Paul Olteanu, trainer și realizator Mind architect: „Neuroștiința nu e vreun sfânt Graal, dar cred că este o busolă care, în junglă de-ai fi, te ajută să te descurci onorabil”

Paul Olteanu este trainer și coach și una dintre cele mai populare voci în online dacă vorbim despre neuroștiințe pe înțelesul și pentru folosul nostru, al tuturor.

Dacă propoziția „*elefantul s-a inflamat și a dat cu *călărețul de pământ” nu-ți pare ruptă dintr-o poveste pentru copii, atunci înseamnă că ai ascultat măcar unul dintre episoadele Mind Architect, cu Paul Olteanu și prietenii lui, Dana, Dorin, Luciana, Tudor sau Anca, iar ce urmează a citi în câteva minute nu-ți va părea desprins dintr-un serial Netflix.

Când mă gândesc la numele pe care l-ați pus voi acestui podcast, Mind architect, realizez că vorbim despre un soi de control pe care ajungi să-l ai asupra minții. E curajoasă premisa. De ce așa?

Paul Olteanu: Mind architect, ca proiect, a început după ce Tudor și Dorin au urmat un curs de-ale mele, la IBM, și, pentru că le-a plăcut mult zona asta de știință, mi-au propus să începem acest podcast despre povești din neuroștiintă aplicate in viata de zi cu zi.

Provocarea lor mi-a surâs și mie fiindcă îmi doream ca aceste informații, pe care le împărtășesc în trainingurile mele, să ajungă la cât mai mulți oameni și, de preferat, gratis.

Prima sugestie de nume a venit, cred, de la Tudor și era Neuro stories, dar mi s-a părut că nu acoperă tot ce mi-aș fi dorit eu să aduc publicului, adică nu doar neuroștiință, ci și teme din psihologie ori educație.

Mind architect mi-a venit pur și simplu, fiindcă se potrivește cu o dorință de-ale mele: oamenii, dacă își înțeleg mai bine viața interioară, creier pe de o parte, minte pe de alta, pot să aibă puterea de a influența.

Pe alții sau pe ei înșiși?

Paul Olteanu: Cred că dacă înțelegi cum stau lucrurile cu butoanele emoționale sau cu tipurile de personalitate poți avea mai multă influență asupra celor din jur. Obiectivul nostru principal însă este cunoașterea de sine și dezvoltarea personală.

Din nume însă răzbate un soi de curaj dar și o ușoară aroganță legată de modul în care ce se întâmplă în urma ascultării acestui podcast este transformarea mea. Greșesc?

Paul Olteanu: Convingerea mea puternică este că fiecare dintre noi este responsabil pentru propria viață și propria minte. În plus, am o rezervă puternică, pe care o pomenesc și în cursuri, și în episoade, dar mai ales în coaching, să se înțeleagă că eu am schimbat gândirea cuiva. Nu aș putea, nici dacă aș vrea, să schimb asta.

De ce spui asta?

Paul Olteanu: Este un principiu pe care l-am învățat la un curs despre arhitectura personalității când trainerul ne-a spus ceva ce nu am înțeles la început: „nimeni nu poate să facă pe cineva să se simtă în vreun fel”. Și a completat: „în orice relație, mai puțin dacă acționez fizic asupra ta, nu pot să te fac pe tine să te simți în niciun fel. Ce pot eu să fac este să-ți spun, de pildă, „ești prost!”, dar, ca tu să te simți prost, trebuie să mă crezi. Dacă nu mă crezi, cuvintele mele vor trece pe lângă tine ca un zgomot de fundal!”

Paul Olteanu: „În această  logică, noi ne dorim ca oamenii care ne ascultă să devină arhitecții propriilor minți. Știm că se poate face asta și noi le putem arăta câteva perspective despre cum ar putea să o facă.”

Felul în care este structurat sistemul de educație din România, adică acela care ne preia și ne ține cel puțin jumătate din zi, până pe la 20 și ceva de ani, este de așa natură încât acordă foarte puțină atenție acestor impulsuri despre care vorbiți voi. Cât de complicată devine misiunea voastră, câtă vreme aveți în față produsele acestei educații?

Paul Olteanu: Eu am avut aceeași experiență cu sistemul despre care vorbim, iar podcasturile noastre sunt făcute exact pentru acești oameni.

