Povestea românului care a cucerit Canada, spălând vase și învățând engleză de emigranți, negri și prostituate: cum s-a născut Grădina Vlahiia, colțul de Maramureș la doar câțiva kilometri de București

Cristian Dumitrescu a adus un colț de Maramureș la doar câțiva kilometri de București. A construit la Grădina Vlahiia o insulă de tradiții, spiritualitate și familie, așa cum îi place să spună. A făcut un muzeu al satului românesc. A construit o bisericuță de lemn. Și a reușit să spună o poveste de familie de sute de ani. Dar povestea lui a traversat oceanul, înainte să se întoarcă definitv în România.

La doar 24 de ani a hotărât să plece din țară. Nu știa nimic despre străinătate, dar visa la libertate. A ales Canada, știind că acolo se acorda cetățenia după trei ani. A spălat vase. A învățat engleză de la colegul argentinian, de la negrii și prostituatele cu care bea noaptea o bere. A fost ajutat de un român. Și a ajuns să lucreze pe mii de dolari pe săptămână. S-a îndrăgostit, a căzut, a rămas pe stradă, s-a ridicat și, după Revoluție, s-a întors acasă.

A descoperit România. S-a îndrăgostit de Maramureș și a hotărât să aducă lângă București ceva din spiritul, libertatea și frumusețea de acolo. Dar care este povestea de la Grădina Vlahiia? Și cum arată viața unui om care a cunoscut succesul peste ocean, dar s-a întors acasă?

Care este povestea din Grădina Vlahiia?

Întors în țară în ’90 din Canada, am aflat că familia vânduse casa bunicilor de la țară. Am avut un bunic preot care avea o casă frumoasă cu gospodărie.

Unde?

Pe lângă București, în drum spre Urziceni. Într-o comună care se numește Axintele. Și mi-a părut rău că nu mai avea casă, așa că am vrut să fac o gospodărie țărănească – să mănânc fructe și legume din grădina mea, să se bucure fata mea de aer curat și de tradiții românești.

Apoi am vizitat Maramureșul și atunci am descoperit pentru prima dată România. Am plecat la 24 de ani din țară, așa că nu știam foarte multe, nu văzusem foarte multe. Și când am fost în Maramureș am aflat că puteam cumpăra de acolo o casă cu 1600 de mărci. Am cumpărat casa. Am luat un teren. Am pus o poartă țărănească în fundul curții. Am găsit o familie care să se mute acolo și să aibă grijă de tot. Iar, la final, când am văzut cum a ieșit totul, m-am mutat în ea. Am luat vacă, găini, am plantat niște pomi, era foarte ieftin terenul pe vremea aceea – 5-6 dolari/mp, așa că am început să mai iau ca să plantez mâncare pentru animale.

În 2008 am vândut firma pe care o aveam în țară și am început să îmi lichidez din lucruri. Iar când am ajuns la casa de la Snagov, mi-a fost milă să o vând, așa că m-am decis să fac agro-turism. A durat vreo opt ani până să apară Grădina Vlahiia pentru că acolo nu fusese nimic, am luat-o de la zero.

Dar cum ați luat casa din Maramureș?

Casele de acolo sunt făcute exact ca un puzzle. Le fac meșterii de acolo, le demontează și apoi montezi casă unde vrei tu, urmărind fiecare piesă în parte. Noi am luat casele pe care le avem acum la Grădina Vlahiia din mai multe sate maramureșene. De altfel, fiecare casă poartă numele satului de unde a fost luată: Rona, Bârsana, Iza.

Câte case sunt acum?

Cinci. Una este un muzeu al țăranului și celelalte sunt locuibile, fiecare cu câte patru camere pentru oaspeți.

Când ați fost prima dată în Maramureș?

Ooooo … de foarte de mult (râde), prin ’92. Atunci am simți că m-am întors acasă.

Povestiți-mi cum ați plecat din țară? Și când?

