O zi din viața unui interpret la Bruxelles: cum e să îi ajuți pe mai marii Europei să se înțeleagă între ei și cum salvezi discursuri agramate sau lipsite de logică

Ada Sârbu este interpret la Bruxelles, lucrează pentru Parlamentul European, Comisia/Consiliul European, Curtea de Justiție si orice altă insituție care mai are nevoie de ea să facă turul și returul dinspre română spre franceză, engleză și invers și nu numai. Este unul din ,,creierele’’care interpretează și discursurile reprezentanților României la Bruxelles. Am stat de vorbă cu Ada despre cum a ajuns să facă această meserie, care sunt dificultățile, părțile amuzante, cine sunt cei mai buni dar și cei mai slabi oratori și nu în ultimul rând cum se descurcă atunci când are de-a face cu un discurs incoerent.

Spune-ne câteva vorbe despre tine! De ce ți-ai ales această meserie?

Nu știu dacă eu pe ea, sau ea pe mine. Tocmai terminasem Științele politice în franceză la  Universitatea București, și cam dădeam din colț în colț în privința muncii de care să mă apuc. Poate un curs la SMURDul mureșean, poate Salvamont, poate vreo multinațională, publicitate ceva… Un prieten mi-a propus să facem echipă la o lucrare de alpinism utilitar în Sinaia mea de baștină și de suflet, și mi-a plăcut la nebunie. Și se făcea că tocmai sărbătoream noi încheierea cu succes a lucrării la înălțime, mă și vedeam lansată într-o carieră amețitoare cu bidineaua-n mână la înălțime, când mi-a sunat telefonul. Fosta mea profesoară de franceză din facultate, o franțuzoaică fabuloasă și providențială, Vanessa (a cărei prezență angelică mă urmărește și azi), mă întreabă dacă vreau să lucrez pentru Festivalul Filmului Francez, la proiecția din Brașov. Zic da, las berea jos și sar în tren, ca să mă trezesc în sala de cinema cum unul din organizatori îmi întinde o pereche de căști și-un microfon, luminile se sting și începe să ruleze pe ecran un film de groază pe care eu trebuia să-l ‘traduc’ pe loc. Quelle horreur! Am smuls câteva hohote de râs de la public în acea oră și jumătate, mai mult decât ar fi putut să spere filmul respectiv, tare prost de altfel. Eu m-am amuzat copios, iar organizatorii, spre surpinderea mea, n-au fost nici pe departe așa de îngroziți de prestație, ba dimpotrivă: mi-au propus să urmez caravana festivalului prin țară. Ei, la celelate filme au binevoit să-mi dea și scriptul dinainte…

Așa am pus piciorul în profesie, pășind în următorii ani prin diferite misiuni de interpretare, prin celule de arest, spitale, ministere, Inspectorate generale…

Exercițiul intelectual îmi plăcea tare mult, banii erau frumoși de tot (de altfel în vremea aia am trăit o abundență nemaipomenită, trăgeam cu toți prietenii niște chiolhanuri foarte extravagante, cu hamburgeri din mușchi de vită și alte exagerări, zburau banii ca-n Craii de Curtea Veche…) dar mă zgândărea un sentiment de neîmplinire. Impresia că interpretul nu e decât un releu, că nu clădește nimic propriu-zis, nu îmi dădea pace. Așa că am lăsat-o baltă pentru câțiva ani buni, ne-am mutat în Franța -soțul meu și cu mine, ca să trăim noi aventuri. Am născut-o pe fiică-mea, Zoé, căreia i-am acordat în exclusivitate (sau aproape) primii ei trei ani de viață. Mișto aventură! Care continuă și azi.

Cum ajungi să fii interpret in Romania?

Interpret realmente recunoscut în România ajungi să fii urmând cursurile uneia dintre cele două excelente școli de profil din țară, una la București, cealaltă la Cluj.

Eu, una, după ce în sfârșit mi-am băgat mințile-n cap și m-am săturat să tot strângem cureaua, mi-am zis că dacă tot m-am hotărât s-o fac, apăi s-o fac ca lumea. M-am înscris (mă rog, am fost acceptată) la Master la cea mai dură școală de interpretare din lume, Ecole Superieure d’Interprètes et Traducteurs, la Sorbona.

Ne-am mutat cu cățel și purcel din Bretania natală a fiică-mii la Paris, și m-am înrolat în Legiunea Străină a Creierelor… A fost înfiorător de greu și fantastic de mișto.

Ultimii doi ani de școală au fost anii mei de boemă pariziană. Familia mi se mutase la Bruxelles, iar eu am locuit pe un șantier în arondismentul 20, în casa în construcție a celui mai bun prieten și coleg de master, Tomás, doi ani de superbă și trăznită camaraderie.  A fost fabulos! Bani pe sponci și confort spartan, am dormit o vreme la 3 grade Celsius, atârnată într-un echilibru precar la 2 metri înălțime deasupra sacilor de moloz și sculelor care-mai-de-care mai tăioase și contondente răspândite care-ncotro pe jos, mă simțeam într-un bivuac pe cine-știe-ce perete nordic. Ziua mergeam la școală, în ritmul de ‘Marche ou crève’ al ESITului, alături de colegii din toate zările -atât geografice, din State și Brazilia până-n Japonia și Africa de Sud – cât și profesionale -de la instrumentiști profesioniști, la ziariști, lingviști și sportivi de performanță, toți cu înalte competențe în domeniul limbilor străine. Și, pe deasupra, niște oameni minunați ; am clădit în vremea aia niște prietenii foarte trainice. Aici trebuie s-o salut cu precădere pe Nora, colega mea de la română,cu care am împărtășit același destin dulce-amar al anilor esitieni, și câțiva după.

Profesorii erau toți interpreți de mare calibru, niște profesioniști desăvârșiti și fascinanți, absolut neîndurători, care tăiau în carne vie și ne făceau aproape constant să ne simțim ca niște imbecili fără speranță. Pentru cei care rezistă acestui tratament, se schimbă cu totul ‘cablajul’ creierului, felul în care decortichezi informația și o reasamblezi într-o formă mai concisă și mai clară, în timp real. În primul an ne-au frecat ridichea strict cu interpretare consecutivă -atunci când asculți un discurs ce poate sări de zece minute, îți iei notițe (sistemul fiecărui interpret e personal, nimic de-a face cu stenodactilografia) și apoi vii cu versiunea -de multe ori mai limpede și obligatoriu mai scurtă, în limba-țintă. E o chestie dată naibii.

Abia din anul al doilea intri în simultană, ipostaza cea mai curentă și interpretarea de conferință prin excelență (care la Procesul de la Nüremberg a luat ființă), când mesajul care-ți intră prin căști e transformat cvasi-automat  în altă limbă, cu informațiile și nuanțele păstrate din original.

Am supraviețuit, totuși (ceea ce nu se poate spune despre marea majoritate a colegilor din primul an. La modul figurat, desigur. Cu toate că pe unii regimul draconic i-a împins până  aproape de gestul final, sau cel puțin în brațele unor depresii strașnice, pe bune. Oricum, eram cu toții cu creierele varză), am reușit să-mi iau diploma la a doua încercare (după ce prima oară mi-am rupt dinții-n examen, anul următor l-am luat cu Grande Distinction, ca să vezi!), și m-am mutat la Bruxelles, unde familia mea se descurca foarte bine și fără mine. Râd eu, râd, dar totuși e întru totul salutar cum au reușit cei doi, Tibi (Thibaut, de fapt, dar care vorbește atât de bine română încât e mai cunoscut sub apelativul românesc)  și Zoé, tată și fiică de 4 ani, să se descurce impecabil în perioada respectivă. Ba mai mult, cred că acei doi ani au și clădit atunci o complicitate aparte între ei, care dăinuie până azi.

Cum ai reusit să ajungi la Bruxelles?

Cu patalamaua ESIT-ului în mână și abilitățile aferente, m-am înscris la concursurile de acreditare ale Instituțiilor europene. N-a fost ușor deloc, testele sunt dure, dar uite că am ajuns interpret freelance pentru Comisie, Parlament și Consiliu. Și m-am parașutat deodată în această minunată babilonie a instituțiilor europene, într-un ditamai evantaiul de subiecte și registre și oratori și limbi,   lucrând într-o mare echipă de oameni sclipitori, de o istețime fulgerătoare și mult simț al umorului, cu personalități foarte marcate (poate tocmai din cauză că în cabină ele trebuie să se estompeze mult, pentru a se mula mai bine pe cea a vorbitorului), din care unii mi-au, și ne-au devenit delicioși și buni prieteni.

Din ce limbi traduci în ce limbi?

Nu am o combinație lingvistică atât de impresionantă ca alți colegi. Lucrez din franceză și engleză spre română, și fac retur spre franceză. ( Că mă mai descurc, la o bere sau la o vacanță și în alte limbi, asta-i altceva. Dar nivelul de precizie și stăpânire necesar în cabină nu-l am decât în cele trei pomenite mai devreme ).  Returul ăsta e o treabă mai cu cântec, nu-i deloc ușor să interpretezi bine către o altă limbă decât cea maternă (știind și că interpretarea ta e preluată, tot în simultan, de multe alte cabine. Așa ajunge să treacă un mesaj din română în uigură, spre exemplu)

Și pentru cine?

Pentru cine mă vrea și mă plătește pe măsură. În principal Instituțiile europene mă arvunesc (iar paleta lor e largă, de la Comisie și Consiliu, la Parlament și Curtea Justiție, trecând prin CESE și COR), dar mai lucrez și pe piața privată, ‘piața liberă’ în jargonul nostru (spre exemplu, cel mai mare fabricant de… dopuri la nivel mondial. Sau unul din liderii planetari ai chiloților și șosetelor. Sau confederația sindicatelor europene. Sau Împăratul cimentului…)

Cum arată o zi din viața ta la Bruxelles?

Ziua buna de cu seara de dinainte se cunoaște… Când îți deschizi documentele sosite și te pui pe pregătit: program, vorbitori, discursuri sau prezentări- dacă ai noroc, dacă nu, zeci de pagini de texte legislative, cauți și pui la punct glosarele în toate limbile cu care lucrezi (de ce nu, tocmai ăla cu sute de pești și unelte de pescuit… Paragate de adâncime și vârșe, anyone?…) un ceai, un serial și la culcare!

Dimineața, sfânta respirație afară, la aer și 30-35 de flotări, o apă caldă cu lămâie, conversație minimalistă (că cine are chef de trăncăneală la micul-dejun?!), cafea, cafea, cafea, copila pleacă spre școală și bărbatul spre calculatoarele și treburile lui, iar eu o iau pe jos, din timp, către muncă. Destinația și lungimea traseului variază în funcție de instituția la care lucrez azi. Dar îmi face bine plimbarea asta în ritm alert. Doar când sunt în întârziere iau trenul.

Filtre de securitate, badge-uri, ajung în cabină și dau binețe colegilor (colegelor, cel mai adesea. Prezența feminină e mult mai numeroasă decât cea masculină în tagma noastră), un pic de conversație (s-a îmbunătățit totuși considerabil de la mic-dejun încoace…), vânzolit de foi, umplut sticla reutilizabilă cu atât de importanta apă (eventual oferit același gest și colegilor), stabilit ordinea în care lucrăm și aprins butonul roșu. Bună dimineața, doamnelor și domnilor, și bine v-am găsit…

Ne facem treaba, uneori e mai greu, alteori mai ușor, uneori mai scurt, alteori mai lung, dar întotdeauna e nou.

Prânzul e mai mereu prilej de hlizeală cu colegele și colegii, prin diversele cantine instituționale (avem și preferatele noastre) sau prin vreunul din restaurănțelele chicdin preajmă sau cu vreun sandviș în parc, căci fiecare rază de soare e sfântă la Bruxelles! Dacă nu cumva ziua aia mi-e una din cele două de post negru de peste săptămână, regim de viață pe care-l am de vreo trei ani, și care-mi priește.

Seara poate s-o apuce pe căi foarte diferite: bucătărind și împărtășind cina în familie, cu veștile și poveștile de peste zi, mai veseli sau mai morocănoși -că deh, oameni suntem!, mai o pățanie de la școală, mai un program informatic năbădăios de lansat, mai o anecdotă din cabină, mai un plan de călătorie în Hokkaido și Okinawa, mai niscaiva treburi administrative, mai o glumă, mai un mârâit. Ori ducând copila din dotare la orele-i târzii de orchestră (mă rog, aici îmi arog niște merite care mult mai des lui Tibi îi revin), călcând un munte de rufe pe fond de Bob Dylan sau porcăria aia interminabilă de serial Eastenders (la care m-a branșat acum mulți ani de zile Alexander, văru-miu englez cel cool, și nu mai reușesc să scap de el), ori asudând zdravăn și exorcizând demonii de peste zi la un antrenament de Krav Maga, ori un spectacol la Théatre Royal du Parc (ne-am făcut abonament, ca să fim siguri că ne mișcăm fundul la cultură), ori dacă-i vineri, la un vin alsacian sau o bere belgiană în foarte hipstereasca (sau bobo, bourgeois-boème…) piață săptămânală de la Chasseurs Ardennais, un eveniment social în sine, alături de colegi/prieteni nemaipomenit de hazoși. Sau dacă mâine nu lucrez, cine știe, poate răspund prezent la un Preventiv cu Crucea Roșie, la care sunt voluntar de ceva ani.

Și dacă lucrez mâine, ei bine, ziua bună de cu seara se cunoaște…

Cu cât timp înaintea unui eveniment știi cine va fi subiectul (personajul politic) și cum te pregătești? Îl studiezi înainte?

De regulă, măcar cu o zi înainte, dacă nu mai mult. Dar se întâmplă și să fii parașutat in extremis într-o reuniune de care n-ai habar, de preferință cu un auditoriu cât mai vast și un subiect cât mai tehnic… Din fericire e rar, uriașa mașinărie a programării conferințelor la Instituții funcționează uimitor de bine unsă, oamenii ăia sunt niște jongleuri de mare clasă: în regim complet, putem lucra în echipe de până la 72 de oameni din 24 de cabine (despre numărul combinațiilor lingvistice, nici nu mai vorbim!…), dacă nu cumva se mai adaugă și vreo rusă, vreo arabă, vreo chineză, ucraineană, turcă sau mai-știu-eu ce.

Cît de mult poți interveni pe un discurs? Ce se întamplă atunci când omul pe care îl traduci face greșeli gramaticale?

Aici aș face o mică notă de precizare: traducerea și interpretarea sunt două chestii foarte diferite. E simplu: tot atât de distincte precum scrisul de vorbit. Dacă sunteți de acord că a scrie și a vorbi sunt două exerciții intelectuale foarte diferite, atunci nici nu veți mai face vreodată confuzia între traducere și interpretare.

Acum, cu geșelile gramaticale e cel mai ușor, zburzi pe deasupra lor și repari fără să clipești. Mult mai greu e însă cu fracturile logice. Pentru că noi nu interpretăm cuvinte, ci sens. Și când ăsta lipsește…

Cum traduci un discurs incoerent?

Greu. Și încă nu am tranșat dacă, etic vorbind, e mai bine să-l lași așa alan-dala sau să-l faci cât mai solid și clar cu putință. Mă tot întreb pe cine trădezi mai degrabă, pe vorbitor sau pe ascultător?

Cum traduci un fake news? Poți interveni asupra lui sau traduci mot a mot?

Interpretul nu intervine niciodata (voit, cel puțin) asupra sensului dorit de orator. Sensul e sfânt, iar clientul, indiferent cine-ar fi, este respectat cu sfințenie în interpretare. Nu de puține ori mi-a fost dat să afirm cu tărie și înflăcărare niște grozăvii care contravin tuturor convingerilor mele personale. Un strop de schizofrenie-n plus…

Care a fost cel mai greu discurs pe care a trebuit sa îl interpretezi?

Discursuri grele sunt cu toptanul, iar dificultățile izvorăsc dintr-o paletă largă: pronunție îngrozitoare (probabil aici printre campioni sunt acei vorbitori din estul îndepărtat care nu vorbesc boabă de engleză dar își transcriu fonetic discursul și-i dau bice. Dar nici cu mulți europeni care au impresia că vorbesc engleză nu-mi e rușine. Sau tocmai!…) nivel tehnic deosebit de ridicat (fără pregătire temeinică  în prealabil), poante și jocuri de cuvinte, accente de lirism neașteptat, discursuri citite cu viteza Warp 5 sau care abundă într-o nesfârșită înșiruire de cifre, câte și mai câte.

Dar cel care mi-a marcat amintirile este doctorul Denis Mukwege. Am lucrat pentru acest fantastic om acum câțiva ani, când a fost propus pentru Premiul Sakharov al Parlamentului european, premiu pe care l-a și obținut. Pentru ca mai apoi să ia și Nobelul pentru pace (alături de Nadia Murad), și pe bună dreptate…

Ei, și unde nu începe domnul Mukwege un discurs de toată frumusețea (și-o spun fără urmă de ironie) despre munca lui de-o viață întru reconstruirea corpurilor și spiritelor bietelor femei din nordul regiunii Kivu din Congo, victime ale violului folosit ca armă de război. În acel război care se dă pentru metalele rare care intră în compoziția smartphone-ului nostru cel de toate zilele.

Infernal. Cu un ton așezat, povestește inimaginabile orori, despre fetițe abia ridicate pe picioare sau nici măcar și venerabile bunici și toată paleta de vârste între cele două, sfâșiate cu bestialitate, dincolo de orice închipuire bolnavă. Și despre cum le ajută să se repare la trup și la minte și la viață, încercând în tot acest timp să nu se lase ucis. Măi, ți se pune un nod în gât de aproape te sugrumă, îți vine să frângi cu pumnii consola de interpretare și toată lumea asta hâdă, îți vine să cosmetizezi puțin povestea și să găsești cuvinte mai blânde pentru că așa ceva nu-ți vine nici să-ți imaginezi, darămite să spui cu voce tare, dar nu, înghiți în sec și încerci s-o dai mai departe așa cum e, în toată oroarea.

Care a fost evenimentul la care ai tradus cel mai mult?

Probabil asta se întâmpla pe vremuri, pe numita ‘piață liberă’ din țară. Lucram singură, ore-n șir. Atât de mult încât mi s-a întâmplat să adorm în timp ce vorbeam, și să continui să dau din gură chiar și din brațele lui Morfeu. Habar n-am ce-am zis în răstimpul ăla, dar nu s-a sesizat nimeni. Sau să interpretez din română-n română, sau din franceză-n franceză, sub privirile nedumerite ale asistenței.

La Instituții treaba e foarte bine încadrată, lucrăm de regulă în echipe de câte trei, cu ture de cca 20 de minute, ideal pentru ca creierul să rămână alert și să ne facem treaba cum trebuie.

Dar chiar și așa, sunt seri când mă întorc complet stoarsă acasă și mă retrag în muțenie. Da, momente când nu mă simt nicicum vreun peștișor Babel într-un acvariu strălucitor ci un amărât de guvid ferfenițit, învârtindu-mă bezmetic într-un borcan murdar…

Cine sunt cei mai talentați oratori și cei mai slabi cu care ai lucrat?

O constat cu groază, mare parte din cei mai strașnici oratori sunt cei ai extremelor. De dreapta sau stânga. Poate că asta explică multe.

La capătul celălalt al spectrului, vorbitorii timorați, gâtuiți de emoție, care-și recită repede și monocord prezentarea (pe care oricum n-au trimis-o dinainte), să scape mai repede de ea . Eventual și într-o engleză chinuită.

Dar să nu exagerez, sunt mulți oameni care chiar știu să vorbească.

Ce se întâmplă dacă este un discurs fascinant, te-a “furat” vreodată?

N-aș spune că te fură, ci te poate purta ca un schi lat prin zăpada pulver. E un sentiment exhilarant– dacă mi-e permis acest calc foarte potrivit, acela pe care ți-l dă un discurs bun, într-o limbă frumos vorbită, oricare-ar fi ea (dar satisfacția e și mai mare, parcă, atunci când surfezi în retur), și pe care îți dai măsura măiestriei, de îți place ceea ce te auzi spunând. Dar atenție mare, nu trebuie să te feliciți în minte pentru ce frumos lucrezi în timp ce o faci. În fracțiunea aia de secundă în care tu erai ocupat să-ți arunci măreț cununa de lauri pe frunte, te-ai deconectat de la efortul susținut pe care-l făceai, și poți, zbuf!, să-ți prinzi piciorul într-o creangă de sub zăpadă și să te faci arșice. Mă rog, comparația e împinsă departe, să ne fie clar că doare mult mai tare de la schi, și te ridici mai repede de la interpretare tăvălită! Plus că la schi poți să chiui cât vrei de fericire! Doar dacă nu ești în teren de avalanșă, unde mai bine îți ții gura.

