fbpx

Căutare

Share this article

Te-ai întrebat vreodată cum arată o zi din viața unui medic infecționist? Ne uităm la ei, îi aplaudăm, îi numim eroii din prima linie, iar apoi îi compătimim. Dacă vreunul își dă demisia de frică, nimeni nu-și mai stăvilește injectivele și cel mai blând folosit este termenul de „trădător”. Cei care rămân în spital, adică cei mai mulți dintre medici, privesc moartea în ochi în fiecare zi. Nu e vorba de propria moarte deși, în momentul în care scriu, avem trei cadre medicale decedate în România din cauza coronavirusului. E moartea care dă târcoale pacienților și care parcă își freacă mânuțele așteptând prima greșeală.

O zi din viața unui infecționist pare că nu are început și nici sfârșit. Unii dintre ei poate știu la ce oră pornesc către spital, însă nu știu când se întorc acasă, la familii, sau dacă se mai întorc. Ajunși acasă se gândesc la pacienții din spital, în spital se gândesc la soți, soții, copii, frați, părinți, la cei ce fac parte din viața lor.

Dr. Valeriu Gheorghiță, medic primar boli infecțioase la Spitalul Universitar Militar Central Carol Davila, și membru al comandamentului de comunicare al Ministerului Sănătății pe probleme de coronavirus este unul dintre medicii de care vorbeam. Dar el zice că nu e erou, că termenul acesta e prea mare pentru el. El consideră că-și face meseria și se simte onorat că poate ajuta ca lucrurile să meargă bine.

Dr. Valeriu Gheorghiță la absolvirea facultății

Nu o spune fățiș, însă se simte că îi e teamă: îi e teamă pentru el, pentru soția și cei doi copii, dar cel mai tare, îi e teamă pentru pacienți. Îi e teamă pentru că în momentul de față tratamentul aplicat pacienților se bazează mai mult pe experiența medicală, decât pe altceva. Medicina, o știință exactă și precisă e azi, mai mult ca oricând, o probabilitate atunci când vine vorba de COVID-19.

Dar poate ce e cel mai important de reținut din această poveste, este optimismul cu care Valeriu Gheorghiță privește lucrurile pentru că, așa cum spunea și altă dată, panica și disperarea nu duce la nimic bun, în timp ce încrederea are rol tămăduitor.

Aveți mulți pacienți confirmați pozitiv?

Cred că ne apropiem de 40 de confirmări, însă o parte i-am transferat, o parte au rămas în spital, iar o parte sunt la domiciliu. O parte dintre cei care se află la domiciliu fac parte din personalul medical, sunt asimptomatici sau minim simptomatici și nu au vrut să rămână internați. Noi am înființat în spital un nucleu de monitorizare al pacienților care practic se ocupă de evaluarea lor. Pacienții sunt sunați în fiecare dimineață și sunt întrebați cum se simt, le solicităm să-și măsoare temperatura, le-am trimis oximetru acasă ca să-și măsoare saturația în oxigen, alura ventriculară. În cazul în care nu sunt bine avem un echipaj pregătit gata să îi aducă la spital. Am luat măsurile acestea care sunt doar pentru personalul spitalului, nu pentru restul pacienților.

Citește și:

Fricile și întrebările lui Beatrice Mahler, șefa spitalului de plămâni: „Este normal să ne fie frică. Nu avem vaccin, nu avem un tratament standard, nu știm nici până acum exact cum se transmite.”

Dar sunt și cazuri foarte grave sau pe acelea le-ați transferat?

Avem acum un pacient internat de câteva zile și care se află intubat în Terapie la care așteptăm rezultatul și care e foarte probabil să fie pozitiv. Ce am mai avut cazuri grave le-am transferat. Mai avem o pacientă operată pe cord deschis, pozitivă și pentru că acum este stabilă o să o transferăm în Colentina care e spital suport. Noi, Spitalul militar, am rămas și rămânem în continuare un spital strategic, vrem să internăm cât mai puțin COVID având în vedere că este unitatea care deservește practic Președinția, Parlamentul și toate instituțiile mari ale statului. Fiind un spital care ține de siguranța națională, nu ni s-a recomandat niciodată să fim plini și să încercăm să transferăm cât se poate la celelalte spitale.

Ce înseamnă să fii medic infecționist în perioada asta? Ai avut vreun moment în care ți-a părut rău că ai ales specializarea asta?

