fbpx

Căutare

Share this article

Cu toții îl știm pe Octavian Strunilă, iar când l-am întâlnit pentru interviu i-am spus că îl cunosc de la televizor. Am simțit că e amuzant, altfel nu avea cum să aibă acel succes nebun, însă nu am bănuit niciodată câte povești duce în spate.

Am râs mult, iar la final am avut un sentiment tare frumos, cum am mai cunoscut un om ce poate reprezenta un motiv de inspirație atât pentru mine, cât și pentru ceilalți.

Octavian Strunilă vine de la Dorohoi și a ajuns la București după ce a intrat la facultate. A ales ASE-ul pentru că se intra pe bază de dosar, însă, după câteva luni de cheltuit toți banii de buzunar pe bilete de teatru, a decis în secret să abandoneze facultatea și să dea examen la UNATC. Le-a spus tuturor abia după ce a fost admis. De pe băncile facultății a fost ales să joace în faimoasele seriale de televiziune și pentru că a ratat trenul ofertelor teatrelor bucureștene după ce a câștigat Gala Tânărului actor, după 8 ani de televiziune, Octavia Strunilă s-a trezit la începutul unui drum lung care nu știa încotro se duce.

Azi are un teatru itinerant cu care merge prin țară, dar și prin lumea largă pentru că, așa cum spune el, are multe de zis și are un gen de umor pe care nu l-a mai întâlnit în altă parte, motiv pentru care lumea îl apreciază.

În an de pandemie, Octavian Strunilă spune că a avut tot timpul din lume să facă planuri. Și atât a plănuit până ce a cumpărat drepturile celui mai reecranizat film al tuturor timpurilor, Perfetti Sconosciuti pe care l-a regizat și l-a produs.

Dar până ajungem să vedem în cinema „Complet Necunoscuți”, să-l lăsăm pe Octavian să ne povestească despre toate acestea:

Octavian, am aflat că faci lucruri faine anul acesta și că vei lansa un film. Înțeleg că e debutul tău în lungmetraj?

Da, e un debut în lungmetraj. Este un film făcut după un scenariu ajuns celebru în toată lumea și intrat în cartea Recordurilor cu cel mai reecranizat film din lume. Perfetti Sconosciuti e varianta originală. Noi am cumpărat drepturile de autor, eu am făcut adaptarea textului pentru limba română și sunt regizorul acestui proiect. Actorii și toată partea de creație sunt, la fel, sub îndrumarea mea pentru că sunt și producător pe partea de creație. De restul echipei s-a ocupat Ștefan Hillerin, celălalt producător.

Octavian Strunilă
Octavian Strunilă pe platourile de filmare pentru „Complet Necunoscuți„

O să te umpli de bani cu filmul acesta?

Sper 😀. Sper să mă umplu de bani și toți banii pe care îi iau să-i cheltui cu teatrul independent pe care vreau să-l duc cât mai departe. Toate visurile mele sunt legate de teatru, iar îmbogățirea mea este strict legată de împlinirea visurilor mele cu teatrul, unde își au locul pe viitor și copiii mei, unde cred că va putea fiică-mea să facă scenografie – ea este acum elevă la Tonitza -, unde Sasha, băiatul meu o să facă regie, actorie și o să cânte – pentru că el cântă la chitară –, unde soția mea o să facă coregrafie și eu o să fac regie. Așadar, toate visurile mele duc spre acest teatru independent pe care l-am construit. Impropriu spus „l-am construit” pentru că încă nu avem un spațiu definit în București, este deocamdată un teatru itinerant, un teatru care merge prin țară și duce spectacolele acolo unde nu există teatru.

Octavian Strunilă alături de soția lui și cei doi copii ai lor

Concluzia este că îmi doresc să fac bani pentru că vreau să-i cheltui pe spectacolele mele de teatru și pe spectacolele altora, ce pot fi puse la dispoziția tinerilor, mai ales celor care termină facultatea și care sunt plini de energie. Îmi aduc aminte cum eram eu și nu aveam unde să mă desfășor. De aceea cred că e nevoie de un astfel de spațiu în București.

Sesizez o urmă de frustrare și regret în vocea ta atunci când vorbești despre teatru. Vorbești despre un vis frumos, însă ceva te râcâie…

Da, un vis frumos greu de realizat, însă am abandonat ideea că acest vis va fi împlinit cu ajutoare, cu fonduri, sau cu tot felul de lucruri de la stat sau…

De la Dumnezeu?

De la Dumnezeu, da 😀. Mi-am dat seama că totul stă în puterea de a improviza și de a jongla cu niște mijloace care să țină în viață, din punct de vedere financiar, un astfel de spațiu. Am făcut niște calcule și la un spațiu de 180-190 de spectatori, ar ieși împăcați și artiștii și lumina plătită. Nu se urmărește un proiect care să facă profit. Nu e ca atunci când deschizi un restaurant și vrei ca peste o jumătate de an restaurantul tău să aibă profit. Aici se pune problema unei asociații care să se autofinanțeze, iar la sfârșit să reușească  să-și plătească artiștii și curentul. Cam asta își doresc artiștii în România: să fie lăsați să-și facă treaba. Adică să ne punem singuri la dispoziție un spațiu de joc și niște condiții optime.

Dar tu te-ai afirmat ca actor și aș spune că ești foarte talentat. În ce moment ai cotit-o spre regie? Și de ce?

Destul de repede. Cumva în sufletul meu și în mintea mea destul de repede, dar mai târziu pentru toată lumea. Nu am fost destul de mulțumit de mine doar cu statutul de actor pentru că aveam idei pe care nu reușeam să le pun în practică. Imediat după facultate am stat un an, iar apoi am dat la master la UNATC, la film și am început să studiez acolo partea de regie. Apoi am început să scriu, am depus la CNC un scenariu de scurt metraj și am câștigat concursul în 2008 cu scenariul meu, „Relații internaționale”. Asta m-a determinat să fac al doilea master, tot la film, la UNATC, la scenaristică, însă nu l-am mai terminat pentru că au apărut copiii și deja aveam diplomele necesare. Am fost un an la cursuri, am înțeles despre ce e vorba, mai trebuia să merg un semestru ca să-mi iau dizertația, dar nu am simțit că mai e nevoie de încă o hârtie la dosar.

Primii ani de facultate, în București

Momentul în care am conștientizat că pot să fac mai multe a fost cel în care m-am văzut pe lista de la CNC după ce am scris un scenariu total la plezneală, nedocumentându-mă și neaplecându-mă spre această meserie cu cărți și lecturi. Am scris un scenariu așa cum am simțit eu, iar el a fost apreciat, a fost bun și am câștigat. După asta m-am dus la UNATC și am intrat în contact cu niște profesori de scenaristică, care m-au trimis la niște lecturi și care mi-au dat să studiez, să analizez anumite filme de reper și viața din punctul de vedere al celui care scrie.

Citește și:

Alexandru Papadopol și povestea unei „stele norocoase”. De la visul din copilărie, la rolul de viitor avocat și până la serialele anilor 2000 și scena teatrului de azi

Acela a fost un moment în care am cotit-o și mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri despre care vreau să vorbesc, să scriu și să glumesc. Am un anumit tip de umor pe care nu l-am regăsit la altcineva. Asta nu înseamnă că eu sunt special și nu mai găsiți ca mine, dar e un tip de umor pe care eu îl am și vreau să-l aduc pe scenă în fața carurilor de filmat pentru a gusta și publicul din ceea ce simt eu că trebuie transmis. Cred că de asta m-am apucat de regie. Și mai mult decât atât, m-am apucat din nevoia de a organiza. Îmi place foarte mult să organizez, să dau telefoane, să ne ținem de un program, să scoatem o premieră…

Am obiceiul să fac niște lucruri care să mă determine mai târziu să muncesc pentru proiectul respectiv, adică să nu am de ales. Nevastă-mea râde de mine că eu îmi fac afișul înainte să am actorii și repetițiile. Îmi fac afișul, aleg ziua premierei și apoi le arăt actorilor: „Uitați, avem premieră pe 1 iunie, așa că trebuie să ne vedem și să repetăm”. Iar ei mă întreabă: „dar ce repetăm?”. ”Lasă că o să vedeți!”. În felul acesta îi oblig pe actori să aibă timp pentru proiect și mă oblig și pe mine să nu am de ales.

Publicul larg te-a cunoscut în telenovele. Nu era mai simplu să fii actor la unul dintre teatrele din București, cu salariu și carte de muncă?

Ba da. Eu am câștigat Gala Tânărului Actor în 2005 și am avut la momentul respectiv niște oferte, cât de cât.  Dar pentru că eram destul de necopt și destul de ancorat în televiziune – semnasem un contract pe un an de zile – nu am putut să le dau curs. Am ales la vremea respectivă să aloc mai mult timp televiziunii și după șapte ani aici m-am trezit frustrat și neîmplinit de ce fac acolo și a trebuit să o iau de la capăt. Ar fi fost mai ușor, dar nu știu dacă aș fi fost mulțumit până la final și nu știu dacă nu aș fi sfârșit într-o cârciumă. Cam asta se întâmplă cu oamenii care nu sunt mulțumiți cu doar una dintre ipostaze. Și eu nu cred că aș fi fost mulțumit să fiu doar actor pentru că am simțit tot timpul nevoia să spun mai multe, să comunic pe mai multe planuri.

Octavian Strunilă în primii ani de televiziune

Și așa se explică alegerea de a face teatru independent…

Și așa și pentru că nu am avut ce face. După 7-8 ani de televiziune, când m-am întors la teatru nu m-a mai primit nimeni cu brațele deschise. M-am întors ca fiul rătăcitor și nu mai aveam oportunitățile de la început. A trebuit să-mi scriu piesele, să mi le regizez, să-mi caut un loc unde să le joc și să-mi dau seama că teatrul independent poate funcționa chiar foarte bine sub formă de teatru itinerant. Am ținut la o formă de bun simț, una educată, fără să apelez la tot felul de șușanele doar ca să facem lumea să râdă, am ținut la școala de teatru pe care am învățat-o și am bătut țara în lung și în lat. Am fost și la românii de afară, am avut un spectacol foarte fain la Paris, ceea ce a deschis cumva drumurile pentru teatru.

Octavian Strunilă: „După ce am intrat eu la actorie, toată lumea a spus că am dat ceva ca să intru acolo”

Dar tu dintotdeauna te-ai văzut ancorat în lumea teatrului? Atunci când erai mic nu visai și tu să fii pompier sau polițist?

Nu știu. Pe mine m-au convins de mic spectacolele de teatru TV. Fiind la Dorohoi, la atâția kilometri distanță de primul teatru, nu am avut contact cu marii actori decât prin acea zi de marți – dacă nu greșesc – când se dădeau spectacole de teatru pe TVR 1.

Mai târziu am venit în București și am dat la Facultate la management. Am venit la teatru, am văzut „Regina Mamă” – eram așa de prost încât am plecat la pauză pentru că am crezut că s-a terminat spectacolul – după care am început să merg în fiecare zi la teatru și să-mi cheltuiesc toți banii așa. Am făcut asta din septembrie până în martie, când m-am hotărât să mă pregătesc pentru actorie. Am abandonat facultatea de Management, nu am spus nimănui, nici măcar prietenilor sau părinților, și am început să învăț pentru teatru. Am fost la examen și abia după ce m-am văzut intrat pe listă mi-am anunțat părinții.

Și ce au zis?

A fost o mare bucurie. Nu am avut genul acela de părinți care să-mi interzică ceva, dimpotrivă, m-au încurajat tot timpul. Cu atât mai mult cu cât tata a fost toată viața în zona artistică. El cântă la acordeon și asta a făcut toată viața.

Nu le-am spus dinainte tot dintr-un soi de frică, pentru că nu voiam să-mi spună cineva că e greu și că eu nu pot să fac asta. Am preferat să știu doar eu și cu prietena mea de la acel moment.

Da, dar ei te-au trimis la management ca să ai o meserie din care să câștigi bani…

Nu a fost cazul. Eu am ales Management pentru că se intra cu dosarul. Nu eram neapărat un elev eminent și nu eram atât de focusat pe o meserie și să am un viitor. Mă gândeam doar la viața de student la momentul respectiv.

Octavian Strunilă în copilărie

Ai spus că tatăl tău a cântat la acordeon. Acesta a fost job-ul lui?

Da, cu asta s-a ocupat toată viața, a cântat la nunți. A fost un muzicant, aș putea să spun, nu lăutar pentru că nu a fost genul acela care cântă în restaurant, pe la mese, dar nici muzician pentru că nu avea studii. A fost muzicant pentru că avea o trupă cu care a cântat la nunți și s-a lăsat de meseria asta când au intrat puternic manelele și el nu a mai putut să învețe așa ceva.

Tatăl lui OCtavian cântând la acordeon

Și mama ta?

Mama a lucrat în bancă și a fost partea de echilibru a familiei, cea cu finanțele.

Când te-au văzut prima dată pe scenă?

În perioada respectivă, în 2001 când am intrat eu la facultate, oportunitățile erau mult mai reduse la nivelul acesta de apărut pe scenă. Apăreai pe scenă după ce terminai facultatea, acum nu mai e așa.

La televizor m-au văzut din anul III. Și aici a fost o chestie foarte interesantă. Eu m-am dus cu o colegă să dea probă – erau probe doar pentru fete – și pe hol m-a văzut regizorul, mi-a spus să dau și eu o probă, eu am luat, iar fata respectivă nu a luat și nu a mai făcut nici meseria asta niciodată. Eu am luat proba respectivă și am rămas opt ani în televiziune.

Așadar prima dată m-au văzut la televizor, iar pe scenă m-au văzut mult mai târziu, cred că la Metropolis.

Octavian Strunilă, elev în clasa I

În Dorohoi cred că te știau toți, după ce ai apărut la televizor…

Oricum pe taică-meu îl știe toată lumea în Dorohoi pentru că era o figură: genul acela blond, cu ochi albaștri și cu plete pe vremea lui Ceaușescu, care cânta și la acordeon, și cu vocea. După ce am intrat eu la actorie, toată lumea a spus că am dat ceva ca să intru acolo 😀

Tatăl lui Octavian, unul dintre cei mai cunoscuți oameni din Dorohoi

Pe soția ta când ai cunoscut-o?

Am cunoscut-o în 2008, am fost la un spectacol la Operetă, unde ea avea spectacol cu un prieten foarte bun de-al meu, Adrian Ștefan, cu care vorbisem să ieșim în oraș după spectacol. Am fost la un restaurant și acolo ne-am cunoscut. În 2008, fix cu un an înainte să avem primul copil.

Octavian Strunilă și soția sa

Serios? După un an aveați deja copil?

Un an și jumătate. Ne-am cunoscut în aprilie și copilul a venit în octombrie, anul următor.

Ce repede! Câți ani aveai?

Eu aveam 28 de ani.

Octavian Strunilă în copilărie, alături de părinți
Reeditare a fotografiei din 1986. De această dată Octavian Strunilă, soția sa și fiica lor

Câți ani au copiii voștri acum?

Fiică-mea împlinește 12 ani, iar fiul meu împlinește zece ani.

Cum a fost pandemia asta pentru tine? Majoritatea artiștilor au suferit…

Nu aș vrea să-mi sară toată lumea în cap, dar pentru mine a fost o perioadă foarte bună. Când spun asta, spun că am avut cu toții timp să stăm și să ne reanalizăm momentele de cumpănă din viața noastră, alegerile pe care le-am făcut și planurile de viitor. Tocmai citisem un interviu în care un actor spunea că ne-a fost răpit un an din viața noastră profesională. Are dreptate pentru că un an am fost privați de a urca pe scenă, dar am avut timp în anul acesta să facem planuri. Or eu am făcut cele mai mari planuri: mi-am pus în gând să fac un film de lungmetraj, am avut tot timpul din lume să-l pregătesc și acum o lună de zile l-am terminat, am avut timp să repet cu actorii, am hotărât că teatrul independent pe care îl fac trebuie să poarte un nume și să se concentreze într-o singură direcție toate eforturile și energia depuse și să-i caut și un spațiu. Am avut timp să mă reorganizez.

Care e numele teatrului?

Teatrul Mefisto. E un personaj pe care eu îl consider o adevărată provocare. Să joci Mefisto trebuie să treci prin toate stările, să fii capabil de versatilitate, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și intelectual, să fii un actor cu multe calități.

Octavian Strunilă în rolul de producător și regizor al celui mai reecranizat film din lume

Hai să ne întoarcem la film puțin. Când preconizezi că va intra în cinema?

Nu știu. O să las chestiunea asta cu „Când” sub formă de întrebare agățată în altă întrebare: „Când o să se termine pandemia”. Dar în același timp, la cum mă știu, nu o să am răbdare să stau cu filmul în sertar prea multă vreme pentru că sunt genul care o dată găsesc o oportunitate și îl scot în față. S-ar putea să fie mai repede decât ne așteptăm.

Adică nu e genul acela de proiect căruia i-ai stabilit data înainte de a-l filma?

În mod normal e genul acela de proiect, dar am o superstiție. Acum, în momentul acesta mai sunt niște întrebări la care nu am răspuns și astfel prefer să nu mă arunc și să spun că o să facem așa și așa. E un an dificil în care se face plan la plan de promovare pentru filme.

Dar e un an bun pentru filmul românesc. Iată, avem două filme care răsună în toată lumea…

Da, uite, e păcat că noi, în România am dezvoltat un soi de aplecare doar pentru filmul de festival. Iar asta vine dintr-o problemă care a existat la nivelul întregii țări cu rețeaua de distribuție pentru că aproape 20 de ani noi nu am avut cinematografe. După 1990 le-am distrus pe toate, le-am făcut magazine, discoteci, cu totul altceva decât ar fi trebuit să fie. Dau exemplu doar orașul meu care în 1980 avea două cinematografe și după revoluție, timp de 20 de ani nu a mai existat nici un cinematograf. Am avut o nepoată pe care la 12 ani au dus-o prima dată părinții la Suceava ca să vadă un film la cinema. Și atunci te întrebi cum să fie regizorul român încurajat să facă un film de public, când el nu a avut unde să dea filmul respectiv. Așadar e logic că toate mințile istețe din această țară s-au concentrat pe festival și pe renumele internațional. Sperăm ca pe viitor lucrurile să se schimbe. Ce e bun din toată treaba asta este că noi, cei mai tineri, am învățat de la cei care au fost la festivaluri și au fost apreciați, cum se face filmul. Am văzut ce a făcut Puiu, Mungiu și am spus că dacă ei au fost apreciați la nivel internațional și au făcut așa, probabil că așa trebuie să facem și noi film și probabil că de aici înspre partea dreaptă se poate face film și pentru public.

Octavian Strunilă și fiica sa

Spune-mi despre ce e vorba în filmul tău?

Șapte prieteni, cupluri, iubiți, amici de-o viață – băieții fiind prieteni din copilărie – se întâlnesc într-o vineri seară la un pahar de vin și la un moment dat cineva propune să joace un joc: să scoată telefoanele pe masă, să vorbească pe speaker și să citească cu voce tare tot ce primesc pe mail, sms și whatsapp. De aici se alege praful, se declanșează haosul pentru că avem cu toții secrete și nu vorbim despre ele. Dar nu vorbim despre acele secrete. Prima dată îți vin în gând tot felul de amantlâcuri și fantezii sexuale. Nu e vorba doar despre asta. atunci când cineva are acces la telefonul tău, poate să aibă acces la un gând de-al tău ascuns despre faptul că nu mai poți să locuiești în aceeași casă cu soacră-ta, că-i cauți un azil și că ai primit un mail de la un azil de bătrâni care te anunță că sunt locuri. Nu e primul lucru la care te poți gândi atunci când spui: „lasă-mă să mă uit în telefonul tău”. Sunt mult mai multe teme decât acestea de primă mână. Sunt teme profunde, psihologice, care te duc cu povestea la o viață întreagă în cuplu. Sunt chestiuni care pot să doară, nu e un film ușor de duminică și de hăhăială, însă este și de râs pentru că o să se râdă foarte mult.

Octavian Strunilă în timpul filmărilor

Ai parolă pe telefon?

Da, am, dar am spus-o și altă dată: cred că oamenii ar trebui să se gândească de două ori înainte de a se uita în telefonul iubitului sau iubitei.

Familia lui Octavian Strunilă, într-o acțiune de responsabilitate socială

Și tu ce rol joci în film?

La un moment dat am avut o apariție scurtă, un curier care aduce mâncare. Am avut mai multe opțiuni, când am ales cine să joace, acel cineva s-a îmbolnăvit, așa că am zis: „Ia stai mă! De ce să nu fac eu ca Martin Scorsese?”. Am intrat și am jucat acest rol de trei replici, îmbrăcat într-un costum de curier. Dar să știi că era să mă bat cu Paul Ipate pe rolul acesta. Paul, prietenul meu și omul cu care am făcut cele mai multe proiecte, nu a avut loc în acest film pentru că toate personajele erau mai în vârstă decât el și nu a putut să joace. El s-a ocupat de filmul filmului: s-a făcut un making of mai elaborat, Paul fiind prezentator, a luat interviuri actorilor, a venit pe platou, a făcut glume, a încercat să ia pulsul fiecărei zile de filmare și a încercat să-mi ia și rolul acesta de curier, dar nu i l-am dat . Nu i l-am dat că nu a venit în ziua aia la filmare.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO