Nu și-a găsit niciodată locul în România, fiind maghiară și nici printre maghiari, fiind considerată româncă. Cum ajută Annamaria Tolvaly femei refugiate să se ridice pe picioare

Ne ducem de râpă ca societate dacă nu vedem oamenii mai mult cu inima și mai puțin cu prejudecățile. Cum ajută Annamaria Tolvaly femei refugiate să se ridice pe picioare?

Trăim vremuri în care vrajba pare că a devenit limbaj comun. Chiar și acolo unde nu sunt războaie cu arme, există lupte aprige între tabere, opinii, oameni. Într-o lume în care e mult mai ușor să ridici ziduri decât punți, avem nevoie de exemple de oameni care unesc, nu dezbină. Am descoperit un astfel de exemplu într-un atelier mic din Viena, în care gențile nu sunt doar obiecte de design. Ele se cos din piele rămasă nefolosită în fabrici de lux italiene și, odată cu fiecare cusătură, femeile care le fac învață să prindă curaj. Sunt femei refugiate, multe la primul lor loc de muncă, și aici primesc nu doar un salariu, ci timp, răbdare și încurajarea de a merge mai departe.

Bags with Legs, brandul creat de Annamaria Tolvaly în Viena, s-a născut din convingerea că integrarea nu se face prin reguli impuse, ci prin înțelegere și colaborare. Povestea ei este una despre libertatea de gândire, despre reziliență, despre a-ți construi un „acasă” atunci când nu îl găsești nicăieri și despre cum gesturile mici, repetate zilnic, pot schimba destine. Annamaria știe ce înseamnă să cauți un loc al tău atunci când aparții mai multor lumi. Născută în România, din minoritatea maghiară, nu a găsit ani la rând un loc în care să fie acceptată. Și-a construit unul cu propriile mâini. Trecutul, experiențele și identitățile ei s-au transformat într-o misiune: aceea de a oferi nu doar locuri de muncă, ci și sens și sentimentul de apartenență.

Annamaria Tolvaly, nu ți-ai găsit niciodată locul – în România erai maghiară, iar printre maghiari erai româncă. Ți-ai găsit, între timp, o formă de „acasă”? O mai cauți?

Annamaria Tolvaly: E o întrebare foarte frumoasă și profundă. Și îți spun de ce: tocmai acest „negăsit” a devenit motorul meu. Tot ce fac vine din dorința de a crea lumi – pentru mine și pentru alții. Nu am un concept clasic de „acasă”, cu nostalgii și doruri. „Acasă” s-a transformat în lucru manual, în a crea ceva cu mâinile mele pentru mine și cei din jur. Așa mă conectez la cultura mea maghiară, la tradițiile minorității din România din care provin. Asta am văzut și în familia din care provin: mama făcea orice din nimic și ieșeau lucruri incredibile. Mama era din minoritatea ceangăilor, cu rădăcini puternice în țesătorie și valori transmise prin munca manuală. Îmi spunea încă de la patru ani: „Dacă lucrezi ceva, trebuie să fie atât de frumos ca traiectoria unei stele pe cer.” Am crescut cu asta și azi le spun fetelor din atelier același lucru: chiar și acolo unde nu se vede, munca trebuie să fie curată și frumoasă. E o formă de respect pentru tine și pentru cel care cumpără. Deci, casa mea e lucrul, pe care încerc să îl fac cât mai bine și, de fapt, să creez case pentru oameni care au rămas fără nimic.

Când mă gândesc la Berceni, unde am copilărit, îmi vin în minte scene cu mult umor – umorul acela care vine din beton, din Dacia, de la prietenii mei care proveneau din cultura romani. Vine dintr-o „șmechereală”, un soi de „smardoială” faină a vieții – nu smordoială izvorâtă din ego. Nu îmi amintesc de case, ci de energia locurilor, guvernată de: „Hai să vedem ce putem face mai bine, cum ne găsim locul aici.”

Annamaria Tolvaly nu și-a găsit niciodată locul în România fiind maghiară, iar printre maghiari era româncă

Tu ai lucrat în publicitate și jurnalism. Cum ai simțit trecerea spre ceea ce faci acum?

Annamaria Tolvaly: Schimbarea s-a produs aici, la Viena, din nevoie. Eu veneam din scris, comunicare, publicitate. Când am ajuns în Austria, eram convinsă că o să mă vrea toată lumea. Plecasem din România în 2009, am trăit trei ani la Rio de Janeiro, vorbeam deja portugheză și m-am mutat în Austria cu doar 200 de euro. Credeam că experiența mea va conta, că o să fiu superstar, dar când spuneam că vin din București, ușile nu se deschideau. România era încă în plină tranziție spre Uniunea Europeană pe vremea aceea și simțeam că nu sunt dorită. Nu mă angaja nimeni.

Au urmat ani grei, în care mi s-au dărâmat multe lumi: pierderea mamei, depresia, sentimentul că dacă ai plecat din țară trebuie să „reușești” cu orice preț. Toată generația care a fugit din țară a dus această povară a reușitei: „Păi, dacă ai plecat, trebuie să devii cineva peste hotare”. Dar adevărul a fost că am făcut babysitting, am curățat apartamente, am fost „femeia de serviciu brici”. Perioada aceea m-a dărâmat, dar m-a și obligat să mă regăsesc în acel univers care nu mă voia. Am înțeles după mai mulți ani că miza nu e „să mă vrea lumea”, ci să îmi construiesc singură un drum care să spună cine sunt.

Apoi, a venit anul decisiv 2015.

Annamaria Tolvaly: Apoi a venit anul 2015: criza refugiaților, când Austria și Germania și-au deschis granițele pentru sirieni. Am văzut trenuri pline de oameni care fugiseră din calea războiului – unii cu nimic, altele cu aur ascuns în sutien. Am lucrat cu multe femei care veneau din traume inimaginabile: drumuri prin păduri cu copii mici și bărbați orbi, nopți de fugă, frică, pierderi. Poveștile lor m-au marcat profund. M-am regăsit în acel sentiment de „a nu fi acceptat” și am știut că asta voi face: voi pune tot ce am mai bun – valorile, experiența, empatia mea – în a construi ceva pentru oameni care trec prin acea izolare pe care am simțit-o și eu. Exilul nu înseamnă doar unde trăiești acum, ci și drumul dureros până acolo. Iar acel drum fie te rupe, fie te face mai puternic.

În toți anii ăștia petrecuți la Viena, înțeleg că ți-a fost greu. Ai fi putut să pleci, poate chiar să te întorci în România, dar nu ai făcut-o. Ce te-a ținut acolo?

Annamaria Tolvaly: Motorul meu principal a fost simplu: să fac orice să nu mă întorc. Nu din orgoliu, nu pentru că aș fi privit-o ca pe un eșec, ci pentru că întoarcerea ar fi însemnat, în mintea mea, să dau timpul înapoi cu 20 de ani. Ar fi fost ca și cum aș fi pus pe mine o geacă cu cinci numere mai mică – inconfortabilă, sufocantă, m-ar fi strâns. Eu nu m-am simțit niciodată bine în București. Poate și pentru că am crescut cu întrebarea permanentă: „Cine sunt eu?” Eram ba româncă, ba unguroaică, niciodată acceptată de nicio tabără. În spațiile prin care am trăit mai târziu, cu toate lipsurile și greutățile, cel puțin am întâlnit oameni ca mine: cu rădăcini multiple, interrasiali, obișnuiți cu diversitatea. Și am văzut că, în alte locuri, identitatea nu mai e o etichetă pe care trebuie să o porți. Nu mai contează de unde vii, ci cine ești acum.

Asta m-a motivat cel mai tare să rămân. Nu voiam să mă întorc într-un loc unde simțeam că trebuie să reiau aceleași lupte vechi. Și poate că aici un rol uriaș l-a avut mama mea, o femeie incredibil de vizionară pentru vremea ei. Îmi spunea: „Marica, nu e modern să diferențiezi oamenii după culoare sau cultură. Tu trebuie să nu ai niciun filtru.” Asta am învățat: să nu conteze dacă ești afgan, japonez, african. Pentru mine, rasismul nu are sens, nu face parte din educația mea. Și poate și de aceea mi-ar fi fost imposibil să mă întorc într-un context unde încă se mai judecă oamenii după astfel de criterii.

În 2016, „Bags with Legs” a prins contur. Știu deja ce înseamnă acest nume: le dai „picioare” femeilor să meargă mai departe. Cum ai început un brand de la zero într-un oraș atât de competitiv ca Viena? Cu ce investiție?

Annamaria Tolvaly: Brandul acesta vine dintr-un tip de creativitate pe care l-am avut dintotdeauna. M-a ajutat faptul că eu nu am niciun fel de barieră academică sau intelectuală. Nu m-am gândit „vai, trebuie să intru pe piața X unde există deja branduri puternice de genți”, nu m-am autoproclamat mare designer, nu am aspirat la nume și faimă. Am știut din prima că vreau să creez ceva cu o poveste și cu un sens.

Trăim într-o eră a consumului rapid, în care ne cumpărăm lucruri zilnic pentru a umple un gol interior. Dar când acel obiect – fie o ie, fie o pereche de jeanși – are o poveste și ajută la ceva bun, începi să te atașezi de el. Îți umple sufletul. Asta mi-am propus să fac și cred că aici am reușit să mă conectez foarte bine. Sper că acest brand umple suflete. De asemenea, am știut că produsul meu trebuie să aibă un impact uman, legat de iubirea pentru oameni. Nu voiam doar să vând genți, ci să creez ceva care să schimbe vieți.

Am pornit cu 250 de euro și o mașină de cusut Singer, pe care o am și astăzi. Totul a început în sufrageria mea, fără fonduri externe: brandul s-a construit doar din vânzările genților. Am fost mereu bună la vânzări, așa că am știut cum să fac pasul următor. În plus, fiind un „smart East European”, am înțeles rapid că trebuie să am o relație solidă cu instituțiile din Austria. M-am dus la AMS – oficiul de ocupare a forței de muncă – și le-am spus: „Pot instrui femeile refugiate care nu își găsesc de muncă în Viena”. Femei care, uneori, nu au nici patru clase, pentru că nu li s-a permis să învețe – din motive politice sau culturale. Am construit o relație fantastică cu aceste instituții și asta mi-a deschis multe uși.

Când am văzut trenurile pline de refugiați, mi-am zis: „Ce fac eu, stau și mă uit? Trebuie să fac ceva. Și nu pot aștepta de la o lume care, pe vremea aceea, nu mă accepta. Trebuie să încep de la mine, să fac ceva de la mine putere!”

Cum ajută Annamaria Tolvaly femei refugiate să se ridice pe picioare

Cum funcționează colaborarea cu femeile din atelier?

Annamaria Tolvaly: Toate femeile cu care lucrez își doresc independență financiară, dar înainte de a le oferi un loc de muncă stabil, le trec printr-un training de trei luni. Am o platformă pe care am creat-o special pentru asta: stau alături de mine și de colegele deja formate, învață totul de la zero – de la cum să folosească o mașină de cafea, până la cum să își respecte colegele. Multe dintre ele nu au lucrat niciodată. Nu pentru că ar fi leneșe sau ar avea o problemă cu munca, ci pentru că nu au avut niciodată această opțiune. Dacă stai doar acasă, crescând 5, 6 sau 7 copii, cum să înțelegi deodată concepte precum programul de lucru, responsabilitatea sau munca în echipă? Este nevoie de răbdare și înțelegerea contextelor culturale din care ele vin.

