„Pentru mine, bijuteriile nu sunt doar obiecte, ci emoții și povești care rămân.” Flavia Marin, femeia care a vândut diamante pe oceane și acum își construiește propriul vis

Flavia Marin a trăit zece ani pe mări și oceane, într-o lume de lux și povești spectaculoase, unde a vândut diamante și pietre prețioase pasagerilor de pe vase de croazieră. Dar dincolo de bijuteriile de zeci de mii de dolari și întâlnirile cu oameni din toate colțurile lumii, povestea ei este una despre curaj, independență și visuri construite pas cu pas.

Astăzi, Flavia Marin își scrie un nou capitol: creează propriul brand de bijuterii, lucrează la o colecție personală și vrea să aducă în fața oamenilor nu doar frumusețea pietrelor prețioase, ci și educație și inspirație. „Pentru mine, bijuteriile nu sunt doar obiecte scumpe – sunt emoții, amintiri, legături între oameni”, spune ea.

Interviul de mai jos este o călătorie prin experiențele sale: de la emoția primei vânzări mari, până la planurile pentru viitor. O poveste autentică, vibrantă și inspirațională, care arată cum pasiunea și perseverența pot transforma orice drum într-o aventură extraordinară.

Cum arată clienții voștri?

Flavia Marin: Lucrez doar cu bijutieri, sau magazine de bijuterii, sau lanțuri de magazine. Acum vorbeam cu cineva din Cipru. Eu mă ocup de România, în primul rând — normal, asta am preluat prima oară. Și apoi Ungaria, Cipru, Grecia, Croația, Muntenegru, toate țările astea din Balcani.

Și sunt similare, dar fiecare are particularitățile ei. E foarte frumos. Dar e diferit să lucrez cu clientul final, ceea ce am făcut 10 ani, și e diferit să lucrez B2B, cu bijutierul. E mai business, mai structural, mai orientat către preț, către structură: cum își dezvoltă afacerea online sau efectiv în magazin. Prețuri, calitate… e foarte diferit.

Flavia Marin: „Pentru mine, bijuteriile nu sunt doar obiecte, ci emoții și povești care rămân”

Furnizați pietrele prețioase. De unde vin?

Nivoda este acum considerată cea mai mare platformă B2B de diamante și pietre prețioase. Ele vin din toată lumea. Avem undeva la 3.500 de furnizori — din India, din Hong Kong, din Israel, America, Belgia, normal. Toate țările cele mai importante unde, într-adevăr, se și taie diamantele.

Majoritatea, normal, vin din India, acolo găsești și cele mai bune prețuri. Dar mai sunt și din America. În momentul în care ai o piață globală, poți să ai prețuri preferențiale. Practic, tu te uiți la toată piața respectivă. Și acești furnizori sunt fie cei mai mari și cunoscuți din lume, fie mai mici, dar care au calitate și preț.

Cei cu care lucrez erau în domeniu de foarte mult timp și au știut unde să apeleze și pe cine să aducă pe platformă. Sunt undeva la 3.500, adică aproximativ 2 milioane de diamante care vin din toată lumea. Vorbim de milioane de euro care zboară efectiv în toată lumea, logistic

Chiar product managerul nostru este fostul manager de la Amazon Prime Europa. Logistica e foarte bine pusă la punct, dar e mult schimbată, pentru că nu se poate aplica aceeași logistică ca pentru produse normale. În luxury e mult mai greu.

Știi ce mi-am imaginat acum, când ai zis că vin din 3.500 de locuri? Că aveți un depozit.

Nu avem. Avem birouri. Și fiecare birou gestionează comenzile. De exemplu, pleacă din India, ajunge în Belgia și apoi ajunge în România.

În momentul în care ajung în Belgia, ne ocupăm noi. Clientul nostru nu mai plătește taxe de import, nu se ocupă de logistică. El doar își comandă și primește comanda.

Ce se întâmplă dacă se fură o piatră pe drum?

Se pierde. Dar toate sunt asigurate. Clientul nu o să plătească piatra. Dacă se întâmplă, rămâne responsabilitatea noastră. Nu prea se întâmplă, dar da, toate pietrele au certificate, asigurări. Este un domeniu mai greu, mai riscant.

Flavia, hai să vorbim despre tine. Câți ani ai? Se spune? Că doamnele nu prea spun…

Da, nu am o problemă. Vai, am vrut să zic 38. Am făcut 39.

Citește și: Narcisa Pheres, creatoarea bijuteriilor purtate de Michelle Obama și vedetele de pe covorul roșu. De la Corabia în Japonia și de la pasiunea pentru frumos la designerul ce îmbogățește colecțiile celor mai bogați oameni ai lumii

Mulți înainte!

Acum, în iulie, am făcut.

Te învârți printre diamante și pietre prețioase de 10 ani, ai zis?

Da. Pe la 22 de ani cred. Am plecat prima oară pe vas de croazieră și acolo le-am descoperit. Cred că aveam 22-23.

Inițial am lucrat în alt domeniu, am făcut Finanțe-Bănci la Universitatea Româno-Americană. Nu mi-a plăcut deloc.

Dar de ce ai făcut Finanțe-Bănci? Te-au trimis părinții?

Nu. Am zis eu că e de viitor, nu știu ce-a fost în capul meu. Eu voiam să fac psihologie, mi-a plăcut foarte mult. Am dat la BAC psihologie, am făcut pregătire, mi-a plăcut, m-a fascinat. Și acum, în ziua de azi, aș face ceva în zona asta.

Flavia Marin: „Totul în vânzarea unei pietre prețioase se face prin conexiune și emoție”

Dar… am luat o notă mică la psihologie. Era mai greu pe vremea aceea, nu era ca acum. Și m-am dezechilibrat atunci. Acum, dacă iau o notă mică, mă duc și demonstrez și în viață, și merg înainte. Atunci m-am blocat. Și nu m-am mai dus, m-am dus la Finanțe-Bănci.

Am lucrat într-un birou contabil, cred că am rezistat șase luni. Nu puteam să stau închisă. Eu sunt jovială, îmi place să vorbesc, să mă plimb.

Ah, înainte lucrasem în life insurance — la AIG, la ING, la diferite companii. Și mi-a plăcut, pentru că mă plimbam, aveam clienții, eram foarte independentă. Mi s-a părut mai vivace, mai liber jobul decât să stau la birou. Și mi-am dat demisia atunci.

Stai, stai un pic. Ești din București?

Flavia Marin: Din Ploiești.

Bun. Ți-ai dat demisia. Ce înseamnă asta, că te-ai gândit un pic înainte?

Nu cred. Voiam altceva. M-am gândit că vreau să plec din țară, să explorez și să văd ce-mi place.

Bun, acum mă duc înapoi acasă, la tine, la părinți. Ce au zis ei când ți-ai dat demisia dintr-un job pentru care te-ai pregătit în facultate, pentru care ei au plătit facultatea și te-au ținut la București, ca tu să pleci să explorezi?

Da… ce să zică? Că am înnebunit! Mama era în Italia, îi era greu să mă influențeze de la distanță. Tata râdea de mine. Mă tot întreba: „Cum, ce să faci? Cum, ce să faci?”. Eu i-am zis: „Nu știu ce o să fac, tocmai asta vreau să văd”.

Pentru că dacă stăteam acolo, nu îmi analizam opțiunile. Am vrut să renunț la lucrul respectiv ca să pot să aplic în alte părți, să văd despre ce e vorba. Nu prea au zis nimic, eu am fost foarte independentă. Nu prea s-au supărat pe deciziile mele, oricum ar fi fost.

Nu au fost discuții serioase, să mă ia la întrebări: „Ce-ai făcut?”. Nu. Am luat deciziile singură. Singura discuție mai serioasă a fost când am zis că vreau să plec pe vas. Atunci s-a simțit altfel.

Tata este inginer, a studiat toată viața, se aștepta ca eu să am ceva stabil — să lucrez la bancă, să am un job sigur. Nu să plec pe vas!

Cum ai aflat de jobul pe vas?

M-au sunat cei de la Brașov și mi-au zis că aveau un post pe vas. Șase luni în Europa și șase luni în America.

Un post de ce? Ce ai fi făcut pe vas?

Să lucrez cu copii, să-i ajut și să fac tatuaje cu lipici, temporare. Da, da, da. Era o distracție extraordinară. Și lucram exact lângă cei de la magazine.

Nu lucram în porturi. Trebuia să lucrez doar când era vasul pe apă. În porturi nu. Dar la început nu știam toate detaliile astea. Eu știam doar că era un fel de part-time job, un fel de travel pentru mine. Nu conta foarte mult, nu contau alte lucruri.

Pentru mine acela nu era un job. Era un pas prin care să intru în lumea aceea și să descopăr mai mult. Că te duci cu primul step, n-ai cum să ajungi la cel mai bun job din prima. Nici nu știi ce joburi există acolo. Eu voiam doar să explorez atunci.

Și în felul ăsta puteai să te plimbi în porturi, nu?

Da, mă plimbam toată ziua.

Flavia Marin: „Am învățat că încrederea în bijutier e mai importantă decât certificatul”

Ce înseamnă că acolo ai descoperit diamantele?

Eu lucram lângă magazine. Erau magazinele de bijuterii și stăteam toată ziua printre ele. Vedeam cum vindeau și au început să mă fascineze. Făceam tot posibilul să „fur” informații, învățam efectiv din aer de la ei.

În România nu am crescut cu asta, cu domeniul ăsta. Mulți dintre noi nu avem educația asta. Poate în alte țări există tradiție, dar la noi nu. Americanii, de exemplu, au altă mentalitate. Și de la ei am învățat, le-am văzut bijuteriile și am zis că asta ar fi ceva care m-ar interesa, mi-ar plăcea să aflu mai multe.

Cât a durat aventura ta cu vasul de croazieră? Ai mai mers după primul contract? Ai stat un an?

Am stat, contractul a fost de 6 luni. Mi-a plăcut atât de mult încât l-am extins la 8 luni. N-am vrut să mai plec, că ajunsesem în America, în Miami și în Fort Lauderdale. Cum să plec? Nu aveam cum. Eu aveam „treabă”: să mă duc la plajă, să învăț despre diamante.

Dar a fost și ca un fel de armată. M-am speriat în primele două săptămâni. Oricum, foarte mulți nu rezistă mai mult de două săptămâni sau o lună. Atunci e punctul de fierbere, momentul în care îți dai seama dacă e pentru tine sau nu.

Dacă reușești să faci un contract întreg, atunci o să te mai întorci. E ca un drog, intră în sânge și nu mai poți scăpa de el. De câte ori zici că ai terminat cu viața asta de nomad, tot te întorci. Și așa am făcut 10 ani.

10 ani ai lucrat pe vase?

Da, bineînțeles. M-am întors, dar pe alte poziții. De fiecare dată un job mai bun, mai bun, mai bun. Tot timpul m-am întors, până acum un an și jumătate, când am preluat cu Nivoda.

Și ai început să lucrezi la magazinele de bijuterii, nu?

Da, acolo am lucrat. La magazinele de bijuterii, într-o companie de retail. Asta însemna să fiu „crew member”, era ca în armată.

Dimineața ne trezea alarma, ne îmbrăcam cu veste și trebuia să facem drill-uri, ca la avion, dar mai rău. Să ghidăm pasagerii, să știm exact ce să facem în caz de urgență. Când treceam din Europa în America, venea Garda de Coastă și ne interoga. Trebuia să știm toate detaliile: câte life rafturi, câte life jacket-uri, ce faci cu copiii dacă e urgență.

Nu aveai un singur job. Aveai 3-4 joburi diferite, fiecare cu responsabilitățile lui.

Țin minte că odată a trebuit să facem un training: puseseră un tobogan de la etajul 7 al vasului, un device care costa în jur de un milion de dolari. Ne-au îmbrăcat în veste, am stat trei ore în ploaie, la coadă, ca să ne dăm fiecare pe toboganul respectiv. Ajungeai într-o bărcuță gonflabilă și de acolo trebuia să urci într-o ambarcațiune mai mare.

Era de la etajul 7! Trebuia să stai într-un anumit fel, altfel te juleai pe mâini. Eram vreo 2000 de persoane care stăteam și așteptam în ploaie să ne dăm pe tobogan. Și atunci mă uitam în jur și ziceam: „Doamne, nu sunt sănătoasă! De ce fac asta?”.

Dar pe de altă parte, nici nu voiam să plec. Era un entuziasm enorm, se întâmplau atâtea lucruri. Simțeai că trăiești. Într-o lună pe vas trăiai cât trăiește un om normal în șase luni sau un an pe uscat. Într-o zi se întâmplau tot atâtea câte mi se întâmplă acum în două luni. Acum, pe uscat, te plictisești rău.

Și după asta ai trecut la magazinele de bijuterii. De aici a început aventura ta cu bijuteriile, până acum doi ani, când ai decis să te muți pe uscat. Cu ce te ocupi acum?

Sunt Business Development Manager pentru Nivoda.

Pe românește?

Manager de dezvoltare pentru România. Îi reprezint aici. Iar anul acesta am preluat și toată zona Balcanilor – vreo zece țări. Lucrez cu bijutieri și lanțuri de magazine din toată regiunea.

Totul a pornit de pe LinkedIn. Am găsit jobul și am zis: „Ăsta e! Dacă reușesc, scap de vase”. Și am reușit. Deși, sincer, în primul an gândul meu era încă acolo, pe mare.

Dar pare un job foarte solicitant. Eu văd undeva la 8-10-12 ore de muncă pe zi. Și tu spui că te plictisești?

Da. Dar îmi fac eu singură programul. Dacă am flexibilitate, nu contează câte ore muncesc. Dacă sâmbătă vorbesc cu un client, mie îmi face plăcere. Îmi place ce fac, nu mă deranjează.

Am momente când stau până la 10 seara să scriu. Dacă atunci am creativitate și vreau să trimit clienților informații despre pietre sau calitate, despre promoții sau idei noi, o fac. Dacă îmi vine o idee la 10 seara, atunci lucrez la ea. Nu mă deranjează, pentru că nu îmi impune nimeni nimic. Sunt ca propriul meu angajat.

Și pe vas, în ultimii 7-8 ani, am lucrat tot independentă, cu propriul program. Dacă acum simt nevoia să ies la o cafea, o fac, și între timp mai rezolv și ceva pentru un client. Îmi place.

Pe vas erau 12 ore reale de muncă, stat în picioare, alergătură. Aici nu e așa. Singura diferență e că mi-ar plăcea mai multă interacțiune umană. Asta îmi lipsește.

Te-ai stabilit în București?

Sunt în Ploiești acum. La București am stat o perioadă, când aveam multe întâlniri cu clienții. Dar acum vreau să mă relochez în Spania.

În Spania? Să lucrezi de acolo?

Da. Mi-ar plăcea să stau la căldură. Oricum lucrez remote. Majoritatea întâlnirilor sunt telefonice, pe e-mail sau video call, cum facem noi acum. Nu e nevoie să fiu fizic aici.

Spania mi se pare că le îmbină pe toate – mai ales clima. Dacă lucrez remote, de ce nu? Acum, de exemplu, vreau să merg o săptămână în Croația, la Zagreb. O să fac acolo întâlniri, creez conexiuni. În România deja am construit baza, nu mai e nevoie să fiu permanent aici.

Ce zice tata acum?

A, tata… ce să zică? El nu prea e cu vorbe mari. Dar când i-am arătat revista cu mine, a zis doar „Uau”. Cred că e liniștit acum, mai ales după toți anii în care eram pe vase.

Cum i-a fost în acești 10 ani? Cum s-a împăcat cu gândul că fata lui e pe vas?

L-am chemat acum doi ani într-o croazieră, pe el și pe fratele meu. Le-am luat o cabină cu vedere la mare. Le-a plăcut mult. Au venit la prezentările mele, m-au văzut când vorbeam la microfon, când eram pe scenă. L-am pus pe tata chiar în primul rând. A fost mândru, i-a plăcut enorm. Toată lumea pe vas mă cunoștea și știa că e tatăl meu. A stat 10 zile cu mine și am făcut împreună Mediterana și Grecia.

Flavia Marin: „Visul meu este să creez propria colecție, cu designuri unice care să mă reprezinte”

Acum, după atâția ani de diamante și pietre prețioase, dă-mi un sfat: cum le recunoaștem? Cum știm că o piatră este autentică?

În primul rând, trebuie să ai încredere în bijutier. Să fie un brand cunoscut sau o persoană acreditată. Cel mai indicat e ca piatra să aibă certificat, de la laboratoare internaționale recunoscute, cum ar fi GIA sau IGI.

La diamantele mici nu se dau certificate, dar la cele mari da. În rest, totul ține de încredere: să lucrezi cu cineva onest, cu recenzii bune, cu experiență. Nu trebuie neapărat să fie un brand faimos. Sunt foarte mulți bijutieri independenți, cu 30 de ani de experiență, care fac o treabă extraordinară și sunt baza industriei – inclusiv marile magazine apelează la ei pentru reparații și producție.

Eu, de exemplu, pot recunoaște imediat dacă e diamant sau cubic zirconia doar cu ochiul liber, fără lupă.

Ultima întrebare: care e povestea celei mai scumpe pietre prețioase pe care ai vândut-o pe vapor?

Am multe povești, pentru că totul ține de conexiune și emoție. Îmi scriu și acum clienți care se uită la inelele lor și își aduc aminte de mine.

Dar una îmi vine imediat în minte. Era o doamnă de peste 50 de ani, foarte elegantă, de origine asiatică, stabilită în America. Căsătorită cu un american.

Eram în Australia și aveam în magazin un pandantiv cu un opal foarte mare și special. Avea niște nervuri albastre pe un fundal maroniu – diferit de opalele albe sau negre.

Ne-am cunoscut întâmplător, la micul dejun pe vas. M-au invitat la masa lor și am început să povestim. Le-am vorbit despre tipurile de opale, despre diferențe, exact ca într-un seminar. Am fost în largul meu.

Seara au venit în magazin. Când a intrat, doamna a văzut imediat pandantivul și a spus: „Ăsta este”. Soțul ei a fost cel care a ales pentru ea.

Cât costa?

Undeva la 28-30 de mii de dolari. Până la urmă cred că i l-am dat la 22 de mii. Nu a fost neapărat cel mai scump pe care l-am vândut, dar povestea contează.

La început nu l-au cumpărat. Doar s-au uitat. Țin minte că i-am spus doamnei: „Nu vrei să-l probezi? Îți aduc oglinda”. Iar ea mi-a răspuns: „Nu am nevoie de oglindă, pentru că el este oglinda mea”.

M-am topit atunci. Mi-am zis: „Așa vreau și eu pe cineva, care să mă oglindească, să-mi spună ce trebuie, așa frumos”. Emoția dintre ei se vedea atât de clar… Pentru el nu conta prețul, conta doar ca piesa să fie extraordinară și să i se potrivească ei. Și chiar i se potrivea, îi evidenția trăsăturile.

Au probat, au zâmbit, au plecat. Ne-am mai întâlnit pe vas, dar niciodată nu am tras-o de mânecă. În croazierele de 5 stele nu faci așa ceva, totul trebuie să fie elegant. Am petrecut chiar și Crăciunul împreună – am cântat colinde, am băut ciocolată caldă. A fost minunat, ca o familie.

Și în ultima zi, în ultimele ore în care mai aveam magazinul deschis, au venit. Atunci au zis: „Ok, hai să negociem acum”. Și au cumpărat piesa.

Foarte frumos! Flavia, spune-mi, ce planuri ai acum?

Am făcut și jewelry design la GIA, în Londra, și creez bijuterii la comandă. Am și site-ul meu și vreau să dezvolt brandul personal, mai ales după ce mă mut în Spania.

Lucrez la Instagram, unde dau tips-uri despre diamante și pietre prețioase – chestii mici, educative, care nu sunt neapărat publice. Îmi doresc să am propria mea colecție, măcar cinci designuri foarte specifice.

Îmi plac pietrele prețioase chiar mai mult decât diamantele. Ele au o viață a lor, o poveste aparte. În domeniu, de fapt, sunt categorii diferite: diamant și pietre prețioase – nu sunt puse împreună.

Citește și: De la Bacău la comanda unui vas de lux: Povestea românului Mihai Olaeriu, hotel director pe mări și oceane

Ai deja obiecte create?

Da. Mi-ar plăcea să vezi câteva poze. Inițial desenam în acuarelă, dar durează mult și nu mai am timp. Acum lucrez pe tabletă, într-un program special, și apoi trimit prototipurile la designerul CAD. Mă joc cu culorile și formele și de acolo se nasc piesele.

Pe site-ul meu acum sunt toate la comandă, nu există fizic, dar îmi doresc să fac colecția propriu-zisă, produsă și pusă online.

Când plănuiești să te muți în Spania?

Ar trebui în septembrie. Avem deja mulți angajați acolo. Mai am câteva lucruri de rezolvat aici, dar cel târziu în octombrie se întâmplă. Oricum, voi rămâne la nivel de Europa. Am fost în toată lumea, dar Europa e acasă pentru mine.