Nu…

Puteai să fii estetician…

Uneori simt că acest cuvânt „erou” e mult prea mare. Nu mă consider nici erou, nici ieșit din comun, consider că fac ceea ce trebuie să fac deoarece pentru asta m-am pregătit. Cred că așa ar trebui privite lucrurile. Altfel, tendința la noi este ca din erou să ajungi într-o altă extremă. Cred că de fapt trebuie să înțelegem că ne-am ales profesia asta, suntem pregătiți pentru asta, trebuie să tratăm cu maturitate lucrurile, să încercăm să gestionăm această situație care vine cu o încărcătură importantă, atât emoțională, cât și profesională. Această situație asociază o responsabilitate poate mai mare decât altă dată pentru că acum consecințele faptelor tale se pot vedea imediat.

Pe de-o parte să știi că mă simt onorat că pot să contribui într-un fel sau altul, în mod direct, la bunul mers al lucrurilor. Pe de altă parte mă și responsabilizează foarte tare pentru că dacă ceva nu merge bine, cel puțin moral poți să fii implicat în poveste. Altfel, în fiecare zi apar lucruri noi, există încă o lipsă de răspuns vis a vis de ce înseamnă standard de tratament, încă nu avem niște studii certe care să demonstreze eficiența anumitor tratamente și oarecum ne simțim pe un teren nesigur legat de evoluția tratamentelor pe care noi le administrăm.

Dr. Valeriu Gheorghiță alături de studenții săi de la Facultatea de Medicină

Sunt multe necunoscute…

Sunt multe necunoscute care nu țin de noi. Medicina în momentul de față are niște limite. Vorbim de studii care sunt în derulare, inclusiv pe partea de vaccinuri, inclusiv pe partea de tratamente, însă ce facem azi nu este susținut foarte mult de acele decizii medicale bazate pe dovezi. Astăzi vorbim de o abordare bazată pe experiența deja acumulată, care sigur că este foarte importantă, însă în felul acesta ne simțim nesiguri.

Te gândeai că o să trăiești așa ceva? O pandemie?

Am mai trăit aia cu gripa din 2009, dar nu am resimțit impactul atât de mare. În momentul de față cred că impactul este cu atât mai mare cu cât am preluat oarecum din emoția colegilor din celelalte țări și cred că inclusiv populația a preluat din experiența tristă a lor, lucru care îți crește foarte mult nivelul de stres. Până la urmă e bine să fii și stresat, e bine să-ți fie și puțin frică deoarece, cred că aceluia căruia nu-i este frică, s-ar putea să aibă o doză de inconștiență, iar asta reprezintă un pericol deoarece poate tinde să fie superficial sau neatent. Cum spunea un psiholog, trebuie să-ți dai voie să și clachezi, la sfârșit de zi să fii epuizat, sau să ajungi să fii dărâmat complet. Peste noapte te vei reface și a doua zi o iei de la capăt. Nu trebuie să fii tot timpul de neînvins pentru că toți suntem oameni, și noi medicii avem viață extra servici și până la urmă totul trebuie să curgă natural.

Dr. Valeriu Gheorghiță în timpul rezidențiatului

Cum arată o zi din viața ta? Când începe și cum se termină?

Începe dimineața, foarte devreme, pe la 6 și se termină seara, foarte târziu pentru că nu pot să mă deconectez cu totul când ajung acasă. În continuare sunt în legătură cu colegi sau șefi de-ai mei, legat de organizare, legat de situațiile care se ivesc pe parcursul zilei, de decizii privind anumiți pacienți. Sunt conectat la realitatea de zi cu zi, lăsând la o parte faptul că încerc să fiu update cu informațiile care apar, iar asta înseamnă foarte mult timp consumat care, cred eu, până la urmă va fi de folos. Și cred că așa ar trebui să se întâmple în momentul de față: fiecare avem în profesia noastră momente mai solicitante și momente poate mai puțin solicitante. Acum e un moment în care trebuie să investim și să ne implicăm foarte mult.

Ce spune soția ta când pleci de acasă dimineața?

Sigur că ne transmitem gândurile bune: să avem grijă de noi, să ne întoarcem sănătoși și cumva ne-am resemnat că asta e situația și că e de datoria noastră să încercăm să gestionăm cât putem de bine lucrurile.

Răsuflă ușurată când te vede intrând seara pe ușă?

Da… Știi cum e: starea de bine poate să fie înșelătoare. Poți să fii astăzi bine și peste o săptămână să nu mai fii neapărat bine, dar încercăm să facem lucrurile cât se poate de bine încât să nu ne scape nimic din vedere și să ne protejăm cât putem noi de bine.

