Povestea de viață a celui mai mare producător de film: De la visul de a deveni actriță, la Facultatea de Instalații și până la Cannes și Oscar. Cum iubește Ada Solomon?
Ada Solomon este probabil cel mai cunoscut producător român de film. A ajuns cu filmele ei la Cannes, dar și la Oscar și la celelalte mari festivaluri din lume. La ușa ei e coadă de proiecte, prioritate la selecție având cel mai bun povestitor.
Anul acesta a intrat în competiția de la TIFF cu filmul „Distanța dintre mine și mine” regizat de Mona Nicoară, film care spune povestea de viață a Ninei Casian, una dintre cele mai importante scriitoare ale literaturii române postbelice.
Ada Solomon a cunoscut-o pe Nina Casian în casa soacrei sale, deși simțea că o știe încă din adolescență, de când începuse să-i citească opera. A fost atât de impresionată de această femei încât și-a spus dintotdeauna că trebuie să facă un film despre ea. A reușit, iar rezultatul este o mărturie care, personal cred că ar trebui predată în școli.
M-am văzut cu Ada în biroul ei din zona Pieței Coșbuc pentru interviu. Ce a ieșit este povestea unei femei împlinite, un exemplu de inspirație pentru mulți dintre noi.
Ești deja obișnuită cu festivalurile. Te duci la festival ca acasă. Cum te aștepți să fie primit filmul „Distanța dintre mine și mine”?
Eu sper să fie primit măcar la fel de bine pe cât a fost primit de publicul din România în cinematografe.
Asta cu festivalurile că „sunt ca acasă”, nu e adevărată. Sunt ca la servici, mai degrabă, pentru că fac parte din job description-ul nostru al cineaștilor, al producătorilor. Sunt locuri în care, de cele mai multe ori, ai reacțiile la primă mână legate de întâlnirea cu publicul, iar aceste reacții sunt ceva mai emoționale datorită atmosferei de festival. Nimic nu se compară cu emoția vizionării unui film pentru prima dată la un festival.
Ce te-a impresionat pe tine la povestea Ninei Casian?
Relația dintre mine și Nina Casian e o relație foarte veche și care s-a perpetuat cumva; eu am descoperit-o încă din copilărie prin cărțile ei de poezii pentru copii, m-a fascinat spiritul ludic și toată ironia care e acolo și joaca cu cuvintele, lucru care m-a ajutat să-mi dezvolt vocabularul și autoironia.
Apoi, în adolescență, știam deja câte ceva despre fascinația pe care o exercita, mai ales că o vedeam pe la televizor, însă am început să-i citesc și lirica de dragoste, toate eseurile în proză și astfel, toate neîmplinirile, toate căutările și îndoielile mele de adolescentă le-am regăsit acolo și am avut senzația că „nu sunt singură”.
Și puțin mai târziu, după ce am intrat în familia soțului meu, am descoperit că Nina este extrem de apropiată de familia soțului meu, a fost cea mai bună prietenă a soacrei mele, a Yvonnei Hasan, prietenie care a durat mai bine de 70 de ani.
După ce am întâlnit-o față în față mi-am spus că e de datoria mea să fac acest film pentru că trebuie să rămână o mărturie de acest tip despre ea. Din păcate nu am găsit mai devreme formula. A fost unul dintre primele proiecte la care m-am gândit atunci când am deschis compania, chiar scrisesem o pagină de prezentare și de introducere ce se numea „Eroina este Nina” ce pleca de la un program de sală pe care l-am găsit între documentele soacrei mele și pe care Nina și fetele îl scriseseră de mână pentru un spectacol de sfârșit de an.
Povestea Ninei și a femeilor puternice care au trecut prin secolul acesta zbuciumat și cu atâtea schimbări, care veneau dintr-o minoritate greu încercată precum minoritatea evreiască, m-a interesat și m-a responsabilizat să fac ceva. Și spun asta pentru că Nina avea un tip de caracter, o verticalitate, o forță și o repulsie față de compromis asemenea soacrei mele cu care am stat în aceeași casă mai mult timp decât am stat cu mama mea.