Sunt frecvente cazurile de traduceri greșite care au avut repercursiuni (politice/economice)?

Nu.

Nu-mi vine-n minte decât un singur caz, dar care a făcut antologie, chit că zvonul profesional îl transformase dramatic în cvasi-catastrofă atomo-nucleară, cu degetele lui Bush tremurând (sau nu) pe încuietoarea de la valiza neagră, când de fapt urmările s-au rezumat la o interdicție asupra accesului CNN-ului la Iran, timp de o zi.

Se făcea că era deci pe timpul crizei cu nuclearul iranian, acum câțiva ani buni.  Situația era foarte tensionată, iar dialogul, foarte dificil.

In ditamai conferința de presă, Ahmadinejad pledează că “energia nucleară este un drept de netăgăduit al Iranului”, iar interpretul către America al CNN-ului  spune « Iranul are tot dreptul la arma nucleară » ! S-a provocat ceva agitație, e de închipuit, mai ales că declarațiile au rulat în varianta asta de mai multe ori pe canalul de televiziune american în ziua respectivă, era de senzație și probabil câțiva chiar au tremurat!

Eu una, iată, nu am provocat nicio criză diplomatică sau sanitară când, în toiul unor discuții pe gripa aviară, i-am tot dat cu cazurile din ce în ce mai numeroase din Turcia, când de fapt era vorba de numărul din ce în ce mai mare de îmbolnăviri în rândul… curcanilor. Turkey, turkey, bată-l vina. M-am prins de eroare și am reparat, și nu s-a întâmplat altceva decât un mare facepalm  auto-aplicat cu sete, nicidecum un scandal internațional.

De altfel aceste neînțelegeri, când există, sunt tranșate pe loc. Iar câteodată interpreții servesc și pe post de foarte convenabil paratrăznet, atunci când vorbitorul a spus ceva ce irită asistența și vrea să dea în marșarier. Folosim așadar și la asta.

Te-a bușit vreodată râsul?

Of, Doamne, și încă de câte ori! Totuși, cum să te abții când auzi “Now, if you all want to fuck us…”. Știi că accentul teribil al oratorului l-a transformat involuntar pe “focus” într-o invitație deșucheată, dar tot e foarte hilar.

Sau netam-nesam, într-o ședință foarte serioasă de altfel pe securitatea frontierelor, să-l auzi pe delegatul din nord că “We need more sex at the borders”. Ce, ce, ceeee?! Aaah, checks, asta era… Da, sigur că ar trebui făcute temeinic controalele la frontieră…

Și apoi, se mai întâmplă să râzi pur și simplu de tine, că ai ridicat ștafeta sau ai preluat ștacheta, că faci aliterații caraghioase, sau vorbitorul chiar a zis o chestie prea haioasă ca să reziști, sau câteodată pentru că reușești să reproduci în altă limbă atât de bine bancul spus în sală că te umflă și pe tine râsul…

Sunt românii mai puțini talentați la discursuri decât frații lor europeni?

Nu știu dacă toți frații noștri europeni intră-n aceeași căldare. Francezii și italienii rămân « dans le haut du panier », (precum le place chiar lor să creadă despre ei, în general. Mai ales celor dintâi) dacă ar fi să facem generalizări, care nu-s niciodată chiar bune.

Dar dacă tot facem generalizări, tare mi-e teamă că noi suntem încă tributari limbii de lemn. Nu că n-ar fi limbă de lemn și la nivel european, dar a noastră parcă-i mai… fibroasă și țeapănă. Citim ca pe apă niște discursuri scrise, ne plac frazele lungi, așa de lungi că se îneacă și peștele la un moment dat în ele… Da, mi se pare că la nivelul artei oratoriei românii mai au mult de lucrat.

Și-apoi, mai e ceva ce trebuie să remarc, cu obidă: românilor parcă le-ar fi târșă să-și vorbeasca limba. Li se pare, poate, că își știrbesc oarecum din autoritate, se tem să nu îi judece alții (tot români, desigur) că nu vorbesc limbi străine. Da, o fi vreun complex…

Să ne înțelegem însă, avem și minunate excepții de la acestea, de care vă asigur că ne bucurăm foarte tare din cabină.

Dar e păcat, tare păcat. Sloganul ăsta european minunat de “Uniți în diversitate” mie-mi place foarte mult, cu tot ce înseamnă el. Iar limba este un vector al diversității atât de important… Cu atât mai mult într-un atât de formidabil proiect precum cel european ce strânge laolaltă atâtea popoare ca să le ducă spre mai bine și mai pașnic. Iar limba, evident, este și vectoral identității unui popor.

Și aici mă gândesc mai departe, la faptul că limba unică, acest globishpe care începem să-l vorbim cu toții, riscă să ne facă să ajungem nu doar să ne exprimăm, dar și să gândim cu toții la fel, în aceiași parametri, cu aceleași mecanisme.

Eu fiică-mii născută în Bretania și trăită în Vest i-am vorbit dintotdeauna în românește, considerând că-n lada ei de zestre pentru viață, limba asta frumoasă a noastră e unul din odoarele cele mai de preț, dacă mi-e permis să mă exprim în ton cu vremurile aceastea când scoatem iile de la naftalină… E o deschidere fantastică spre o cultură vastă și către o țară tare faină cu oameni minunați, s-o spunem pe-aia dreaptă. Și-apoi, ce bucurie să-ți strângi bunicii materni în brațe, pe Meme și pe Opapa, și să le poți povesti câte-n lună și-n stele, despre prietene și munte și planuri și frământări și orice… Și să te poți hlizi la Ada Milea. Și să poți citi cartea bunicului tău recent publicată, Cronică Salvamont, și povestioara cu care a contribuit și maică-ta la ea.  Si să stai la taclale cu prietenii mai mari și mai mici din țară. Și să-ți deschizi mintea (s-a probat, de altfel, că puștii bilingvi au o facilitate mult mai mare în gândirea matematică).

La noi în casă se vorbește multă română, de altfel. Chiar dacă, bineînțeles Thibaut vorbește în franceză cu fiică-sa. Dar stăpânește atât de periculos de bine limba română încât mulți îl iau drept român. Chestie care poate fi și un inconvenient, atunci când nu se știe, sau se uită că nu-i chiar român (genetic, deloc. E dintr-o foarte lungă lignée de normanzi), și el patinează pe un concept sau o expresie nelalocul-ei, care poate da naștere unor neînțelegeri neplăcute. Sau ilare.

E amuzant, încă de când ne-am cunoscut acum 18 ani într-o cârciumă fabuloasă de pe strada Mătăsari, La Grande Maguy, el se dădea drept “Tibi-Tibor, român-ungur din Brașov”, iar eu, Ada din Saint Malo. Și mai haios e că lumea de la masă chiar asta a crezut despre el, inclusiv prietena mea cea mai de de mult (în paranteză, prietena Andreea a devenit și ea, peste ani, tot interpretă…)

Cât câștigă un interpret pe an?

Personal nu pot vorbi decât dintr-o perspectivă de freelancer, și încă unul fericit, lucrând printre alții pentru cel mai mare și divers potențial client din lume. Și păstrându-mi doza mea de libertate în același timp. Dar activitatea independentă, prin definiție, vine la pachet cu nesiguranța câștigurilor.

La noi la Instituții și pe piața privată occidentală, unde profesia este recunoscută și respectată ca atare, interpretarea de conferință este foarte bine plătită, chit că durează doar o oră sau o zi întreagă. Se salută astfel un serviciu de comunicare de o foarte bună calitate, în condiții de muncă foarte grea și solicitantă, o pregătire temeinică, un efort intelectual intens și susținut, care nu e deloc gratuit nici pentru tine, interpretul. Și noi plătim un preț greu, în neuroni.

În euroi, ca să parafrazez o butadă de prin 2000, vorbim de niște sute bune pe zi.

În țară, din păcate, pe piața gri prețurile sunt la nivelul anilor 2000, 2001, când am început și eu să lucrez în programele Phare.  Mi se pare strigător la cer! Îmi permit să cred că lipsa unei organizări profesionale a breslei și faptul că fiecare încearcă să-și aranjeze propria bătătură dar se teme să iasă la înaintare colectiv au dus la situația asta.

AIIC-ul, organizația internațională a interpreților de conferință, organ de elită, și reprezentațiile profesionale ale interpreților de aici sunt puternice și își joacă bine menirea de apărători ai intereselor tagmei.

Dezavantaje?

Spuneam mai devreme: plătim un preț mare, în neuroni. Ori asta, negreșit, se simte.

Circula un zvon pe când eram la ESIT cum că OMS, Organizația Mondială a Sănătății recunoaște două boli profesionale pt interpreți: alcoolismul și depresia.

Nu am verificat niciodată veridicitatea informației.

Dar este cert că ale noastre creiere sunt supuse unui regim de lucru extrem de intens, aflat în stress perpetuu, exercițiu mental nenatural. Unii specialiști consideră că asta te ține la adăpost de Alzheimer și demență, alții, exact contrariul: prevalența celor două urâte ar crește semnificativ în rândul interpreților din cauza suprasolicitării enorme.

Nici aici nu am căutat să verific…

Mai toți avem probleme cu spatele, combinație dintre statul îndelungat pe scaun și stressul care-ți transformă umerii-n cercei.

Oboseala poate deveni crâncenă. O colegă îmi atrăgea atenția deunăzi, în cabină, citind un scurt panegiric al unei foste colege, Dumnezeu s-o odihnească, că observă că nu-s mulți interpreții de conferință care să facă prea mulți purici după pensionare, și că pare că avem supărătoarea apucătură să ne curățăm rapid odată ce punem de tot căștile-n cui. Eu sper că nu-i așa, am planuri de munți și păduri mai încolo, și să mă bucur cât mai neîngrădit și mult de ele și de ai mei, să fie clar!

Fratele meu Tomas, personaj extraordinaire,a trăit o carieră ca-n filme la terminarea școlii, avioane private sau prezidențiale, covoare roșii, patroni de cluburi de fotbal și vedete, campionatul mondial de rugby la antipozi (și este singura persoană pe care s-o cunosc eu care a transmis prin viu grai “călduroase salutări lui Michelle”. Da, acea Michelle, și ați priceput și cine era rugat să le transmită mai departe…), ce mai!, o existență strălucitoare. Până când, simțind că i se prăjește creierul și mai ales, “ i se chircește sufletul” (avea des, în ultima vreme, misiuni cu uriașe firme în care avea de transmis nonșalant concedierea a mii de oameni), a închis tărăbuța pariziană, a refuzat politicos oferta de a devenir No 1 la Elysée și-a coborât spre sudul Franței cu dulcea-i iubită traducătoare, în fundul Pământului unde s-a apucat de ebenisterie și de făcut copii. Și amândouă-i ies de minune !

Și dacă tot vorbim de cupluri, trebuie spus că în relația cu partenerii de viață putem fi… imposibili. Personalități foarte marcate, mai avem și prostul obicei de a pricepe totul prea repede !… Râdem, glumim, dar asta înseamnă și că te plictisești mai repede în discuții și simți înclinația de a le tăia mai din scurt. Bref, stăm prost cu răbdarea. Și unde mai pui că se întâmplă ca pur și simplu să nu mai asculți deloc – c-ai ascultat destule azi, și asta cu toate problemele care pot apărea la pachet într-o relație… Când vrem, însă, suntem parteneri de conversație superbi.

Și apoi să nu uităm faptul că lucrăm eminamente în freelance, ceea ce presupune că nu ai certitudinea unei sume de bani la sfârșitul fiecărei luni. Cu tot stressul și agitația pe care le presupune asta.

Într-un fel suntem cu toții conștienți de toate pericolele astea, și facem ce putem pentru a le palia. Grădinărit, meditație transcendentală, sau crossfit, lombricompostare, intrumente muzicale sau cântat la cor, badminton sau curse Iron Man și maratoane, campionate inter-pub de darts, noi limbi, fotografie, croissante, sporturi de luptă și tir cu arma de foc, canotaj sau pictură și tricotat muțunei, yoga, woofing, arheologie, operă și balet, îngrijit cu gingășie căței, pisici și plante verzi, ședințe la psiholog, călătorii pe meleaguri îndepărtate sau în solitar pe Camino de Compostella, sporturi extreme, militantism pentru diverse cauze sau prim-ajutor la Crucea Roșie, voluntariate și donații generoase, masaj, încărcat familia-n rulotă și străbătut continentul sudamerican, regimuri alimentare diverse și variate, țigări (aici suntem minoritari, recunosc), improv, mers pe jos.