În Austria regulile sunt stricte, dar eu le explic omenește. Vreau să înțeleagă nu doar ce au de făcut, ci și noul lor context: sunt într-un atelier cu un întreg cosmos de oameni care depind de munca lor zilnică. Nu e despre faptul că „eu sunt șefa”, ci despre a înțelege firul întregii munci și rolul lor în el. Este un pas de educație minuțios, dar esențial.

Pentru mine, e mult mai valoros să creez acest spațiu decât să mă concentrez doar pe design. Da, pot vinde o geantă cu 250 de euro, dar ceea ce mă mișcă cu adevărat nu este produsul în sine, ci procesul prin care o femeie își găsește locul, își câștigă independența și învață să se simtă parte dintr-o echipă.

Practic, ai început prin colaborarea cu această instituție, care îți facilitează legătura cu femeile dornice să muncească într-o țară unde nu au nicio perspectivă. Dar materia primă? Înțeleg că este piele din industria mare – „dead stock”.

Annamaria Tolvaly: Da, toate materialele vin din fabrici de top din Italia, din colecții vechi. Trăim într-o lume în care nu se mai poartă colecțiile de 8-10 ani, așa că toată această piele, produsă în plus pentru clienți Hermès, Balenciaga sau mari producători de pantofi și geci, ajunge să fie considerată „dead stock”. Se vinde mult mai ieftin din două motive: fie are un mic defect, fie timpul a lăsat urme și nu mai este „perfectă” pentru piața de lux. A fost multă muncă să ajung să am acces la aceste stocuri. A trebuit să construiesc relații, să aflu unde sunt depozitele și cum pot intra acolo. Acum sunt la un nivel în care îl pot suna direct pe omul de la depozit și să îi spun: „Vin în august.” Stau opt-zece ore printre tone de piele, în condiții deloc glamouroase, cu praf, șoareci, șobolani, pentru că aceste depozite primesc constant marfă veche și nu au timp să o organizeze.

Mi se pare absurd să creez ceva din materiale produse special pentru mine, când există deja resurse extraordinare pe care le putem reutiliza. Asta înseamnă sustenabilitate: să folosești ceea ce există deja, să-i dai o nouă viață. Restul ține de creativitate și viziune. De fapt, e un reflex din copilărie. Așa am crescut: cream și recreeam din nimic. Dă-mi orice material și fac magie cu el.

Ai auzit multe povești marcante de la femeile cu care ai lucrat. Care a rămas cu tine?

Annamaria Tolvaly: Sunt două povești care m-au impresionat profund.

Prima este a unei fete din Cecenia, Seda. A făcut doar trei luni de training la mine. Femeile din Cecenia sunt incredibil de puternice și dârze, construite parcă altfel. Mi-a povestit cu o naturalețe dezarmantă cum a ajuns în Viena, împreună cu mama, cinci frați și tatăl lor orb. Au traversat păduri zile întregi, cu copii mici în brațe. Și vorbim despre ceva petrecut acum opt ani, nu despre anii ’50. Am întrebat-o cum de poate vorbi atât de simplu, fără lacrimi în ochi, despre o experiență atât de periculoasă și traumatizantă. Mi-a răspuns: „Eu nu văd viața așa. Mi s-a părut interesant să fiu în pădure și să observ natura.” O reziliență pe care nu o pot explica pe deplin. Și multe femei cu care lucrez îmi spun același lucru.

A doua poveste este a Asillei, din Afganistan. Printr-un șir complicat de împrejurări, a ajuns din Afganistan în Ucraina, apoi în Turcia. În Turcia, experiența ei a fost cumplită: săptămâni întregi a trebuit să hrănească patru copii și un soț cu doar un euro pe zi. Și ea mi-a povestit la fel de natural. Atunci când ești intelectual, îți activezi un alt nivel de inteligență, care ține de supraviețuire. Asilla a găsit soluții ingenioase: mergea la piață seara, când tarabele se închideau, și cu acel euro îl plătea pe un vânzător să îi pună deoparte ce avea mai bun. Făcuse deja legături cu oamenii de acolo, exact cum făceam noi, românii, pe vremea lui Ceaușescu. Așa reușea să pună pe masă mâncare decentă pentru întreaga familie.

Cum se întâmplă propriu-zis procesul de tranziție pentru aceste femei?

Annamaria Tolvaly: Femeile ajung în Austria și sunt mai întâi triate într-un centru pentru refugiați – uneori chiar într-un loc care arată ca un stadion plin de oameni. Stau acolo pentru că nu au documente și trebuie să treacă printr-o birocrație lungă. După această etapă, sunt înregistrate la agenția pentru ocuparea forței de muncă, dar, pentru că multe nu au educație formală, procesul se blochează. Încep să învețe limba germană, pas cu pas, însă adesea rămân izolate în propria comunitate. Unele sunt foarte religioase – cum este Masoome, care merge zilnic la moschee și se roagă cu rigurozitate. Ele nu prea ies din această „bulă” culturală a lor.

Odată ce ajung la mine în atelier, eu nu îmi propun să le schimb credința sau modul de viață. Nu e treaba mea să le spun „încearcă-l pe Iisus în loc de Allah”. Rolul meu este să le arăt că totul e posibil. Că au acces la educație, că pot merge mai departe, că pot folosi această șansă pentru a-și construi un viitor. Și rezultatele sunt extraordinare: femeile care rămân la mine și lucrează fac genți incredibile și învață foarte repede. Imaginează-ți să aplici acea inteligență de supraviețuire, cum era exemplul cu un euro pe zi la piață, într-un atelier!

Problema este că multe proiecte „inclusive” și „interculturale” eșuează pentru că nu recunosc acest talent și nu cultivă un limbaj comun. Nu este vorba doar ca ele să ne înțeleagă pe noi, ci și ca noi să învățăm să le înțelegem pe ele. E o chestiune extrem de sensibilă, dar dacă înțelegi această subtilitate, ai o șansă reală de succes.

Spui că această acomodare este, de fapt, un proces în ambele sensuri: noi ne adaptăm la cultura lor, ele la a noastră.

Annamaria Tolvaly: Exact. Nu funcționează după regula: „Ai venit aici, trebuie să faci ca noi.” E inuman să gândești așa. Mentalitatea asta vine dintr-un sistem patriarhal, în care „noi știm adevărul” și „așa se face”.

Realitatea este mult mai delicată. Sunt zone culturale sensibile în care progresul nu vine din impunere, ci dintr-un alt tip de inteligență: una care presupune empatie, răbdare și disponibilitatea de a înțelege înainte de a cere să fii înțeles.

Ce se întâmplă după trainingul de trei luni de zile?

Annamaria Tolvaly: Am avut și cazuri în care femeile nu au vrut să rămână la mine în atelier. Unele nu s-au potrivit, altele aveau aspirații diferite. Țin minte o fată din Somalia, foarte inteligentă și talentată, care mi-a spus clar: “Vreau să mă mărit și să am copii”. I-am răspuns simplu: “OK, e decizia ta”. Nu am vrut și nu vreau niciodată să conving pe cineva să își schimbe viața după standardele mele. Le întreb mereu ce situații au în spate, dacă există un soț autoritar care nu le-ar lăsa să vină sau alte tipuri de piedici. Nu vreau să creez conflicte sau tensiuni în familiile lor.

Dar sunt și povești în care plecarea lor înseamnă, de fapt, un pas înainte. Asilla, de exemplu, după ce a lucrat la mine în perioada pandemiei, mi-a spus: “Vreau să lucrez cu alt tip de material. E în regulă dacă plec?” Am început să plâng. Acea femeie remarcabilă, care trăise cu un euro pe zi, voia să urce încă o treaptă. Astăzi, lucrează într-un atelier de lux din Viena, Elfenkleid, cu mătase naturală, brodează și face rochii de mireasă. Despărțirea a fost grea, pentru mine însemna să reiau producția și să învăț altă persoană totul de la zero. Dar mi-am dat seama că acesta e scopul meu: să le ofer picioare să meargă mai departe. Atâta timp cât pleacă spre mai bine, știu că mi-am făcut treaba.

Există și povești pozitive, femei care, prin acest proces de acomodare de ambele părți, reușesc să își construiască o viață stabilă în Viena?

Annamaria Tolvaly: Absolut. Toate femeile cu care am lucrat au povești incredibile. Spre exemplu, Masoome, femeia despre care îți spuneam că este foarte religioasă. Lucrează la mine de doi ani, cu o dedicare enormă. Nu are educație formală, știe să scrie și să citească în farsi, dar germană a învățat doar aici. Are 42 de ani și, în septembrie, va începe școala generală. În țara ei, fetele au voie să învețe doar până la 5-6 ani. E povestea Malalei multiplicată în mii de vieți: fete cărora li s-a interzis să meargă la școală. Masoome a muncit zilnic în atelier, și-a pus bani deoparte și acum vrea să studieze mai departe. Este extrem de inteligentă și determinată și pe mine cel puțin mă copleșește de emoție povestea ei.

Dar, din păcate, sunt foarte puține locuri unde oamenii înțeleg subtilitatea și delicatețea acestor procese de integrare. Nu poți să impui reguli și să te aștepți la schimbări în cinci ani. Ai nevoie de 20-30 de ani pentru a construi o cultură. Asta fac eu la „Bags with Legs”: creez un spațiu, un brand și o comunitate care pot schimba percepții.

Imaginează-ți cum ar fi ca, în loc să-i spui cuiva venit din Ucraina „du-te acasă!”, să-l întrebi: „Ce știi să faci? Cum gătești tu o supă? O faci altfel? Hai să deschidem un bistro.” Sau un bar cu specific ucrainean. Asta înseamnă integrare reală – colaborare, nu impunere.

După toată experiența ta prin viață, ce ai vrea ca oamenii să înțeleagă și să ducă mai departe?

Annamaria Tolvaly: Cred că valorile umane sunt infinite și că e datoria noastră să educăm și să schimbăm percepții. Lumea are nevoie de inspirație și de gesturi mici, zilnice, care să schimbe ceva. Dacă ajuți să schimbi zilnic ceva într-un om – fie doar într-un singur om – ai făcut deja o schimbare în lumea asta. Și încă ceva: ne ducem de râpă ca societate dacă nu ne mobilizăm să vedem oamenii mai mult cu inima și mai puțin cu prejudecățile.

Material realizat cu ajutorul Oficiului Național de Turism al Austriei

Foto: Florentina Olareanu, Fernanda Nigro

Citește și: Viața unui expat grec în România. Athina Leleka: „Acasă, pentru mine, este acolo unde trăiesc și înfloresc alături de familia mea”

Toată lumea are o poveste, ne lipsește doar imboldul să o împărtășim

Într-o lume care se află mereu în mișcare, îți oferim un loc în care să te bucuri de lucrurile și, mai ales, de oamenii care contează cu adevărat. Descoperim împreună povești incredibile de viață care să ne inspire înspre o viață mai bună. „Povestea mea” devine spațiul în care vorbim onest și deschis despre orice.

Fii parte din comunitatea LIFE.ro. Spune-ți povestea și lasă-ne să te cunoaștem, să învățăm împreună și să-i motivăm pe ceilalți să fie schimbarea de care avem nevoie.

Ai trăit câțiva ani în străinătate, acum te-ai întors și vrei să ne spui de ce. Ai învins o boală și acum vrei să fii inspirație pentru oamenii care se luptă cu aceeași situație. Ți-ai schimbat job-ul. Ai trecut printr-o despărțire sau trăiești o mare iubire. Spune-ne povestea ta în noul proiect LIFE.ro, „Povestea mea”.

Spune-ți povestea. Lasă-ne să te cunoaștem. Și inspiră-i pe ceilalți.