Mie nu mi-a plăcut la școală, cu excepția, poate, a școlii primare, fiindcă învățam în zona în care am copilărit, trăiam un sentiment de apartenență la comunitate, ne preda o învățătoare tânără, doamna Văduva. Dar, mai târziu, școala, din clasa a V-a și până la finalul facultății, a fost un calvar.

Eu am crescut cu un îndemn de la tata, care mi-a spus că nu-l interesează notele pe care le iau la școală, ci să învăț ce-mi place și folosește și să nu-l fac de râs, adică să trec clasa. Așa se face că în timpul liber am încercat tot ce-mi surâdea: scris, făcut site-uri, fotografie, programare, adică o grămadă de lucruri care-mi dădeau energie și vitalitate, în vreme ce aproape tot ce făceam la școală îmi lăsa o senzație complet opusă.

Așadar, misiunea Mind architect are, pentru mine, o componentă foarte personală.

Eu am avut noroc ca în clasa a X-a, la ora de geografie a intrat în clasă un tip, Eduard Ezeanu, acum unul dintre cei trei cei mai apropiați prieteni ai mei, care ne prezenta primul program de educație non-formală din România, Liderii mileniului trei, adică niște cursuri extra-curriculare, organizate de Fundația Codecs, fundația celei mai respectate firme de training din România, Codecs, înainte de prăbușirea din 2008.

Erau niște cursuri inițiate de Marian Staș, un profesor care preda matematică aplicată în administrația publică, la Kennedy School, Harvard University și avizate de British Council, care venea cu o diplomă, și de la Ministerul Educației.

Pentru mine a fost primul contact cu ideea de training și iată că a devenit meseria pe care o fac de 13 ani încoace, dar care, iată, a pornit ca o pasiune atunci, în clasa a X-a.

Atunci mi-am dat seama că educația poate fi și mișto.

Citește și: Marian Staș, creierul școlilor pilot: „Școala pe care am făcut-o noi nu a fost proastă, ci una cu un cadru de valori definit pentru societatea în care am trăit” – LIFE.ro

Ce făceau acei oameni așa încât învățarea, care în școală putea fi plictisitoare, acolo era mișto?

Paul Olteanu: Învățarea este ceva ce creierului nostru îi place foarte tare. Și îi vine natural. Problema apare din modul academic și arid în care ni se predau lucruri care ne deconectează de la funcționarea firească a creierului și de la lumea reală.

Iată, la aceste cursuri eram coleg cu oameni care-și doreau să fie acolo și nu cu unii care nimeriseră din întâmplare ori fuseseră siliți să participe. Apoi, de la organizarea până la strânsul sălii, după ce terminam cursurile, noi făceam tot.

Discuțiile cu trainerul erau de la egal la egal, într-o tranzacție adult-adult (cum se numesc ele în analiza tranzacțională) nu părinte-copil, cum erau cele cu profesorii.

Și, cel mai important, acolo învățam concepte precum inteligență emoțională, diferența între leadership și management, comunicare, exerciții practice, lucruri care, prin natura lor, erau relevante pentru noi, la acea vârstă, dar despre care nu vorbiserăm niciodată până atunci în context școlar, formal.

Paul Olteanu: „Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să fii profesor, în sensul consacrat al cuvântului, pentru a putea vorbi cu ceilalți pe teme de educație sau dezvoltare personală.”

La finalul a trei module la care am participat, Edi mi-a spus: „ce crezi despre ideea de a deveni trainer?”. Iar eu l-am întrebat dacă trebuie să fac vreo facultate pentru asta. (râde) Nu auzisem până atunci de noțiunea de trainer. Vorbim, atenție!, de anul 2006.

Atunci am început, iar acum a devenit o miză personală să-i obișnuiesc pe oameni să se împrietenească cu învățarea, altfel decât în modul academic. Și nu vreau să „demonizez” deloc profesorii, mai ales că e limpede că, ce facem noi acum, nu se învață la modulul psiho-pedagogic pe care-l parcurg ei în formare.

De ce nu se învață, Paul?

Paul Olteanu: Pentru că lucrurile despre care vorbim noi în podcasturi, neuroștiința, este o știință care a explodat în urma unei invenții grozave și a utilizării ei pe scară largă: RMN-urile performante, care permit analiza cerebrală și în detaliu în timp real.

Prin urmare, argumente irefutabile, măsurate, am început să avem de mai puțin timp decât aveau profesorii, cel puțin pe cei pe care i-am avut eu la școală, care operau cu niște principii transmise din generație în generație, de genul „bătaia e ruptă din Rai”, „tu taci când eu vorbesc!” și așa mai departe.

Dar eu nu am simțit din partea acestora, cu foarte puține excepții, rea intenție; nu i-am perceput vreodată ca pe niște oameni malefici, care urăsc copiii și care vor să le facă rău. În schimb am simțit, și se întâmplă și acum, că sunt mulți oameni din această categorie profesională care operează cu credința „eu știu mai bine!”. Și cumva este de înțeles, dacă te gândești că unii vin după zeci de ani de catedră, când, zi de zi, elevii se ridicau în picioare, fără ca ei să trebuiască să demonstreze niciun fel de competență sau valoare umană.

Acum, noi știm și învățăm că încrederea se câștigă, nu se oferă apriori. La fel și respectul. Ei bine, la școală, atunci, te ridicai automat în picioare, cu sau fără respect real pentru omul din fața ta.

La Mind architect încercăm să probăm tot ce spunem cu date și argumente, iar dacă emitem ceva greșit ni se pare absolut firesc să recunoaștem și să mulțumim că oamenii ne-au atras atenția asupra greșelii.

După ani de zile de training ești un specialist în ce spui. Dar acum 15 ani, când erai în liceu, iar în jurul tău se vehiculau tot felul de exemple de carieră sau performanță: medicină, politehnică, IT, cum ai știut ce vrei să faci?

Paul Olteanu: Eu nu am știut în clasa a X-a că voi face training, că mă pasionează neuroștiița și că voi face o firmă care se cheamă cumva, ori un podcast care se numește Mind architect.

Dar ce am știut a fost să fiu atent la ce-mi dă energie și ce îmi ia. Asta este o chestiune pe care o face *elefantul, îți dă feed-back non-verbal. Și observam că de fiecare dată când aveam activități sociale aveam energie: să ies cu prietenii, să încercăm să facem filme horror în pădurea de lângă oraș, să organizez adunări, etc . Iată cum am descoperit extrovertitul din mine.

Pasul următor a fost să decantez, din tot ce înseamnă interacțiune umană, ce-mi place cel mai mult, reflecție ce s-a întins pe o perioadă lungă, de la terminarea liceului până prin facultate. Am făcut teste de valori și puncte forte pe internet și am primit o bursă la un program de leadership creativ numit Erisma unde discutam cu colegii mei, manageri prin companii, și am început să-mi dau seama că am talent la comunicarea orală. Dar acest lucru era destul de limpede din școala primară, când mă descurcam destul de bine la a comunica, indiferent de interlocutor, fără pauze, fără bâlbâieli. Deci probabil că aveam și ceva înnăscut, dar nu a știut nimeni să-mi arate asta într-o manieră care să facă click pentru mine. Când am început să reflectez la aceste abilități am descoperit și firul roșu: că-mi place să fac lucruri care țin de interacțiunea cu oamenii (ex. training) și că am abilități de comunicare și sinteză (ex. podcasting).

Descoperisem din liceu că orice ținea de interacțiunea și psihologia umană îmi dădea motivație, dopamină, îmi venea să citesc și rețineam fără efort. Iar primii pași concreți în zona trainingului au venit mult mai târziu.

Sincer îți spun, am dat admitere la Universitatea româno-americană fiindcă mi-am imaginat că o să am foarte mult timp liber. Acesta era criteriul. Un văr de-ai mei terminase acolo și mi-a povestit: „campusul e mișto, iar profesorii sunt cam ca la ASE dar mai de gașcă”. (râde)

Nu știam exact ce să aleg între management și marketing, iar tata m-a încurajat să merg către marketing, fiindcă managementul era încă ceva abstract, mai ales că tata, după 1990, a fost antreprenor, deci știa bine ce înseamnă asta, la firul ierbii.

Paul Olteanu: „Mama voia să fac relații internaționale, mă vedea ambasador, dar tot din pricina unor repere aleatorii: că vorbeam bine sau că-i plăcea cum îmi stă îmbrăcat în costum.”

Dar mai e ceva de spus aici: din clasa a XII-am, după ce terminasem modulurile de training ale Fundației Codecs, am început să și livrez. Și am realizat că-mi plăcea: să citesc, să învăț, să merg la astfel de cursuri, îmi plăcea interacțiunea cu participanții, îmi dădeau energie. Sigur că nu vedeam atunci vreun viitor luminos din asta, dar știam că-mi place.

Aici a venit și o doză mare de încredere; a mea în mine, pe de o parte, dar și a părinților mei în mine, pe de alta. Tata mi-a dat Cielo-ul lui și amândoi au avut încredere ca, după orele de la liceul unde am terminat eu, în Ploiești, să merg la cursurile fundației în București. Vinerea, după ora 2:00, când terminam orele de școală, mă urcam în mașină, conduceam până la București, intram la ședințele asociației absolvenților cursurilor Fundației Codecs la 7:00, apoi conduceam, pe la miezul nopții, înapoi la Ploiești.

Ai mei mi-au dat un cec în alb, adică au avut încredere în valorile, personalitatea și energia mea, că nu voi face praf mașina cu prima ocazie sau că o să-mi beau mințile prin cluburi.

De unde această încredere a lor?

Paul Olteanu: Recunosc, am fost norocos din acest punct de vedere.

Cred că încrederea tatei a venit pe fondul unei copilării în care a fost crescut de o mamă (bunica mea), o învățătoare foarte apreciată în Ploiești, rămasă văduvă brusc, ceea ce a făcut-o să devină mai degraba protectivă în casă.

Lui tata i-au lipsit excursiile cu prietenii, cu colegii de școală și mi-a dat mie ce nu a avut el când era mic, încredere și liberate.

Mi-amintesc că m-a lăsat la 14 ani să plec la munte cu doi colegi de clasă, un băiat și o fată, asta după ce chiar el ne-a dus acolo, ne-a găsit gazdă și ne-a ajutat să ne cazăm.

Paul Olteanu: „Tata a avut o încredere care, pentru mine, a însemnat o fundație extrem de puternică pentru a experimenta.”

La mama încrederea nu a venit foarte ușor, dar cred că nu a avut de ales. La intersecția energiilor ei protective, ale mele și ale tatei cred că ea ceda și, de la un punct încolo, a realizat că vreau mai degrabă să fac lucruri utile pentru mine. Nu dimpotrivă. Și asta m-a ajutat foarte mult.

Prima dată am fumat la 7 ani, când bona mea, Lala, mi-a dat să trag dintr-o țigară Carpați. Am leșinat, desigur. Dar nici nu mi-a mai trebuit apoi să fumez. (râde)

Pe scurt, am avut o familie suficient de bună, care a făcut o treabă excelentă acolo unde a contat. De pildă, tata, care a avut un canal TV în Ploiești când eram eu copil, îmi dădea diverse mici slujbe, mă plătea pentru ce făceam, iar banii ajungeau într-un cont, pe numele meu, deschis la Unicredit.

Țin minte și acum cardul meu bancar din adolescență, o dată pe lună intrau banii în cont, 200 de lei, cu care puteam să-mi cumpăr ce voiam eu: căști, CD-uri sau mai știu eu ce simțeam că-mi trebuie.

Ai mei se purtau cu mine ca și cu un adult și mi-au lăsat responsabilitatea absolută să-i administrez cum credeam de cuviință.

A ajutat, Paul?

Paul Olteanu: Pe mine m-a ajutat să înțeleg că deciziile mele au repercusiuni.

Și am să-ți dau și un exemplu: aveam un coleg de liceu care, la 18 ani, a primit cadou un VW Golf 4, ultimul model al acelui moment, pe care, în mai puțin de două luni, l-a făcut praf. Două săptămâni mai târziu de la acest eveniment, a primit cadou un VW Passat. Acest coleg, după facultate, a avut probleme cu legea, pentru trafic de droguri.

Am spus această poveste ca ilustrare a faptului că, să-ți ajuți copiii când au creierul destul de dezvoltat încât să înțeleagă că acțiunile lor au consecințe, mi se pare ceva foarte util.

Faptul că ai mei mi-au dat încredere de devreme a venit și cu gândul că nu vreau să îi dezamăgesc. Dincolo de asta, nu am avut extremisme, de tipul bătăilor în cluburi, venit beat acasă, consum de droguri, indiferent de câte tentații aș fi avut în jur.

Și ți-aș mai spune ceva în acest context. Cea mai neagră perioadă din viața mea a venit la finalul facultății, când ai mei m-au anunțat că nu mai au bani să mă ajute în niciun fel. Eu, e drept, începusem să lucrez de pe la 16, 17 ani în acel program de dezvoltare personală, dar retragerea sprijinului lor a fost destul de abruptă și, recunosc, foarte solicitantă emoțional.

Atunci am căutat soluții. Lucram, din timpul facultății la Mai Mult Verde, un ONG de protecția mediului, dar ce câștigam acolo nu aș zice că-mi ajungea să acopăr cheltuielile, motiv pentru care, când am absolvit studiile, eram deja angajat, full time, în două locuri, unul dintre joburi fiind să construiesc un departament de comunicare la Universitatea Româno-Americană.

Interesant este că aveam o relație preexistentă cu rectorul de atunci al universității, fiindcă organizasem o serie de întâlniri educaționale între colegii mei, studenți, și profesioniști din mai multe domenii.

La finalul studiilor asta mi-a facilitat să merg la conducerea universității cu o propunere de dezvoltare comunicațională și cu trei variante de colaborare: un salariu măricel (în capul meu atunci), cu telefon și benzină plătite de ei; un salariu măricel, fără telefon și benzină, dar cu permisiunea să folosesc baza materială a universității, cu care să pot organiza cursuri extra-curriculare; fie cu un salariu de 2000 de lei, fără alte bonusuri, dar cu rugămintea să nu mă întrebe nimeni la ce oră veneam și la care plecam.

O vreme am semnat condica o singură dată, și de venire, și de plecare, când ajungeam la muncă, dimineața la 8:00 sau la 9:00. Rămâneam acolo până pe la ora 2:00, după care plecam la al doilea job, la Headvertising, o agenție de publicitate, unde făceam strategie în comunicare. Pe cartea mea de vizită, dacă e să intru în detalii, scria Head of strategy and new business, practic, eram șef în propriul meu departament, populat cu mine (râde).

La ce te-a ajutat această perioadă?

Paul Olteanu: A fost o perioadă neagră în sensul că era greu cu trezitul dimineața și cu toată presiunea aferentă. Peste toate astea încercam să am și o relație, care nu a funcționat tocmai din acest motiv. Nu avea când să primească spațiu în viața mea. Toată energia mea era în muncă.

Am strâns niște bani din cele două joburi cumulate și am pus pe picioare o firmă de training, mai ales că nu-mi vedeam niciun viitor în acea zonă de advertising, în care simțeam că ce fac este să ajut oamenii să-și cumpere produse de care chiar nu au nevoie.

Dar mi-a fost și de ajutor acea perioadă. Și știi cum? De atunci a rămas cu mine o convingere, și anume că am resursele să supraviețuiesc orice mi s-ar întâmpla. Și mi-a mai dat ceva: un soi de recunoștință pentru când ai: treabă de făcut, activitate de împlinit, când ai oameni în viața ta care să te sprijine.

Și ce m-a ajutat enorm a fost, exact ca și acum, când am tot zile de 12 ore de muncă zilnic, gândul și mulțumirea că am reușit să construiesc suficientă cerere pentru acest volum de muncă. Fiindcă am avut și perioade în care nu știam de unde o să-mi plătesc chiria peste două luni. Ori, aceste momente îți calibrează reacțiile și te invită să fii recunoscător pentru perioadele bune.

Aceste experiențe mai provocatoare, mai solicitante cred că ajută să-ți recalibrezi un pic așteptările. În practica personală, simt că am devenit mult mai recunoscător pentru tot ce am reușit să construiesc, și profesional, și personal, având contrastul cu acele perioade.

Mi se pare că suntem într-o epocă în care ne construim și ne preamărim pe noi înșine. Așa încât această smerenie despre care vorbești pare că nu-și prea are locul. Așa e?

Paul Olteanu: Cred că spui bine „pare că” nu-și are locul. (râde)

Dacă te uiți la filme vei vedea că oamenii competenți sau puternici, conștienți de aceste atuuri ale lor, sunt mai puțin impresionați decât oamenii competenți și puternici dar care nu etalează tot ce sunt.

Mi-aduc aminte ceva din această perioadă, când lucram în două locuri, full time. Și aș pune accent aici pe un detaliu: cum ți se schimbă tiparele de gândire.

În acea perioadă aveam cover photo pe facebook ceva ce spunea cam așa: „work until you no longer have to introduce yourself”, adică o zicere foarte egocentrică, narcisistă.

Cu timpul mi-am dat seama că dacă nu ai simțul propriei valori, nu ai parte de recunoaștere, ai nevoie să te oglindești frecvent în părerile altora, în like-uri, share-uri și așa mai departe.

Dar, când tu simți că ești aliniat cu tine și aduci valoare oamenilor, iar ei confirmă asta, contează foarte puțin ce scrie pe cartea de vizită, cum te îmbraci, lucruri pe care eu, în perioada complicată despre care-ți povesteam, puneam foarte mult preț.

Acum, iată și podcastul, dovedește ceva în acest sens; eu nu sunt nici medic, nici psiholog, dar faptul că nu am niciuna dintre aceste calificări formale nu i-a împiedicat pe oameni să asculte sau să-și ia ceva valoare din ce povestim acolo.

Legat de smerenie, aș aduce în discuție și contrastul pe care-l poți vedea între est și vest, între comunism și capitalism. În vest, în societățile capitaliste, e foarte multă meritocrație, adică, dacă ți-e bine, e meritul tău; dacă ți-e rău, e vina ta. Această abordare însă are foarte multe lumini și umbre. Adică, dacă iese bine, ești stăpânul universului. Dacă nu, presiunea este copleșitoare. Și-mi vine în minte exemplul companiei Codecs, cea mai reputată firmă de training de la noi până prin 2006 sau 2007, când directorul general a decis să investească toate lichiditățile companiei într-un sediu. În 2009, când s-a simțit criza financiară și la noi, Codecs a intrat în insolvență. A fost nevoie de o singură greșeală managerială. Dar una fatală.

La fel cum noi, cred, am avut noroc cu Mind architect, fiindcă l-am lansat când oamenii încă mergeau la birou și ascultau podcasturi în mașină, după care a venit pandemia, iar noi aveam niște episoade care să ajute în acest context: stres, neuroștiința fericirii și așa mai departe. Dar nu trebuie neglijat faptul că traficul din București, orașul de unde vin cei mai mulți ascultători, a ajutat la creșterea acestui podcast.

De ce ai ales neuroștiințele?

Paul Olteanu: Cred că ele m-au ales pe mine, în sensul că ele generează niște subiecte relevante pentru orice persoană, fiindcă te ajută să înțelegi mai bine cum funcționezi tu. Iar asta contează, fiindcă ne pasă mult de noi înșine și, orice ne ajută să ne fie mai bine, ne atrage și ne reține atenția.

Zona de neuroștiințe și psihologie este ceva ce atrage atenția în egală măsură a unor ascultători ce vin din vânzări, pharma, IT, contabilitate, părinți sau bunici, iar explicația acestui fenomen ține de faptul că înțelegerea mecanismelor propriei minți este interesantă universal.

Ce vei schimba în viitor?

Paul Olteanu: Mi-am propus să reduc numărul de zile de curs, pentru a investi mai mult în producția media, adică în video, mai mult conținut în site, mai multă valoare pentru această comunitate.

Sunt două motive pentru care am decis așa: o dată fiindcă după 13 ani am început să mă plictisesc de propriile livrări în training, iar a doua oară pentru că, în doi ani de zile, podcastul a ajuns la 1,8 milioane de oameni, ceea ce nu aș fi atins eu nici dacă făceam cursuri 180 de zile din an. Mi-ar fi trebuit câteva vieți să fac asta, nemaivorbind că astfel oamenii pot asculta sau reasculta înregistrarea ori de câte ori își doresc.

Trainingul este ceva ce voi continua să fac mult timp de acum încolo, fiindcă îmi dă o energie pe care nu o primesc din niciun alt proiect, dar trebuie să recunosc că mai am și alte planuri. Unul ar fi să avem un centru de retreat lângă Bucureși, unde să putem implementa lucruri pe care noi le-am testat în afara țării.

Cum împaci tu acest program nebun cu viața ta personală, cu iubita ta, cu oameni care cer mult de la tine și care văd îndeaproape acest ritm în care funcționezi?

Paul Olteanu: Alexandra, norocul meu, a intrat foarte mult și ea, de când suntem împreună, în zona de autocunoaștere. Ea lucra în consultanță și a decis să încerce ceva ce chiar îi plăcea, așa că a devenit psihoterapeut.

Paul Olteanu: „De 7 ani, de când suntem împreună, a muncit și ea foarte mult, cu joburi part-time și studii universitare în paralel, dar iată că a reușit.”

Cea mai mare presiune este pe timpul petrecut împreună, fiindcă eu intru în birou dimineața, la 8:00 sau 9:00 și mai ies de-acolo pe la 8:00 sau 9:00 seara. Asta însă se va mai petrece o vreme, în sensul că suntem amândoi conștienți că nu putem avea un copil împreună câtă vreme muncim în acest ritm. Prin urmare, într-un an sau doi vom reduce semnificativ volumul de muncă.

Tu cum te-ai schimbat în acest proces de creștere a podcastului? După un milion de oameni audiență, ai realizat că poți mai mult și ai ajuns la 1,8 milioane, acum mă gândesc că ai strategia pentru a ajunge la 2,5 milioane de oameni audiență, nu?

Paul Olteanu: Interesant este că pe mine nu aceste detalii mă mișcă. Eu nu-mi iau energie din faptul că eu sau noi am schimbat pe cineva. Sincer cred că nu pot schimba pe nimeni dacă el nu se vrea schimbat.

Ce mă bucură este că niște idei care nouă ne-au fost valoroase ajung la niște oameni care și le doreau, pe care le căutau dar nu aveau de unde să le ia, traduse în română și gratis.

Pentru mine, bucurie mai mare ca atunci când ne scrie un medic, apropo de cât de mult contează diplomele, care ne spune: „am învățat mai multe dintr-un sezon al vostru decât din anul I de facultate de medicină”, nu există, fiindcă simt o dovadă a faptului că, dacă-ți place ceva și te pasionează nu contează certificările formale, pe care eu le-am detestat toată viața. Mai mult decât atât, zilele trecute mi-au scris două colege de liceu despre educatoarele copiilor lor care le vorbesc micuților despre *elefant și despre *călăreț.

Câți ani de muncă și cine știe ce funcții publice mi-ar fi trebuit mie să am acest impact la firul ierbii sau la catedră.

În ce mă privește pe mine, aș zice așa: ca să pot vorbi despre tot procesul în cadrul podcastului a trebuit ca măcar o parte dintre trăiri să fi fost testate înainte.

Adică, nu mi se pare firesc să vorbesc despre orientare în carieră, despre un model de progres profesional dacă eu nu l-am testat înainte. Nu mi se pare legitim să vorbesc despre comunicare non-violentă în cuplu, dacă eu și Alexandra nu am fi putut gestiona momentele tensionate din primii doi ani de relație, învățând să comunicăm diferit unul cu altul.

Mai mult, cum m-a schimbat pe mine acest proces?

De la un băiat care visa în liceu, la Ploiești, să fie programator sau inginer de rețea (sau voleibalist), acest băiat foarte iubăreț, (și-mi amintesc că mergeam cu autobuzul dintr-o margine a orașului, spre Colegiul Național Mihai Viteazul, unde am studiat, iar când treceam pe lângă biserici mă rugam să mă placă fata pe care o iubeam în secret), a devenit un adolescent care s-a apucat de citit psihologie fiindcă încerca să facă o colegă de clasă să-l placă.

Mai departe însă, acel adolescent, care nu putea să adoarmă la gândul că nu l-ar plăcea o anume fată, a devenit omul care doarme foarte bine 8 ore pe noapte, fiindcă a lucrat în acest timp la toate acele elemente care îi dinamitau încrederea în sine.

E și multă muncă până aici, dar este și realitatea simplă că dacă știi aceste lucruri nu înseamnă că scapi automat de griji sau probleme.

Am teme cu care mă lupt curent, bineînțeles: frica de momentul când voi deveni tată, fiindcă știu că toată informația pe care o am pune foarte mare presiune pe cineva cu nivelul meu de perfecționism; mi-e frică să nu pun presiune în vreun fel pe copilul meu, fără să-mi dau seama, iar toată neuroștiința din lume nu mă poate ajuta să nu-mi fie frică.

Mi-e frică de lumea în care vom ajunge să trăim, dat fiind că e limpede cum crește extremismul peste tot în lume; mă gândesc cu spaimă dacă ai mei copii vor mai avea apă potabilă, ninsoare, patru anotimpuri și aer curat.

Sunt multe lucruri care mă preocupă și la care reflectez, doar că această înțelegere a creierului și a minții îți dau un soi de busolă cu care, și dacă ești în junglă, poți să ai o mai mare claritate asupra drumului pe care trebuie s-o iei să te descurci onorabil.

Neuroștiința nu e sfântul Graal, dar cred că este o busolă temeinică.