În ’78-’79. Eram student la Instalații pentru Construcții, fratele meu plecase deja în Italia, iubita mea avea origini ruso-române și deși făcea facultatea în România, locuia în Germania. Și, în tot acest context, m-am hotărât să plec din țară.

În Italia?

Să plec din țară. Am cerut pașaportul și cu chiu cu vai, l-am primit. Ne aflam într-un moment în care Președintele Jimmy Carter, al Statelor Unite ale Americii, impusese anumite cerințe globale cu privire la drepturile omului pe care țările care voiau să fie printre cele favorizate trebuiau să le respecte, așa că Ceaușescu trebuia să facă anumite concesii. Așa că am primit pașaportul și am plecat ca cetățean român cu domiciul în străinătate.

Și unde ați plecat prima dată?

La Viena, Austria era singura țară care te primea fără viză. Am stat acolo câteva zile și m-am întors acasă. M-am dus, practic, ca să ies odată din țară, să am o ieșire. Apoi am fost la Ambasada Italiei și am cerut viza. Și de acolo am emigrat în Canada.

Dar de ce Canada?

Australia era prea departe. Nu știam nimic despre nicio țară, îți dai seama (râde). Canada era țara care îți dădea cetățenia în trei ani, iar eu asta voiam – să am pașaport, să pot să călătoresc, să mă simt liber. Eram hippie. Să văd ce pot să fac eu pe spatele meu – fără pile, fără șpagă.

Când am cerut pașaportul, era să intru la închisoare. M-au exmatriculat din facultate și atunci era o lege conform căreia toată lumea peste 16 ani trebuia să facă ceva și eu nu mai făceam nimic.

Și cum ați ieșit?

Am fost deștept. Bunicul meu a fost președinte la Curtea Supremă. Și i-am spus judecătorului că am compasiune pentru meseria lui și că aș putea să îi demonstrez că am făcut ceva toată viața mea, inclusiv când am căzut la facultate și m-am dus voluntar un an în armată. Fusesem exmatriculat de doar două săptămâni, așa că i-am spus că nu am avut când să îmi găsesc altceva. Dar că îl înțeleg că trebuie să mă judece pentru că e politic, având în vedere că am cerut pașaportul. Și m-a iertat doar cu amendă. Așa că mi-am luat atunci o slujbă la care am stat câteva luni.

Ce ați făcut în Canada?

Am spălat vase. Nu știam engleză, nu făcusem la școală. Am învățat franceză și obligatoriu rusă. Așa că am spălat vase, am lucrat apoi într-un bar și apoi am prins un job ca desenator tehnic.

Adică ceva ce învățaserăți la facultate …

Cumva, da. Eu am vrut să fiu arhitect. Prima dată am dat la Arhitectură, erau 146 de locuri, iar eu am fost pe 147. Așa că am intrat la Construcții. Însă, de atunci știam geometrie descriptivă.

Deci ați dat la Arhitectură și ați ajuns la Instalații?

După Arhitectură am fost în armată – perioadă din aia lungă de un an și patru luni. Și apoi am intrat la Instalații. Pe vremea aia era o vorbă: „tata are doi copii, unul e deștept și altul e la Instalații” (râde).

Fratele dvs. ce a făcut?

El a plecat înainte de facultate în Italia.

Și tatăl dvs. ce părere a avut că ambii băieți au plecat din țară?

Îți dai seama, trist și bucuros, în același timp.

Când v-ați întors în țară după plecarea în Italia?

Da, m-am întors după 5-6 ani când tata a făcut o congestie cerebrală.

A fost teama că dacă veniți în țară, nu mai puteți pleca, nu?

Da, foarte mare. Ultima dată când fusesem în țară – am ieșit pe la cinci dimineață din țară și la șase venise miliția acasă cu mandat de arest pentru mine. Nu ajunsesem atunci în Canada. A fost o perioadă de hărțuire.

Dar atunci când tata a făcut congestia cerebrală a trebuit să vin în țară. Însă și atunci cu peripeții. Am aflat despre tata sâmbătă spre duminică, am hotărât să plec și aveam bilet de avion luni seara, îți dai seama că nu am mai dormit. Mi-am făcut bagajele și am fost la firma unde lucram – aveam o firmă de consultanță și lucram pe proiect – și le-am cerut concediu fără plată. Când a văzut cererea șeful meu m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am povestit și reacția lui a fost să rupă cererea și să mă trimită zece zile acasă, fără niciun concediu. Și el era emigrant, era egiptean. Apoi am ajuns la Roma, am luat o mașină și am condus legat până în țară. Și când am ajuns la frontieră pe la 5-6 dimineața, ne-au ținut să ne verifice până la 2 la prânz când ne-au dat voie să intrăm, spunându-ne „schimbați-vă numele că v-am confundat cu altcineva”. Am ajuns acasă și mama era speriată: fusese Securitatea care voia să verifice dacă ce spuneam era adevărat.

Și fratele dvs. mai stă în Italia?

Acum stă și prin țară, dar al are doar cetățenie italiană. A fost forțat să renunțe la cea românească.

În Canada ce ați făcut, spuneați că lucrați drept consultant?

Nu știam deloc engleză. Plus că sistemul lor este cu inch, cu altfel de șuruburi, alte greutăți. Dar mi-am făcut CV-ul, m-am dus la interviu, m-a primit un englez și m-a dus la un inginer cu care urma să lucrez pe care îl chema Mario Gaspareto. Și după ce a plecat englezul, am început să vorbesc în italiană cu el, până când tipul m-a oprit și mi-a zis „nu, mă, nu vorbesc italiană, sunt român” (râde). Era un tip dintr-o familie rămasă de sute de ani prin țară și nu știa deloc italiană. Și el m-a învățat tot.

Practic un român v-a ajutat să vă adaptați în Canada.

Da. Apoi, de la job-ul respectiv, am avut o ofertă să devin consultant pentru Georgia Power Electric și apoi la IBM. Asta prin ’80-’81. Iar la IBM aveau proiectare pe calculator, nu existau PC-uri pe piață, aveau o divizie care lucrau la roboți, la mașini bancare, chestii futuriste pe atunci. Și i-am cerut șefului meu ca după program să mă lase să mă joc pe calculator, să învăț. Într-o lună eram cel mai bun din departament. Și de atunci, toată viața mea am lucrat pe calculator.

Câștigam foarte bine. Ca să înțelegi, ca spălător de vase aveam bani să ies la cârciumă și să trimit și în țară bani. Iar la IBM ajunsesem la 1,000 și ceva pe săptămână. Așa că la un moment dat, prin ’83, am vrut apoi să îmi iau o pauză, însă fix atunci m-a sunat o agenție de recrutare care voia să mă trimită să iau un job la o companie care lucra în telefonie celulară. Și m-am dus de rușine. Tot ce mă întrebau dacă am mai făcut, spuneam că nu. Voiam doar să nu îi refuz pe cei de la agenția de recrutare, dar nu voiam job-ul respectiv. Evident, m-au angajat în departamentul de Cercetare și Dezvoltare și atunci am început să fac proiectare pe calculator. Firma aceasta s-a mutat la Calgary, așa că am plecat și eu din Toronto acolo. Aveam multe avantaje – mi-au dat credit fără dobândă ca să îmi iau casă. Dar nu mai puteam pleca din companie și am stat vreo trei ani până am vândut casa. A fost prima dată în viața mea când am fost angajat.

După perioada asta m-am întors la Toronto și am făcut o firmă de haine – import-export de țoale. Fratele meu în Italia, eu în Canada, era simplu. Dar nu a fost deloc așa cum credeam noi. Am avut o neînțelegere cu partenerul de afaceri și am pierdut absolut tot ce aveam. Tot. Am rămas pe stradă. Pe stradă efectiv. A venit poliția și mi-a dat 15 minute să plec din casa în care stăteam că nu plătisem chiria.

Dar cum de s-a întâmplat asta?

În momentul acela aveam vreo 80,000 de dolari datorii. Am făcut o firmă de proiectare și consultanță, aveam clienți importanți din piață, câștigam bine. Dar plăteam cine țipa mai tare: creditele, banca, iar proprietarul nu îmi ceruse niciodată banii, așa că plata chiriei nu a fost niciodată o prioritate pentru mine. Și m-au dat afară.

Și ce ați făcut atunci?

Am dormit în casă la un prieten, apoi la altul. Apoi sub masă la un prieten care era designer și aveam o masă mare în sufragerie pe care lucra. Nu aveam loc de saltea sau de canapea și m-am așezat sub masa lui de lucru. Iar eu lucram în perioada asta. Mă îmbrăcam la costum, la cravată, aveam întâlniri. Munceam și câștigam bani, așa am reușit să plătesc toate datoriile.

În câți ani?

În vreo trei ani. Ajunsesem să câștig între 8 și 12 mii de dolari pe săptămână. Băncile făceau pariu când o să declar faliment personal, dar am reușit singur. A murit și tata în perioada respectivă. A fost greu.

După perioada asta, prietena mea de atunci a rămas gravidă. Și la scurt timp după ce s-a născut fetiția, a fost Revoluția în România.

Stăteați în Toronto atunci, nu?

Da. Și a fost o perioadă din nou grea. Erau atât de multe minciuni în presă. În plus, noi eram singuri în străinătate, mama era singură acasă. Vedeam toate nenorocirile la televizor și ne-a fost frică pentru ea. Îmi amintesc că era înainte de Crăciun și m-am dus la birou, toată lumea cu șampanie, cu urări și eu sufeream pentru ce era acasă. Atunci mi-am dat seama cum este să fii singur, departe de casă.

Prietena mea de atunci, când erau nenororicile de la noi, am chemat-o să îi arăt ce spun la televizor. A venit, a stat un minut, mi-a spus „îmi pare rău” și a plecat. Nu aveam cu cine să vorbesc.

Și oricum nu v-ar fi înțeles nimeni …

Exact. M-am simți foarte bine în Canada, am devenit patriot, dar atunci, în perioada cu Revoluția a fost foarte greu. În Canada au fost cei mai frumoși ani pentru mine. Primele cuvinte pe care le-am învățat au fost de la un argentinian, colegul meu de spălat vase.

Care au fost?

„Very busy today – foarte ocupat astăzi”. Nici el nu știa engleză. Știa doar – farfurie, ceașcă, cuțit (râde).

Apoi am mai învățat engleză de la negri și de la prostituate. Când plecam de acolo, ultimul tren era de mult dus și plecam pe jos. În drum mă opream la un bar cu negri și prostituate. Beam o bere cu ei. Ei vorbeau cu mine – ei cu mine, eu nu știam engleză.

Dar în scurt timp am ajuns pe cea mai frumoasă stradă din Toronto. Eu îmbrăcat frumos, venit de la Roma – la interviul pentru job-ul de la spălat vase, m-am dus în costum și cravată, cel mai vechi angajat primea 4 dolari pe oră, mie mi-au dat 5 dolari, de rușine (râde). Și după un timp am ajuns să lucrez la un bar, unde soția patronului lucra la o bancă și mi-a dat împrumut să îmi iau mașină nouă.

La început, pentru mine era greu orice. Și când făceam cumpărăturile: cumpăram două portocale vedeam câți bani îmi rămâneau, intram din nou și mai luam două. Odată am crezut că am luat pastă de dinți, dar era de fapt soluție pentru placa dentară. Nu știam să citesc și nu a fost ușor.

Ați primit cetățenie, nu?

Da, după trei ani. Sau poate puțin mai repede. Chiar judecătoarea mi-a spus că „e mândră că un om ca mine a devenit cetățean canadian”.

Prietena dvs. de unde era?

Mama ei era din Jamaica și tatăl era irlandez. Era mulatră.

Cum v-ați cunoscut?

Vecini. Dar e foarte greu să faci o familie cu cineva de altă tradiție, cultură, religie. E foarte greu.

Și nu ați mai rămas împreună?

Am venit în România. După Revoluție m-a sunat un inginer rus cu care lucrasem și care fusese numit director al unei firme cu sediul la Budapesta. El voia să îmi propună job-ul de Vice Președinte pe Cercetare și Dezvoltare, dar în realitate misiunea mea era să scanez toate planurile utilajelor (tancuri, locomotive) pe care le făceau și în scurt timp să îi dăm pe toți angajații unguri afară. Exact ca la noi.

Și atunci am zis, dacă tot sunt așa de aproape de casă, am zis să deschis o firmă în țară și să vin în week-enduri. Am venit la primul târg și mi-am dat seama că nu aveam pe cine să angajez. Și am renunțat la job-ul acela bun și am rămas cu firma din România și cu zboruri dese în Canada. Nu pot să spun exact când m-am mutat definitiv în țară, când m-am rupt total de Canada. Iar când m-am mutat în țară, mi-am adus iubita și fetița cu mine.

Cum s-au adaptat?

Nu s-au adaptat. După puțin timp, ne-am despărțit și ea s-a mutat înapoi în Canada. Iar eu am rămas cu fetița.

Știa română?

Avea doar un an, a crescut cu română și engleză. M-a ajutat mama să o cresc. Și după ce a murit mama, a plecat la o școală privată în Germania. În perioada asta afacerea a mers foarte bine. Aveam cele mai bune distribuții de hardware și software.

Îmi spuneați la început că ați vândut afacerea, de ce? Nu mai mergea afacerea, ați simțit că se schimbă piața, că vine criza?

Am simțit criza economică. Dar nu am făcut ce am vrut eu. Am simțit că se făceau banii prea ușor. Toată lumea pleca la Paris să mănânce în week-end. Era o prosperitate nejustificată. Iar eu câștigam mult prea bine ca să mă lase în pace firmele cu care lucram. Și am avut dreptate, la un moment dat au vrut să-și facă singuri toate parteneriatele. Iar pe mine m-a sunat cel mai important producător să îmi spună că o firmă vrea să mă cumpere, iar el a zis deja „da” în numele meu. Nu am mai avut ce să fac: dacă nu vindeam, pierdeam distribuția respectivă și implicit afacerea.

Acum simțiți că este același lucru?

Nu. Acum nu se câștigă deloc bine, acum e jale.

A fost vreun moment în care ați vrut să vă întoarceți în Canada?

Nu. Am stat destul acolo. Am călătorit, în schimb, foarte mult prin Europa. Am mers mult în Italia, Franța și în Germania să-mi văd fata, evident.

Dar cât ați fost acolo, au fost momente când ați vrut să vă întoarceți acasă?

Nu puteam, pe vremea lui Ceaușescu nu aveam cum. Nu aveam facultatea terminată, deci nu aveam ce să fac în țară. Și bine că nu am terminat-o. Îți dai seama, dacă făceam Arhitectura, rămâneam să fac blocuri sau Casa Poporului.

Nici în Italia nu ar fi fost mai ușor? Sau fratele dvs. să vină în Canada?

Nu, niciodată. Suntem diferiți, pentru mine a fost bine în Canada – eu sunt mai precis, mai harnic, mai muncitor, el e mai italian.

Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o în Canada?

Foarte multe, una dintre ele a fost punctualitatea. Trebuia să livrez un proiect unui arhitect care urma să zboare la șase cu avionul la Edmonton să îl prezinte. Terminasem pe la două proiectul și prietena cu care eram atunci mi-a zis să mă culc că mă trezește ea. Nu m-a trezit, evident. Și când m-am sculat era 5 fără zece. Am condus ca nebunul, am ajuns la 5 și 5, tipul era în mașina lui numere personalizate pe care scria „caviar”, mi-a luat proiectul și mi-a zis că nu mai lucrează niciodată cu mine. Și nu m-a plătit vreo șase luni.

Mai aveți prieteni din Canada? I-ați adus la Snagov?

Mai am, dar nu au venit în țară.

Străini ați avut oaspeți? Ce spun despre loc?

Foarte mulți și toți sunt încântați. Vin și expați din București. Vin din toate țările și din toate colțurile lumii.

Și ce le spuneți despre România?

Întotdeauna am spus că sunt român. Și am spus-o cu mândrie. Nu am făcut niciodată vreun efort să vorbesc engleză cu accent american. Sunt român și am vorbit mereu cu accent românesc. Iar asta m-a ajutat. Când am emigrat eu în Canada, oamenii care veneau din Europa de Est erau tratați ca niște eroi care au scăpat de regim. În Canada toată lumea te ajuta. Șeful meu mi-a spus că m-a angajat de milă, știa că nu mă pricep, dar a vrut să mă ajute. Dar în ultimii ani am început să observ că s-a schimbat atitudinea față de noi. Și uneori pe bună dreptate.

Fata dvs. este tot în Germania?

Acum da, a fost și prin România. Acum s-a îndrăgostit, are o fetiță și stă în Germania. Dar nu știe ce o să facă, este destul de greu și pentru ea pentru că este dezrădăcinată. S-a născut în Canada, a copilărit în România și de la 13 ani stă în Germania.

Și mai am o fată cu o italiancă. Ea este în Canada acum. S-a născut acolo și a rămas în Toronto cu mama ei acolo. Ne iubim, ne ajutăm mereu.

A venit în România?

Da, da, de multe ori. Dar nu se gândește să se mute aici, deși ar fi fost un ajutor extraordinat pentru mine – ea are o firmă de PR. Și seamănă foarte mult cu familia mea din partea tatălui. Ne înțelegem foarte bine.

Revenind la Grădina Vlahiia, ce pot face oamenii la Snagov?

E o curte mare, frumoasă, verde. Și sunt mândru că și ultimul fir de trandafir a fost gândit de mine. Este un muzeu al țăranului, interesant pentru copii și străini – să vadă lucruri într-o casă veche de 200 de ani. Avem animale – cai, ponei, capre, găini. Facem plimbări cu trăsura, cu căruța, cu caii și poneii, cu barca pe lac. E curtea plină de copii. Și restaurantul, care acum poate nu mai produce ca până acum din cauza pandemiei, este foarte important pentru afacerea noastră – business-ul este cam 50% anul acesta. Am avut multe pierderi și mulți hoți pe care, nefiind de meserie, nu am știut cum să îi urmăresc.

Dar cum ați ales locul acesta?

Pentru că soția mea, din perioada aceea, a primit-o cadou de la mama ei. A vrut s-o vândă atunci ca să renoveze un apartament în București. Și am cumpărat-o eu, aproape pe nimic.

Vă ajută că este foarte aproape de București?

Da, fac 30 de minute de acasă, din Vatra Luminoasă. Eu am stat la Snagov, până să renovez casa din București, într-o casă maramureșeană.

Dar nu v-ați născut aici, nu?

M-am născut la Făgăraș, acolo a fost repartizat tata. Era inginer agronom și, așa cum era pe vremea respectivă, a fost repartizat în țară. A ajuns la Făgăraș, unde am stat până pe 13-14 ani. Am făcut clasa a VIII-a la București, unde aveam casa bunicului.

Practic noi am avut două vieți: bucuria de a alerga pe dealuri, pe Sâmbăta de Sus, pe la Bâlea și viața de la capitală. De la patru ani am fost liber să merg singur pe uliță, să alerg în natură, să merg câțiva kilometri după fratele meu la grădiniță. Locul nostru de joacă era Cetatea Făgărașului: îți dai seama cât de frumos era pentru copii să aibă o cetate goală doar pentru ei. Era libertate pe vremea aceea, oamenii erau altfel.

Ați mai avut casa de la Făgăraș?

Tata a încercat să facă o casă acolo, dar când am venit la București a vândut-o la roșu, că nu apucase să o termine.

Deci nu ați mai avut contact cu lumea de acolo?

Am mai avut prieteni. Am mai trecut pe acolo, dar întors în țară am avut un șoc enorm. Am intrat pe autostradă și când am ajuns pe la Casa Poporului m-am pierdut. Noroaie. Blocuri neterminate. Întuneric. Am oprit la un ofițer să îl întreb cum ajung la Vatra Luminoasă și mi-a zis să îl iau și pe el că mergem în același loc. Am plâns când am ajuns acasă. Iar după câțiva ani, am ajuns în Făgăraș și nu mai era nimic: totul dărâmat, casa în care m-am născut, casa în care am stat, cea pe care a făcut-o tata. Oltul în care înotam pe 1 aprilie i-au făcut diguri înalte. Nu mai era nimic pe acolo. Doar bătrâni în garsoniere, după ce le dărâmaseră casele. L-am mai găsit la Șercaia pe mecanicul tatălui meu, atât.

Practic, v-ați adaptat la străinătate și apoi încă odată la România?

Eu am descoperit România după ce m-am întors. Până atunci mai fusesem de două ori la mare (râde), tat era el director, dar avea un salariu mic, așa că nu ne permiteam. Și oricum, după ce am plecat noi din țară, l-au dat afară. Și așa a făcut congestia cerebrală – s-a pensionat atunci când au vrut să îl trimită la o fermă pe la Sighetu Marmației.

Dar România pe care o știam eu am regăsit-o în Maramureș, în Apuseni, în satele de acolo am descoperit ce știam eu despre România. Libertatea. Natura. Bivolițele care merg sper casă seară. Cumva, asta a fost motivul pentru care am vrut să aduc casele maramureșene la Grădina Vlahiia.

Care este cel mai frumos compliment pe care l-ați primit de la un oaspete care a venit la Grădina Vlahiia?

Foarte multe. Și de la români și de la străini. Și de la doamne mai în vârstă care mi-au adus o icoană să o pun în biserica pe care o aveam la Grădina Vlahiia – am făcut o copie a bisericii din lemn, unde avem o colecție de icoane superbă. Tot Snagovul apreciază că au un loc așa frumos precum Grădina Vlahiia.

Dar alt lucru cu care mă mândresc este faptul că am făcut multe donații de soft-uri la școli și facultăți. Ultima dintre ele a avut o valoare de 68 de milioane de euro.

De ce să vină lumea la Grădina Vlahiia?

La Snagov găsesc o insulă de tradiție, de spiritualitate și familie. Pe pereții restaurantului și ale camerelor de locuit o să găsească poze de familie. Astăzi, mulți sunt cei care nu își știu bunicii, așa că pot vedea la Grădina Vlahiia cum arată un articol despre străbunicul meu, scris la 1903. La Grădina Vlahiia poți să vezi monografia unui oraș fondat pe la 1700 de un străbunic de-al meu, preot. Vezi cum a arătat istoria unei familii normale, de intelectuali.

Cum ați găsit toate aceste obiecte?

Am avut o familie mare. Bunicii erau 7-8 frați. Dacă o să vezi monografia, o să îl găsești și pe Grigore Gheba (autorul celebrei culegeri de matematică). Avem multe obiecte moștenite, puse în cutii și din când în când mai deschid o cutie și mai găsesc ceva interesant.

Și de acolo totul s-a redus la mine și la fratele meu și la cei patru copii pe care îi avem – eu mai am și un băiețel, cu actuala nevastă.