Cel mai la îndemână era ca filmul acesta să fie făcut de soțul meu, dar ca la psiholog – nu te duci la cineva care te cunoaște – și atunci practic a fost imposibil ca Alecu să facă asta. Mi-a luat ceva timp până să găsesc omul potrivit, însă, într-o seară, vorbind pe messenger cu cineva despre Nina într-o fereastră și cu Mona Nicoară într-o altă fereastră, dar despre cu totul altceva, am avut o revelație. Din senin s-a întâmplat acest declic și am înțeles că Mona este omul cel mai potrivit pentru acest film, o dată pentru că ea cunoștea foarte bine opera Ninei și a doua oară pentru că trăia la New York și știa ce înseamnă dezrădăcinarea, dorul de casă și traiul în altă cultură.
Citește și Fascinanta istorie de succes în America a Monei Nicoară, regizoarea filmului cu Nina Cassian
Una peste alta, erau foarte multe date ce se potriveau și cu jumătate de gură am întrebat-o pe Mona, sperând că va accepta. A spus „da” imediat și am și început imediat. A durat ceva pentru că nu am reușit să-l finanțăm imediat, proiectul a picat de două ori cu o notă minusculă atunci când a fost propus Centrului Național al Cinematografiei. Primii bani pe care i-am primit au fost de la Europa Creativă și așa am reușit să începem documentarea aceea uriașă, răscolitul de arhive și cititul de dosare, ceea ce a durat mult și a consumat multă energie pentru că nu se putea face cu trei interviuri și atât.
Îmi imaginez că e coadă la tine la ușă. Poți să-mi spui care este primul criteriu în funcție de care alegi o poveste?
Cel mai important criteriu este legat de povestitor, de cel care propune proiectul…
Dacă știe să spună povestea?
Nu, dacă are o motivație pentru povestea asta. Un film e ceva care e foarte scump, iar pe mine m-a învățat mama să fiu chibzuită, m-a învățat că mâncarea nu se aruncă pentru că poate alții au nevoie de ea.
Prin urmare, încerc ca filmele pe care le fac să însemne ceva. Pe de-o parte nu știu să fac filme comerciale, nu știu să fac film pentru bani, iar asta nu e o laudă sau un merit.
Nu mă voi îmbogăți niciodată din meseria asta, am toată admirația pentru cei care știu să facă business din cinema, pentru mine e un proiect undeva la intersecția dintre cultură, educație, civism. Astfel, mă uit la orice fel de proiect din această perspectivă. Ce fel de semn de întrebare poate ridica filmul acesta într-un spectator sau 10? Cât de aproape de valorile mele este discursul care mi se propune?
Mai departe, se poate întâmpla să fie mult prea multe proiecte care mă interesează dintr-un motiv sau altul, iar capacitatea companiei și a mea să fie limitată, filtrul acesta fiind destul de subiectiv. Ține mult de momentul în care mă aflu, de provocarea pe care o caut – dacă mi-e frică de ceva, mi-e frică să nu ruginesc prea iute și de aceea caut provocările – prioritate având prietenii de carieră.
A fost vreun film pe care l-ai refuzat și după care ți-a părut rău mai târziu?
Da. Cred că Bogdan știe deja. E vorba de proiectul lui Bogdan Mirică, „Câini”. Eu nu sunt un mare fan al filmelor de gen și i-am spus și atunci că mi se pare un proiect extraordinar, dar pe care eu nu știu să-l împachetez, nu știu să-l vând și nu vreau să-l încurc. Proiectul era foarte bun, Bogdan e un om care îmi place foarte mult și pe care aș fi vrut să-l cunosc, dar nu am știut cum la acel moment. Când am văzut filmul la Cannes și am văzut caietul program și felul în care era prezentat acolo de către compania care îl vindea pe teritoriile internaționale, mi-au venit ideile. Mi-a părut rău din motivele pe care ți le-am spus și nu neapărat că era un film de Cannes. Eu nu am avut nici un lungmetraj de Cannes.
Dar ai avut la Oscar. (n.r. Toni Erdman)
Nu, nu era produs majoritar de mine. Însă Oscarul mă interesează și mai puțin. Sunt alte satisfacții foarte mari pe care le-am avut până acum și câteodată mă întreb: „Ce mai vreau de la meseria asta și dacă nu ar fi timpul să mă opresc și să mă apuc de altceva”.
Mai ai de pus niște statuete acolo…. (n.r. În Biroul Adei sunt așezate frumos multe statuete, majoritare fiind cele de la Gopo, acei omuleți pe care Ada i-a așezat în cerc ca și cum ar vorbi între ei)
Da, dar acestea nu fac altceva decât să se umple de praf și să-ți mai dea niște treabă.
Câte filme ai făcut până acum?
Nu știu. Pe site-ul acesta specializat unde suntem listați cu toții și care se cheamă IMBD apar 55 de titluri, dar sunt și documentare și scurt metraje și lung metraje, dar și filme la care nu am participat în calitate de locomotivă principală, dar în care m-am implicat foarte mult.
Apropo de ce mai vrei de la meseria asta, ce voiai când erai mică?
Să mă fac actriță.
Și unde te-ai oprit? Unde a cotit drumul tău spre Facultatea de Construcții?
M-am oprit la Instalații pentru Construcții pentru că aș fi vrut să fiu cumva aproape de domeniu artistic și m-am gândit că inginerii aceștia de instalații lucrează foarte mult cu arhitecții. Eu eram foarte bună la matematică, dar nu eram bună la desen, așa că am zis că nu am cum să încerc la arhitectură.
Pe de altă parte, aș fi putut să mă duc la facultățile de top din perioada aceea – Automatică, Energetică, Aeronave și Electrotehnică – doar că știam că acolo ar fi trebuit să mă țin ocupată cu școala 100%, ori eu aveam chef să mă duc la teatru, să am timp să citesc, aveam chef de alte lucruri, dar să-mi fac și treaba la școala în același timp. Am fost întotdeauna un copil responsabil, fără să fiu împinsă de la spate.
Dar unde s-a dus visul cu actoria?
Părinții mei erau niște oameni foarte simpli. Tata nu a putut să facă mai mult decât o școală post liceală pentru că era copil de chiaburi și nu avea voie.
Mama a fost un copil provenit dintr-o familie monoparentală, dintr-un sat din Argeș și care a venit la 10 ani la București și a intrat ucenic în blănărie la un unchi bogat. Nu a fost persecutată, însă nu avea cea mai fericită situație: era un copil sărac de la țară, ajuns foarte devreme la București, stătea în casa unchiului și trebuia să-și poarte singură de grijă și să învețe foarte bine meserie. A învățat meserie atât de bine încât a ajuns cel mai sus posibil, a devenit ceea ce am numi azi managerul unei unități de cooperație, ceea ce însemna atelier și magazin. Conducea acolo un colectiv de 30 de oameni, a fost super respectată, muncea foarte mult, iar cariera era înainte de familie – un lucru pentru care am judecat-o foarte aspru când eram mică, dar pe care l-am moștenit 100%. Nu am să uit niciodată cum striga la noi fiind foarte obosită când ajungea seara acasă și era iritată de toate prostiile mele și ale sorei mele, iar dacă suna telefonul, dintr-o dată era numai lapte și miere cu clienta ce o căuta; iar acest lucru pe noi ne scotea din minți: „Cum se poate să fie așa cu noi, iar cu oamenii aceia care o solicită și îi cer niște lucruri absurde, la 9 seara, se poartă atât de frumos”.
Așadar, revenind la actorie, părinții mei nu au putut să mă ajute la școală foarte mult și, mai mult decât atât, nici unul nu a fost membru de partid.
Un alt motiv pentru care m-am oprit cu actoria a fost că în clasa a XI-a am făcut o pareză facială ce m-a ținut desfigurată o lună și jumătate, iar la aproape 17 ani povestea asta e ceva extrem de traumatizantă.
Pareza aceasta, deși știam ce e, nu voia să cedeze cu nimic și atunci gândul meu a fost că poate ar trebui să fac Medicină deși nu-mi plăcea să tocesc și nu mă simțeam în stare să mă pregătesc cum o făceau colegii mei.
Atunci când mi-am revenit am lăsat-o mai moale cu Medicina, însă mă oprisem deja din a merge la Școala Populară de Arte unde participam la cursurile de actori. Apoi, după ce m-am interesat cum e cu intratul la Actorie și am aflat că sunt oameni care încearcă și câte zece ani, am făcut socoteala și am realizat că nu am conexiuni cu lumea artistică, părinții nu au treabă cu lumea politică și probabil că ar fi însemnat multă zbatere, fără rezultat.
Iar tata mi-a mai spus un lucru: „Noi nu vom face niciodată compromisuri politice, nu aveam treabă cu lumea artistică, iar cea de-a treia cale care presupune să te vinzi, te rog din suflet să nu o alegi”.
Tata ura minciuna, nimic nu-l necăjea mai tare decât să fie mințit, iar distincția asta între a face compromisuri vs concesii a fost foarte clară, deși eu am realizat-o târziu. Așa că am renunțat, iar concesia pe care am făcut-o a fost să aleg o facultate mai ușoară sau care să-mi permită mai mult timp liber, astfel încât să-mi pot permite să mă ocup și de pasiunile mele.
Iar dintre a alege să pic niște ani la rând la Actorie și a alege o altă facultate care să-mi ofere un statut și o diplomă – din familia mea extinsă sunt prima care a avut o diplomă universitară – am ales a doua variantă
Am fost la teatrul Podu, iar experiența aceea, acele trăiri emoționale nu se pot compara cu nimic altceva. Dar nici după 1990 nu am avut curaj să renunț la zona asta „safe” și să risc să mă duc către actorie, așa cum au făcut mulți dintre colegii mei de la Teatrul Podu.
Cel mai tare m-a durut atunci când am mers să văd „Trilogia antică” a lui Andrei Șerban, un spectacol interactiv în care colegii mei cu care împărțisem scena erau parte din spectacol, iar eu spectator. Cred că acela a fost momentul în care am regretat cel mai tare că nu am avut măcar curajul să încerc.
Dar poate că ai ales ceea ce știai să faci cel mai bine…
Dar nu am ales eu, eu am fost aleasă și de aceea spun mereu că sunt foarte norocoasă.
Eu nu m-am luptat niciodată, nici când eram mică nu m-am îndârjit să învăț bine ca să iau premiul I; eu învățam pentru că-mi plăcea, din curiozitate și din satisfacția de a găsi soluții.
Nu am fost niciodată preocupată să câștig ceva. Mă bucur pentru cei care o fac și sigur că am și eu momentele mele de întrebări de genul: „De ce nu am fost și noi aleși, nu pentru un premiu, ci pentru o competiție?”. Am aceste întrebări pentru că uneori nu mai știu care sunt valorile și pentru că mi se pare că în lumea cinematografică este mai degrabă o tendință populistă de accesibilitate. Dar nu competiția mă interesează. Orice succes al unui cineast român îmi asigură mie un soi de stabilitate că sunt româncă și că propun un proiect din România. „Ada, ai văzut ultimul film al lui Cristi Puiu?” sau „Știu că e femeie, dar ce regizoare minunată e Adina Pintilie”, acestea sunt lucruri pe care eu cumva mă sprijin.
Dacă prin ce fac eu ajut ca fundația să fie mai solidă pentru alții, sau să fiu un model pentru alții, sunt lucruri care mă motivează la rândul meu, pentru că nu mă aștept să-mi facă cineva vreo statuie.
Hai să ne întoarcem în copilărie. Care e mirosul care îți amintește ție de copilărie?
Cred că mirosul de trandafiri pentru că erau florile mele preferate, sunt flori care sunt înflorite de ziua mea, iar cartierul în care suntem, cartierul în care am și crescut de altfel, era plin de trandafiri. Viața mea s-a desfășurat într-un teritoriu cu raza de 2 kilometri, delimitat de Parcul Carol, Parcul Tineretului, Rondul Coșbuc și Piața Unirii, acest cartier care e un melanj de case noi și vechi, un cartier foarte verde, cu un parfum special și cu foarte mulți trandafiri.
Aveai video când erai mică?
Nu, noi nu avem video, dar povestea este că și în liceu și în facultate tot încercam să-mi găsesc și eu o fărâmă de sânge ne românesc – în continuare nu sunt convinsă că nu există ceva rom în familie – și nu am avut niciodată rude în străinătate. Nu e nimeni în familia noastră care să fi reușit să fugă sau să fi avut curajul.
În schimb, iubitul meu din adolescență avea. În plus, familia lui avea acces la o seamă de lucruri, fratele lui mai mare era într-o gașcă de tineri artiști, muzicieni în special, am văzut tot felul de lucruri mult mai iute decât vedeau alții. Am văzut o mulțime de concerte pe casete VHS, de la concertul de pe Wembley până la concertul Peter Gabriel sau Sting. Aveam casete audio cu U2, aveam un walkman pe care îl primisem de la iubitul meu în 1989…
Erau 10 astfel de device-uri pe stradă în 1989…
Nu voi uita niciodată cum pe 17 decembrie 1989, într-o dimineață cu un răsărit de soare sângeriu, ascultam U2 în tramvai, în drum spre facultate și erau acolo o seamă de versuri puternice, cu mare legătură ce se se întâmpla. Sigur că ascultam și Europa Liberă, sigur că și tata asculta Europa Liberă și iată cum asta e o dovadă că arta se poate impregna în viața noastră.
Ne uitam și la filme, dar la un soi de art house destul de accesibil. Marile filme ale cinema-ului le-am descoperit prima dată la Cinematecă. Casetele acestea pe care le primeam erau preponderent comerciale.
Filmul pe care l-am văzut de mai multe ori, în buclă, se cheamă Trading Places, o comedie cu Eddie Murphy. Vedeam Police Academy, dar Monty Python în același timp. Vedeam și Mel Brooks, și Woodie Allen, dar clasicele le-am văzut la Cinematecă. Iar lucrurile cele mai îndrăznețe, cel mai cu substrat, unde am descoperit ce înseamnă genul acesta de expresie artistică, le-am descoperit la teatru, înainte de film, dar și într-o seamă de filme românești, în ceea ce însemna poetica cineaștilor români. Țin minte foarte clar drumul spre casă de la cinema Modern, după ce am văzut Glissando; eu nu prea țin minte filme, nu pot să le povestesc, dar țin minte stări.
Dar poți lega un film de copilăria ta? Maria Mirabela?
Nu eram fan de Maria Mirabela când eram mică, am devenit fan adult fiind. Pisicile aristocrate cred că e filmul cel mai drag mie. Exista cinema Doina la care mai vedeam filmele de animație. Ar mai fi Sunetul Muzicii, Marry Popins, Cartea Junglei.
Una dintre primele amintiri din copilărie, una din primele traume ale mele este aceea de la 3 ani când eram cu bunica mea acasă, părinții erau plecați și ne uitam la un concert cu Mihai Constantinescu. Bunica a stins televizorul și ne-am dus la culcare. După ce a adormit ea, eu m-am dat jos din pat și în întuneric am început să mă rog de televizor să se pornească singur ca să vină înapoi Mihaiță.
Spectacolele de divertisment mă interesau foarte tare la vremea aceea pentru că voiam să fiu, cum zicea unchiul meu „acrătiță”. O adoram pe Angla Similea, îmi plăcea foarte tare Margareta Pîslaru și toate spectacolele acelea ale anilor ’70 m-au marcat.
Hai să vorbim despre Alexandru. Cum a început povestea voastră?
Ne-am cunoscut printr-un soi de intersecții din breaslă, cu ajutorul unor oameni cam de aceeași vârstă și care frecventau Fundația Arte Vizuale. Eu lucram deja la Domino, lucram în cinematografie, făceam publicitate, dar și puțin film, începusem să mă mișc în lumea asta și să am mai multă legătură cu ea. Fundația Arte Vizuale e un fel de școală liberă pe care a avut-o generația mea prin generozitatea fără margini și dorința de a crește tinere talente a lui Vivi Drăgan Vasile. Acolo era un nucleu de creație, de exercițiu, de experiment, pe de-o parte, iar pe de altă parte eu mergeam acolo să lucrez pentru publicitățile pe care le aveam de executat. În plus, aveam acești prieteni comuni, pe Alex și Smaranda Sterian prin care ne-am cunoscut. Dar, de fapt, întâi și întâi m-am îndrăgostit de filmele lui Alecu și abia apoi de el, de sensibilitatea lui și de tot ce însemna capacitatea lui prin filmele experimentale și de artă pe care el le-a făcut la începutul carierei. Filmele lui erau ceva ce eu nu mai văzusem, erau la intersecția dintre arte vizuale și artă.
Cam așa a început și ne-am lipit de nu ne-am mai dezlipit. Cred că am petrecut niște timp împreună la Costinești în cadrul Festivalului Studențesc, ne-am mai intersectat apoi pe la petreceri și la un moment dat am plecat la Sinaia cu Smaranda și cu Alex și de atunci cred că nu s-a mai întâmplat să dormim în paturi separate dacă suntem în același oraș.
Nici când erau copiii mici?
Nu. Marc a dormit cu noi în cameră timp de 3 luni pentru că a lui nu era gata, iar Filip niciodată.
Ce vârstă au copii?
Marc împlinește 22 de ani, iar Filip are 13.
Și ce face Marc?
Marc își dă licența în Antropologie și își dorește să facă un master de film, iar mai departe vom vedea cum se vor așeza lucrurile.
Și Filip?
El e clasa a VII-a și e mult mai puțin preocupat de domeniile artistice decât fratele lui, el ar vrea să fie actor, dar și baschetbalist, în același timp îi place mult istoria, e bun negociator și orator…
Dar cum ați lăsat distanța asta așa mare între ei?
Nu a fost ceva voit, a fost că așa s-a întâmplat. După ce l-am avut pe Mark am zis că e imposibil să împarți dragostea asta și că nici nu se pune problema să mai existe altcineva în afară de el. Alecu e copil unic și a suferit toată viața din cauza asta, eu am o soră la care țin foarte mult și înseamnă foarte mult pentru mine, motiv pentru care, după vreo patru ani de la nașterea lui Marc ne-am spus că totuși suntem egoiști și că nu e fair să nu mai încercăm. Și am încercat, dar nu a mai fost să fie. Nu s-a mai potrivit, iar asta pentru că eram super stresați, era momentul în care construiam în carieră. La un moment dat am zis că trebuie să mergem la doctor, dar până să ajungem să investigăm, am plecat singuri câteva zile la Paris unde Alecu urma să rămână să monteze un film. Nu mai avusesem de foarte multă vreme o vacanță doar noi doi pentru că Alecu e un fel de mamă evreică ce spune: „cum adică plec eu să mă distrez fără copil? Și așa stăm puțin timp cu el, nu putem să-l lăsăm acasă”. Acela a fost singurul moment din luna respectivă în care noi doi am fost împreună, iar câteva săptămâni am aflat că e cineva mic, mic la mine în burtă. A fost mare, mare bucurie. E drept că mi i-am dorit fete pe amândoi, nu a fost să fie, am zis că a treia oară nu mai încerc pentru că nu e bine să forțezi norocul.
Cum arată dimineața unei zile fericite pentru tine?
Cu soare, cu suficient timp de când mă trezesc până trebuie să fac ceva, nu sunt o persoană matinală, îmi place să mă trezesc în ritmul meu, să am o oră, o oră și jumătate ca să stau în minuscula grădină pe care o avem, să văd ce fac florile, să citesc știrile, un interviu, un articol, să-mi beau cafeaua în liniște, să stau puțin de vorbă cu cei care mai sunt în casă, adică cu Alecu și Cu Filip, iar dacă e să fie perfecțiune, atunci trebuie să fie pe malul mării. Dacă mă trezesc valurile sau briza, e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla pe pământ.
Apropo de vacanța la Paris, care e vacanța la care ai visa acum?
Nu-mi trebuie mare lucru: să fiu cu Alecu și cu un braț de cărți bune, în Grecia, într-un sat, cu o plajă foarte aproape de locul în care stăm, o plajă goală, fără muzică, doar cu scoici, pietre, plante…
Câte proiecte ai acum pe masă?
Mult prea multe. Sunt cam 11 proiecte la care lucrez în diverse stadii. De fapt, numărul mare de proiecte este generat și de precaritatea sistemului, de lipsa de ordine din sistem, de faptul că sesiunile de concurs sunt alandala. Din păcate nu poți să previzionezi și să spui că într-un an mergi cu două-trei proiecte, urmând ca anul viitor să mergi cu altele.
Trebuie să te duci cu câte poți pentru că nu știi când o să mai fie. Iar din această pricină nu-ți vine să nu încerci și proiectele ajung să se încalece, tu ajungi să lucrezi două filme în același timp, sau la nici unul. Iar asta devine destul de frustrant pentru că nu știi dacă va mai exista CNC, dacă vor mai exista bani, etc. Oamenii au impresia că evenimentele, dacă au tradiție, se fac singure, ceea ce este total greșit, fiind mereu nevoie de investiție. Sunt foarte multe nevoi de investiții private, încât e foarte greu să spui că e prioritară cultura. De fapt, sănătatea și educația sunt prioritare, chiar dacă educația e legată de cultură, la fel cum și sănătatea mintală e legată de cultură. Astfel, nu poți să spui unui sponsor: „nu da la spital sau pentru o școală, dă-mi mie să fac un film sau un cinema”. Ar trebui să existe preocuparea pentru cultură, la fel cum există pentru infrastructură și autostrăzi, e nevoie de o investiție în profunzime, nu punctual pe un proiect sau altul.
Copiii tăi îți reproșează că petreci puțin timp cu ei?
Marc ne-a mai spus asta, dar nu cred că în mod explicit. Ei ți-ar reproșa dacă ar ști cum să o facă la o vârstă foarte mică, la vârsta la care conștientizează lucrul acesta deja vor să fie singuri, lăsați în pace. Mai degrabă noi ne-am reproșat noi lucrul acesta.
Cred însă că mai greu de purtat de către ei este presiunea personalității și a succeselor noastre publice, mai degrabă. Sunt amândoi foarte deschiși la mine și ambițioși, niște oameni normali care vor să reușească pe puterile lor, nu să fie priviți ca fiind „copii lui…”.
Pe de altă parte Marc a reușit pentru că s-a dus și către artele vizuale, și către teatru, și către muzică și e valorizat în cercul lui și în comunitatea în care trăiește pentru ce e el, nu pentru că e băiatul tatălui sau al mamei lui. Iar când ajungi să fii mama lui Marc sau mama lui Filip, nu invers, e o mare satisfacție. Sunt foarte mândră de ei și sper să le fie bine!
Cred că și ei sunt mândri de voi!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
