Povestea lui Eduard Palaghiţă, românul care conduce prima Dacie din America. Cum a ajuns peste ocean? Și ce spun oamenii când îl văd la volanul unei mașini din 1977
Eduard Palaghiţă conduce prima mașină românească care a ajuns vreodată în America. Cu ea s-a dus din Chicago până în Los Angeles și spune că la volanul ei se simte ca acasă. Bunica sa a condus o Dacia. Părinții au avut și ei tot Dacia. Iar atunci când a aflat că în America poți aduce o mașină mai veche de 25 de ani, s-a hotărât. Nici măcar taxele foarte mari nu l-au oprit să-și aducă copilăria peste ocean.
Dacia sa 1300 a fost fabricată în 1977, adică este mai bătrână decât Eduard Palaghiţă care are 37 de ani și de la 12 ani trăiește peste ocean. Dacia lui a fost recondiționată în țară și adusă pe apă peste Ocean și este înmatriculată la New York. Nimeni nu o poate trece cu vederea atunci când iese la plimbare. Iar acum, în plină pandemie de coronavirus, Eduard Palaghiţă a scos-o la plimbare să-i arate cum „oraşul care nu doarme niciodată trage un pui de somn”, așa cum a scris în dreptul postării de pe pagina sa de Facebook.
Dar cum a ajuns Eduard Palaghiţă în America? De unde a început toată pasiunea sa pentru mașini? Și cum arată acum New York-ul?
Cum arată acum New York-ul, am văzut pozele tale cu Dacia 1300 și pare foarte cuminte?
Acum ceva ani Mihai Jitianu, băiatul care încearcă să ducă drapelul României peste tot în lume, a ajuns la New York și m-a contactat pentru că știa de mine și de Dacia mea. Mi-a propus atunci să facem un video plimbându-ne cu Dacia 1300 și drapelul României prin Manhattan. Îți dai seama ce nebunie era pe străzi, taxiuri peste tot, oameni îmbulzindu-se, cum este în fiecare zi în Times Square. Acum am vrut să fac același traseu și să vedem împreună schimbarea.
În această perioadă, orașul este pustiu, nu este absolut nimeni pe stradă. În mod normal eu sunt obișnuit să merg bară la bară și acum în 15 minunte am fost în Manhattan. E straniu.
Eduard Palaghiţă: New York-ul este extrem de ciudat, este exact ca în filmul „I am Legend” în care personajul lui Will Smith a mai rămas singur pe pământ, doar el cu câinele lui. Exact așa este acum orașul care nu dormea niciodată.
Și când o să se termine totul?
Deșteptul de Trump a zis că până de Paște o să fie totul în regulă. Dar nimeni nu știe nimic acum. Unii spun câteva săptămâni, alții câteva luni, alții în 2022. Nu știm, cert este că o să mai dureze. Dar este clar că măsurile luate acum sunt bune, numărul cazurilor este din ce în ce mai mic. Însă trebuie în continuare să păstrăm distanța, să stăm acasă, să purtăm mască de protecție și așa mai departe. Până nu o să avem un vaccin, criza nu o să treacă.
Cum ai ieșit tu din casă? În România fără declarație nu poți să ieși, așa că, de exemplu, nu ai fi putut să te plimbi cu Dacia 1300 prin fața Casei Poporului și să-ți faci poze. În New York cum sunt regulile?
Aici nu este legea la fel. Nu există o regulă în care ni se spune că trebuie să stăm în casă, însă este o recomandare pe care foarte multă lume o urmează. Nu ai nevoie de nicio declarație pentru a ieși, dar lumea ascultă recomandările specialiștilor, în afară de mine acum ceva zile (râde).
Povestește-mi puțin cum ai ajuns tu în America …
Nu eram născut atunci când bunicul meu a fugit din țară. A ajuns ilegal în Ungaria, apoi în Austria și, printr-o companie de peste ocean care căuta forță de muncă, a ajuns legal în Los Angeles. Acolo și-a luat cetățenie pe bază politică ca refugiat. A trăit inițial în Los Angeles și apoi a venit în New York, unde și-a luat licența de taximetrist. Și asta făcea aici atunci când a căzut regimul comunist în România și a putut să ne aducă și pe noi, legal. Noi am ajuns aici prin 1995.
Dar voi ați rămas în România în toată această perioadă, nu? Adică tu și părinții tăi v-ați născut și ați crescut în țară.
Da, în Brașov.
Și el a venit singur în America?
Da, a divorțat de bunica. Relația lor nu era tocmai ok, dar atunci când putea, mai trimitea bani în țară. Însă a considerat atunci că pentru binele lui și al nostru trebuie să fugă din țară și să își caute o viață mai bună peste ocean.
Bunica ta a rămas în România?
Da, în 1995 prima dată a venit mătușa mea în America împreună cu unchiul și verișoara mea. Apoi am venit și eu cu bunica, iar la un an distanță au venit și ai mei, împreună cu fratele meu mai mic.
Dar de ce America, de ce a ales bunicul tău să treacă oceanul, de ce nu a vrut să rămână în Austria, unde ajunsese prima dată?
Cred că atunci toată lumea visa să ajungă în țara tuturor posibilităților. Pe timpul lui Ceaușescu cred că multă lume credea că aici cad bani din cer și că poți face orice ți-ai propune.
Și voi, de ce ați ales să veniți aici, voi ce visați?
Știi cum era pe timpul lui Ceaușescu, viața nu a fost ușoară pentru ai mei. Și nu a fost ușoară nici după Revoluție. Iar atunci când vedeam toate lucrurile incredibile din Dallas, visai să trăiești și tu mai bine. Țin minte că atunci când le spuneam oamenilor că plecăm în America, toată lumea era impresionată. Eu aveam doar 12 ani când am plecat din țară, dar nu o să uit că de fiecare dată când vorbeam cu oamenii despre plecarea noastră, toată lumea ne zicea că încearcă să facă același lucru – să plece în Europa sau și mai și, în America.
De ce New York?
E centrul Americii (râde)
Dar v-ați adaptat ușor la viața de peste ocean, este total diferită de cea de la Brașov?
Da, pentru mine New York este acasă, deși sunt singur aici. Ai mei s-au mutat în Michigan, un stat la vreo zece ore de New York, atunci când eu aveam 16 ani. Dar eu am vrut să mă întorc, iar după ce am terminat liceul, am venit aici la facultate. Am locuit într-un apartament cu alți prieteni.
Eduard Palaghiţă: În New York mi-am trăit adolescența, aici am locuit de la 12 la 16 ani, iar atunci când am putut să mă întorc la facultate, nici nu am stat să mă gândesc. Cred că îmi place aici pentru că sunt și mulți români și mă simt cumva ca acasă. În Queens, unde locuim noi, este o comunitate foarte mare de români. Avem restaurante și magazine cu specific românesc.
Ce faci acum peste ocean?
Locul meu de muncă este confidențial. Dar pe lângă asta am și afacerea mea prin care îmi închiriez mașinile pentru diverse filmări. Eu am tot felul de mașini rare.
În afară de Dacie ce alte mașini mai ai?
Am zece mașini, nouă sunt de epocă și una este mai de toată ziua (râde). Dacia a fost anul trecut la vreo 2-3 filmări, am mai avut o Lancia la un proiect. Am mai cumpărat o mașină prototip, unicat în lume. Încerc să dezvolt această afacere împreună cu un prieten, Tudor Stan. El este mecanic și eu sunt bun cu găsit mașini și cu vorba (râde).
Dar de unde pasiunea pentru mașini?
De când sunt mic mi-au plăcut mașinile. Țin minte când eram mic, mergeam în Poiana Brașov pentru că avea bunica acolo o casă și cum nu aveam ce să fac, mă uitam pe stradă după mașini. Apoi când au apărut gumele Turbo am fost înnebunit. Mi-am adus toată colecția aici în America și am continuat să fac schimburi cu oameni din Polonia, Ungaria, Letonia, Rusia, nici nu mai știu de pe unde. Și acum am acasă un sertar plin cu plicuri cu surprize de la gumele Turbo din toată lumea.
Eduard Palaghiţă: Când am ajuns în America, pentru mine asta a fost cea mai mare bucurie că puteam să văd, în sfârșit, super mașini. Îți dai seama că la 12 ani nu știam eu ce înseamnă o viață mai bună, eu mă distram și în Brașov când alergam toată ziua în jurul blocului. Dar când am trecut oceanul și am început să văd pe stradă mașini pe care le știam doar din surprizele de la gumele Turbo, am zis că asta înseamnă o „viață mai bună”.
Țin minte că de cum am ieșit din aeroport am și început să văd Lincoln, Cadillac. Eram în extaz. La un moment dat a venit mătușa mea cu un coleg acasă și el avea un Nissan în care se punea centura automat – intrai în mașină și venea centura pe o șină și se punea automat. Eram atât de impresionat.
Iar în primele luni mă plimbam cu bicicleta și îmi făcusem un carnețel în care îmi notam toate mașinile pe lângă care treceam. Țin minte că i-am trimis toată lista unui prieten din România și când a primit-o, îmi povestea mama, că a ieșit în fața blocului strigând „mi-a scris Edi, mi-a scris Edi, hai să vedem ce mașini sunt în America” (râde).
Îți era dor de România și de aceea te-ai gândit să aduci Dacia 1300 în America?
La un moment dat când eram mic știu că am întrebat-o pe mătușa mea dacă în America nu sunt mașini românești. Iar atunci când am aflat că nu sunt, cred că mi-a încolțit ideea. Am visat să am în America ceva din copilărie – nu am uitat tradițiile, limba, nu am uitat de unde am plecat. Așa am cumpărat mașina de la un prieten, Alexandru Constantinescu, la care stau de fiecare dată când vin în țară.
Eduard Palaghiţă: Mi-am dorit să am în America ceva din viața mea din România. Și cum mama a avut Dacia, bunica a avut Dacie, pe mine m-au dus la aeroport cu Dacia, visul a venit simplu.
Cum a fost să o aduci acolo?
A fost complicat, dar important este că se poate – în America se poate aduce orice mașină mai veche de 25 de ani. Am tradus toate actele mașinii, a fost un proces destul de complicat. Și când a ajuns mașina în portul din New Jersey autoritățile vamale au fost foarte suspecte – cum să aduci o mașină care valorează nici jumătate din taxele pe care le-ai dat. Au crezut că aduc droguri cu ea. Și atunci au oprit containerul și au dat toate lucrurile afară, totul pe costul meu, normal.
Și cât te-a costat toată nebunia asta?
Taxele au fost peste 3,000 de dolari. Și apoi încă 1,000 de dolari pentru că au oprit containerul în port. Taxele astea pentru o mașină care nu valora nici 2,000 de dolari. Cei de la compania de transport cu care am lucrat, mi-au zis că a fost prima mașină pe care au oprit-o cei de la vamă (râde).
Eduard Palaghiţă: Dacia mea a fost prima mașină românească adusă în America.
Ai mers cu Dacia 1300 pe Route 66, cum a fost această experiență pentru tine?
Da, am mers pe roți din Chicago până în Los Angeles – 4,000 de kilometri în zece zile. Și toată această aventură cred că m-a făcut să chelesc puțin și am ceva fire albe (râde). Sunt zone în care nu este nimic, doar un panou în care te atenționează că nu o să găsești nimic pentru următorii 100-150 de kilometri. Așa că nu poți să nu te gândești ce faci dacă ți se întâmplă ceva.
Și ți s-a întâmplat?
Normal, doar mergeam cu Dacia (râde). Înainte să plec am schimbat bujiile, pompa de apă, pompa de benzină, să știu că este totul ok. Și a doua zi pe drum s-au stricat toate. Făcusem doar 400 de kilometri și mașina se stricase – nu mai mergea electromotorul, nu mai pornea mașina.
Eram fiert de supărare. Și, cum stăteam eu și lucram la mașină a oprit un american să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Prima dată i-am zis nu, mă gândeam ce știu americanii aștia de Dacie. Dar a insistat și cu ajutorul lui am rezolvat. M-am dus cu mașina lui în oraș la magazin să cumpărăm piese și a montat el pompa de benzină. Și atunci a observat că din fabrică nu era strâns bine șurubul și din cauza asta prindea aer. Așa că, îi mulțumesc și astăzi că dacă nu era el nu reușeam să mai plec. Și, ca în bunul mers al Daciei, după aceea nu am mai avut nicio problemă.
Până în Chicago ai mers tot pe roți?
Nu. Am dus mașina pe platformă până în Chicago, acolo unde începe Route 66, primul drum național care conecta vestul cu estul. Nu avea sens să mă chinui și nici să o chinui pe ea. Nu poți să mergi cu ea mai mult de 100-110 km/oră și la noi pe autostradă mergi cu 140-150, așa că nu avea sens să o chinui.
Și drumul de întors?
Aaaaa … nu! Am pus-o pe platformă și așa a venit acasă, nu mai puteam să fac din nou tot drumul (râde).
Cum te-ai simțit când ai terminat aventura?
Am avut noroc că iubita unui prieten lucra la un hotel din Beverly Hills și ne-a cazat și pe noi acolo. Îți dai seama, la intrarea în hotel erau toate mașinile de super fițe și eu cu Dacia 1300. A venit un tip cu mănuși albe să ne deschidă portierele și să ne parcheze mașina, eu și iubita mea eram după zece zile de mers cu mașina, în pantaloni scurți (râde).
Prietena ta a fost cu tine pe toată ruta, cum ai convins-o?
A fost o aventură pe care am făcut-o împreună, ne-am distrat. Am văzut toată America împreună, îmi accepta nebuniile.
Ea este tot româncă?
Nu, mama ei este poloneză și tatăl ei este german.
Și cum v-ați cunoscut?
La sală (râde). Într-o zi era la sală un tip mai în vârstă care o tot deranja și m-am dus lângă ea, i-am pus mâna pe după umeri și l-am întrebat cum o știe pe prietena mea. Am scăpat-o de tipul ăsta și de atunci am început să vorbim. Asta a fost acum nouă ani. Și anul acesta ne căsătorim.
A venit vreodată în România?
Nu, eu vin în țară doar o dată pe an când este întâlnirea Dacia Clasic. Și nu prea ar avea niciun sens. Ea nu vorbește românește și nu s-ar simți în largul ei. Aș vrea să facem o excursie să descopere țara, nu să îi cunoască pe băieții dacioți (râde).
Anul acesta în toamnă facem nunta și apoi, în luna de miere, mergem în Grecia. Asta dacă o să mai putem de coronavirusul ăsta.
Când aveți nunta?
Pe 26 septembrie, să aprecieze toată lumea că am știut exact data (râde). Și apropo, la nuntă o să fie și Dacia – mașina mea. Și mai am un Renault albastru pe care l-am trimis în România la recondiționare – mașina ei. Asta a fost scuza mea să mai cumpăr o mașină (râde), i-am zis că am găsit o mașină automată, că ea nu conduce manual, ca mai toți americanii, pe care o facem cum vrea ea. Și a fost de acord.
Ce reacții au oamenii când te văd la volanul ei?
Oamenii care știu ce este, sunt uimiți. Ceilalți, mă întreabă ce este. La un moment dată eram la un semafor și m-a întrebat cineva ce mașină este și i-am răspuns cu accent italienesc „Ferrari”, m-a crezut (râde). Dar în general le povestesc oamenilor despre mașină, despre România.
Și câți dintre ei știu de România și de Dacia?
Unii îmi spun de Nadia Comăneci, de Ceaușescu, de Dracula, alții îmi spun ce cuvinte știu în românește. Chiar ieri îmi spunea un tip că a fost prin ’90 în București și în Cluj.
Ce mașină mai vrei să-ți iei, încă o mașină românescă?
Caut mașini pe care le-aș putea închiria pentru filmări. Dar acum am în țară un Aro 244 pe care l-am restaurat și aștept să se ridice restricțiile de transport pentru a-l aduce aici.
Și o să te plimbi cu el prin New York?
Daaaaaaa, abia aștept. Eu am zece mașini, dar cu Dacia mă plimb cel mai des. Mă simt acasă la volanul ei. Așa o să fie și când o să vină Aro-ul.
Ți-e dor de casă?
Pentru că am plecat din România când aveam doar 12 ani, nu am atât de multe amintiri de care să îmi fie dor. America este casa mea. Dar abia aștept să vin în fiecare an în țară, întâlnirile cu dacioții mei sunt cele mai faine momente. Cu Alex, tipul de la care am luat Dacia și acum Aro-ul vorbesc zilnic la telefon. Mă sună când știe că merg spre serviciu și stăm la bârfă mai bine de o oră.
Dar nu te gândești să te întorci în România?
Nu, viața mea este aici. Am 38 de ani și de la 12 ani sunt aici. Soția mea este aici, o să fac copii tot aici. Părinții sunt și ei în America. Aici este acasă.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