Mă simt mai bine venind acasă decât dacă aș sta izolat undeva. Simt că de aici îmi preiau energia și asta mă ajută să funcționez bine a doua zi. Dacă nu i-aș vedea, sau dacă m-aș izola în altă parte, mi-ar fi greu.

Dr. Valeriu Gheorghiță alături de soția lui

Ce simți când intri în salon? Bănuiesc că ai pacienți de toate vârstele…

La început mi-a fost greu. Nu mă puteam concentra, medical vorbind. Eram ca atunci când înveți să conduci, când trebuie să te integrezi și să aplici toate informațiile, să te uiți și în oglinda laterală, și în retrovizoare, să fii și atent în față. Cam așa m-am simțit, ca și cum eram într-o mașină și învățam să conduc. Acum pot să integrez toate lucrurile bine, sunt atent și la mine, și la pacient, fac și examenul clinic când trebuie, în momentul de față cred că am intrat într-o rutină și o normalitate la care mă bucur că am ajuns.

Dar din punct de vedere emoțional, îți permiți să-ți aloci un timp pentru a-i alina pe pacienți?

Ținem legătura cu pacienții din saloane telefonic. Vorbim foarte mult cu ei la telefon. Avem un telefon special pe care la momentul internării i-l dăm pacientului și ori de câte ori apar probleme, el ne sună.

Citește și:

Mărturia unei eroine din inima focarului de la Suceava. Carmen Jitaru, asistent medical voluntar: ,,Mama, nu contează nimic, doar inima, sufletul, iubirea”

Și la ei când intri? La vizită?

Da, o dată sau de două ori pe zi. Depinde și de pacientul pe care îl ai. Azi, înainte să plec a trebuit să intru la pacienții mei, pentru suportul psihologic. Am simțit din discuția pe care am avut-o că erau foarte stresați, am simțit nevoia să intru să vorbesc cu ei. Și bine am făcut pentru că i-am lăsat bine, râzând chiar, și încrezători că lucrurile vor fi bine. E ca un comandant care se duce în linia întâi și își îmbărbătează oastea.

Cred că rolul nostru, așa cum spuneam, e și acela de suport psihologic, deoarece ei suferă de un mare impact emoțional: se gândesc la familia lor. „oare ce am făcut?”, „oare i-am infectat? Îi am pe conștiință. Colegii de serviciu ce spun? Cum mă privesc? Mă vor mai privi la fel?”. Lucrurile capătă o foarte mare amploare din punct de vedere psihologic și tendința este să o subapreciezi în momentul în care tratezi partea fizică a bolii, fără să ținem cont de impactul psihologic. E foarte important să-ți înțelegi pacientul și să încerci să fii empatic cu el, să-i dai încredere.

Poveștile acestea le iei cu tine acasă? Sau le lași la spital?

Încerc să le las la spital și de cele mai multe ori reușesc. Reușesc că am totuși mai mulți ani de experiență. Această abordare, această latură psihologică în relația cu pacientul se dezvoltă în timp și ajungi să-ți dai seama de nevoile fiecărui pacient din punct de vedere psihologic. Dacă un pacient are încredere, să știi că ajută foarte mult la evoluția tratamentului și a bolii. Pacienții care nu au încredere în tratament, trec prin acel efect de nocebo.

Din comandamentul de urgență, care sunt previziunile?

Noi credem că dacă se mențin în continuare aceste măsuri de distanțare socială, se poate ca spre sfârșitul lunii aprilie să ajungem la numărul maxim estimat de cazuri. Apoi, o să înceapă faza de platou și ulterior scăderea numărului de cazuri, la sfârșit de mai, început de iunie, când probabil vom vorbi de relaxarea acestor măsuri. Ușor, ușor sper să intrăm într-o linie cât mai aproape de normalitate. Sigur că vor fi menținute anumite măsuri, însă o să începem să relaxăm anumite restricții de azi, care chiar sunt necesare la acest moment. Oamenii trebuie să înțeleagă că nu sunt restricții rău voite, sunt niște restricții benefice, e ca și cum am vaccina, este o altă măsură de prevenție, cea mai la îndemână acum și cu cele mai mari beneficii.

Cu toate astea, pare că e foarte multă lume pe străzi…

Pentru că în continuare, la noi, oamenii merg pe principiul „lasă că mie nu mi se întâmplă”.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO