responsabilitate. În prezent, am reluat relația cu tata, suntem ok acum. Mai aprofundat ne-am reconectat în momentul când am devenit mamă. În primul rând, nu era dreptul meu să îi limitez fetiței mele legăturile cu bunicul ei, cumva ea a fost motivația principală pentru reluarea mai profundă a relației cu tata.

Nora Neghină: „Credința mea fundamentală este că toate experiențele pe care le-am avut, indiferent că vorbim despre copilărie, adolescență, avocatură, schimbarea de carieră… mă ajută enorm în ceea ce fac în cabinet zi de zi. Sunt azi ceea ce sunt datorită tuturor acestor experiențe. Având evident acum și toate explicațiile mecanismelor psihologice din spate. Mă pot uita în spate să observ ce s-a întâmplat cu adevărat.”

Nora, te rog, în încheiere, spune-mi care sunt cele mai mari probleme ale cuplurilor, în 2021?

Cred că cuplurile din 2021 se luptă cel mai mult cu lipsa informațiilor despre ce presupune cu adevărat o relație. În continuare mi se pare că, după atâția ani de zile, cuplurile au încă o imagine nerealistă privind ce presupune o relație de cuplu sănătoasă. Și cu foarte multe idealizări preluate din filme, din cuplurile mediatizate, raportat la ceea ce se vede doar în poze: noi nu vedem exact ce s-a întâmplat între Brad și Angelina decât după ce a explodat bomba, de exemplu.

Ce ai vrea să învețe, în primul rând, fetele tale de la tine?

Aceasta este o întrebare grea 🙂 Apropo și de adolescența mea, ce s-a întâmplat acolo a fost și pentru că nu îmi știam propria valoare, și ca să treci echilibrat prin perioada adolescenței și prin toate riscurile ei, e bine să știi despre tine că ești suficient de bun așa cum ești și să nu încerci să impresionezi pe x sau pe y. O vor face cu siguranță și fetele mele, dar sper să aibă o ancoră la care să se întoarcă, o ancoră în ele însele.

Nora Neghină: „Sunt multe de învățat, dar cred că, în primul rând, mi-aș dori să învețe ele despre ele, să se cunoască ele pe ele, să își știe propria lor valoare.”

Cele două fete ale Norei Neghină
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO