Pericol iminent! 40% din școlile din România nu au autorizație ISU! Radiografia unui sistem prin imaginea unei școli din mediul rural. Și povestea unui director ce luptă cu mâinile goale pentru siguranța și bunăstarea elevilor săi

Ioana Chicet Macoveiciuc „Prințesa Urbană”

Ioana, de cât timp ești plecată din țară?

În ianuarie se împlinește un an de când am plecat din România.

Care au fost principalele motive pentru care ai decis să pleci din țară?

Am hotărât să plecăm pentru că ne-am dat seama că lucrurile pe care noi ni le dorim de la spațiul în care trăim și de la locul în care ne cresc copiii nu se vor întâmpla în România, în timpul vieții noastre. Prin asta mă refer la o atitudine respectuoasă față de copii, bătrâni și natură. Astea sunt lucruri importante pentru noi, la care am încercat să contribuim, dar mi-am dat seama că schimbările sunt atât de mici și intervin atât de greu încât, practic nu văd să se întâmple o schimbare semnificativă în următorii 20-30 de ani în România.

Îmi doresc să pot avea încredere în oamenii care iau hotărâri și fac legi și pentru noi și, din nou, în România nu s-a întâmplat asta de când votez eu, de douăzeci și ceva de ani și, de asemenea, îmi doresc un spațiu în care să mă simt în siguranță.

În România nu mă simt în siguranță în spital, nu mă simt în siguranță pe străzi, nu mă simt în siguranță cu copiii la școală, mă deranjează deșeurile aruncate peste tot, mă deranjează discursul oamenilor lipsiți de educație și mi-am dorit să… încerc, nu știm cum o să fie pe termen lung, dar ne dorim să vedem cum este să trăim în alt spațiu, cu alt tip de cultură, de istorie, de politică…

După 10 luni de stat în Olanda ai putea să faci o comparație între cele două sisteme de educație?

Am putut observa multe diferențe în aceste zece luni, copiii au și început școala imediat după ce am venit, la o săptămână după ce am ajuns. Sigur că încă nu înțeleg foarte bine tot sistemul, dar din ce am observat până acum, cumva orașele sunt construite astfel încât comunitatea să aibă acces la școală foarte ușor. Există foarte multe școli primare. De exemplu, în orașul nostru unde sunt vreo 90 de mii de locuitori sunt 20 de școli primare, cumva fiecare mic cartier are în centru una, două sau trei școli.

Ce am observat este că se pune foarte mult accent pe timp afară, multe sporturi, program scurt la școală pentru ca ei să poată petrece timp și cu familia, dar și pe citit de foarte mici. Copiii merg la bibliotecă care este gratuită până la 18 ani, se fac cluburi de lectură foarte des, tot felul de provocări care au legătură cu cărțile.

Ce te-a deranjat cel mai tare la sistemul nostru de educație?

Din perspectiva fostului elev m-a deranjat enorm – și știu că lucrurile acestea se întâmplă în continuare – atitudinea sistemului. Și aici mă refer la unii profesori, unii directori de școală, unii inspectori, nu vreau să generalizez, dar din păcate sunt multe cazuri – pe vremea mea erau și mai multe – care tratează copilul ca pe un animal care trebuie dresat. Noi eram frecvent loviți în școală, nu mai spun de umilințe, pedepse și în general nu era încurajată gândirea critică. Întrebările, apropo de temă, trebuia pur și simplu să stai în bancă și să vorbești doar dacă ești întrebat, trebuia să răspunzi cum scrie în manual, dacă răspundeai diferit, asta era o problemă.

Când am fost pusă în situația de a căuta școală pentru copiii noștri, m-a deranja foarte mult că erau importante lucrurile care în mintea mea nu ar trebui să conteze. De exemplu, erau peste 40 de copii în clasă în școala unde noi am fi fost arondați, iar când am întrebat dacă ies afară, mi s-a răspuns: „Nu vezi câți sunt? Cine are timp să îmbrace 40 de copii într-o pauză de 10 minute?”.

Nimic nu mi s-a părut că este construit cu atenție la nevoile copilului. De la programă, la așteptările pe care le are sistemul de la ei, la felul în care se predă… e nevoie de multe schimbări și noi am obosit să le mai așteptăm, așa că am mers la privat în România.