Povestea unui copil care și-a transformat sacrificiul în vis împlinit. Smaranda Bogdan: „Mi-e greu, mi-e ușor, cad, mă ridic, dar nu mă opresc niciodată”

Cum arată viața unui om puternic, Smaranda Bogdan? Într-o lume în care copiii se pierd tot mai des în confortul digital și în rutina unei vieți fără provocări, există și tineri care aleg un drum mai greu, mai dureros, dar infinit mai valoros. Un astfel de drum este cel al Smarandei, o adolescentă care și-a dedicat copilăria și adolescența judoului, unui sport ce nu iartă, care te învață să cazi, să te ridici și să lupți din nou, mai puternic de fiecare dată.

„Judo nu este un sport ușor. Te lovești, e durere. Eu nu cred că-l face cineva doar așa, de dragul de a-l face, dacă nu-i place”. Sunt cuvintele mamei ei, care știe mai bine decât oricine câtă pasiune, câtă determinare și cât sacrificiu sunt în spatele fiecărei lupte, fiecărui antrenament, fiecărei zile din viața Smarandei.

Dincolo de talent și muncă, în spatele fiecărui campion stă o poveste de susținere necondiționată. Smaranda Bogdan nu este singură în această luptă. Părinții ei au înțeles de la început că performanța nu înseamnă doar efort fizic, ci și sprijin emoțional, educație, mentalitate de învingător. Au dus-o în Germania, au susținut-o să lupte și pentru echipa Bavariei, să se antreneze alături de lotul olimpic de cadeți al Germaniei, tocmai pentru ca ea să înțeleagă că „normalitatea este alta”, că respectul și aprecierea pentru munca unui sportiv pot și trebuie să existe.

Smaranda Bogdan este exemplul perfect al unui copil care a învățat să își gestioneze eșecurile și să își transforme fiecare lovitură într-o lecție. „Când are pauze sau accidentări, mai începe și-l mai smotocește pe taică-su prin casă. Are un fel de sevraj, știți, de a pune mâna pe cineva”. Pentru ea, judo nu este doar un sport, este un mod de a trăi, de a simți, de a respira.

Performanța în sport vine la pachet cu sacrificii, dar Smaranda nu le vede astfel. Viața ei nu este cea obișnuită a unui adolescent. Diminețile ei încep devreme, antrenamentele sunt dure, școala nu este deloc neglijată – dimpotrivă, urmează un sistem educațional exigent, care o ajută să își mențină un echilibru între sport și viitorul ei profesional. 

Dar, poate cel mai important, Smaranda Bogdan are un vis. Un vis pe care îl construiește cu fiecare antrenament, cu fiecare competiție, cu fiecare obstacol depășit. Poate că nu este încă campioană europeană la judo, dar drumul ei e clar, puternic, sigur.

Aceasta este povestea unei luptătoare. O poveste despre ambiție, muncă, disciplină și dragoste pentru sport. O poveste care merită spusă și susținută.

Am auzit că ai o bibliotecă de medalii și cupe câștigate. E adevărat?

Smaranda Bogdan: Am câteva medalii, dar mai multe sper să vină. Am câteva medalii importante, dar noi sperăm să obținem cea mai valoroasă dintre ele. Cândva, titlul mondial sau titlul olimpic.

Denisa, mama Smarandei: Momentan, Smaranda activează ca membru al lotului național și este la Centrul Național Olimpic de Pregătire pentru Juniori de la București. Practic, ele sunt într-un regim de lot permanent.

Smaranda Bogdan: „Mi-e greu, mi-e ușor, cad, mă ridic, dar nu mă opresc niciodată”

Adică se antrenează mereu acolo și nu la clubul de acasă?

Denisa: Da, exact. Sunt într-un ciclu de pregătire olimpic, ceea ce înseamnă că scopul lor principal este calificarea la Olimpiadă. Acest ciclu este de opt ani, iar în această perioadă ar trebui să ajungă la nivelul necesar pentru a obține calificarea. Noi sperăm să se întâmple asta, dar nu este deloc ușor. Este extrem de greu.

Ce anume face ca acest parcurs să fie atât de dificil?

Denisa: În primul rând, judo-ul este un sport foarte competitiv la nivel mondial. În plus, în categoria de vârstă a Smarandei, este o luptă intensă, pentru că trebuie să adune puncte. Punctele acestea se acumulează încă de la juniorat, de la vârsta de 14 ani, până la seniorat. Ele contează într-un clasament internațional, iar ca să ajungi între primii 20 de sportivi, trebuie să muncești enorm și să participi la foarte multe competiții.

Asta înseamnă multă muncă de la o vârstă fragedă…

Denisa: Da, totul a început de la 14 ani. Federația Internațională de Judo organizează un turneu mondial, care include competiții europene și internaționale, iar aceste concursuri se desfășoară la un interval de două-trei săptămâni.

Deci aveți un program destul de încărcat…

Denisa: Da, în medie sunt cam 14 competiții europene pe an, plus campionate continentale și internaționale. Toate aceste concursuri sunt esențiale pentru acumularea de puncte. Cu cât participi la mai multe, cu atât ai mai multe șanse să urci în clasament și să îți îmbunătățești poziția.

Smaranda, cum ai descrie tu acest sport?

Smaranda: Judo… În primul rând, când spun „judo”, multă lume se gândește la karate. De obicei, prima întrebare pe care o primesc este: „E ca și karate?” Și deja m-am obișnuit să răspund.

Și ce le spui?

Smaranda: Le explic că nu, nu este deloc la fel ca și karate. Judo este mai mult decât un sport, este o disciplină, o artă. Este un stil de viață. Este inspirat din jiu-jitsu, dar are o implicare emoțională mult mai mare.

În ce sens?

Smaranda Bogdan: În sensul că judo are principii solide, o filosofie de viață. Avem 10 principii de care trebuie să ținem cont ca sportivi. Acestea includ respectul față de adversar, față de antrenor, față de tine însuți, față de cei din jur. Totul se bazează pe disciplină.

Deci nu este doar despre competiție…

Smaranda: Exact. Judo nu înseamnă doar medalii sau victorii. Este un sport care te formează ca om, te ajută să devii o persoană mai bună, mai disciplinată, mai respectuoasă.

Dar cum ai ajuns tu la sportul ăsta? E ceva comun pentru fete sau…?

Smaranda: Eu, de mică, am practicat multe sporturi. Am făcut tenis o perioadă, dar, de fapt, nu mi-a plăcut niciodată sportul unde trebuia să alerg mult, să mă mișc foarte mult. Și atunci, un prieten foarte bun de-al tatălui meu, Adrian Croitoru, care era atunci coordonatorul Clubului Dinamo Brașov, i-a spus tatei: „Dacă vrei, o ducem la judo.”

Denisa: Tatăl ei a fost surprins. A spus: „Wow, sport de contact? Asta nu e pentru fete.”

De mică, Smaranda a fost o gurmandă, îi place mâncarea bună, ca să zic așa. Iar eu, când am auzit de judo, mi-am amintit de fetele de la judo pe care le știam – masive, solide. Am zis: „Vai, ce sport e ăsta?”

Denisa: Dar Adrian mi-a spus: „Nu, nu, o să vezi, că sunt și sportive mici, de 45 de kilograme.” Și adevărul este că m-am dus la un antrenament și mi-a plăcut atât de mult! Mi-am dat seama că de la sportul ăsta poți să faci orice alt sport. Am zis: „Măi, dar voi nu faceți doar judo, faceți Cirque du Soleil, acrobație!”

Chiar așa?

Smaranda: Da, pentru că se face foarte, foarte multă acrobatică. La început avem o pregătire care se numește „școala căderii” – învățăm să cădem corect.

Înainte de antrenamentul propriu-zis de judo, avem 30-40 de minute de pregătire: încălzirea normală, apoi gimnastică – facem roată, flip, mers în mâini. Apoi avem „școala căderii”, care te ajută foarte mult în viață. De exemplu, dacă te împiedici pe stradă, știi să cazi corect, să-ți protejezi capul. De multe ori mi s-a întâmplat să mă împiedic, dar să cad fără să mă lovesc.

Și cum a fost prima ta experiență la antrenament?

Smaranda: Țin minte și acum primul meu antrenament… Nu mi-a plăcut absolut deloc! A fost oribil pentru mine. Dar părinții au zis: „Hai să mai mergi, poate îți place.”

Ușor-ușor am început să prind gustul. Când am început să fac lupte – le numim randori –, am început să simt adrenalina.

Citește și: Nicu Speriuș, antrenorul de judo al campionilor cu sindrom Down: „E ușor să devii campion, dar e greu să te menții.”

Când a fost primul tău concurs?

Smaranda: După trei luni de antrenament, antrenorul mi-a spus: „Smaranda, avem un concurs la Sibiu, vreau să mergi și tu să vezi cum e.” Părinții erau puțin speriați – „Ce să facă ea la concurs?” –, dar eu am zis că trebuie să văd cum e.

Și cum a fost?

Smaranda: Acolo am luat prima mea medalie! Am obținut locul trei. Țin minte că aveam emoții uriașe. Am plâns foarte mult înainte să intru pe saltea. Eram speriată, nu știam cum va fi, ce trebuie să fac.

Smaranda Bogdan: „Judo nu este un sport ușor. Te lovești, e durere. Eu nu cred că-l face cineva doar așa, de dragul de a-l face, dacă nu-i place”

Câți ani aveai atunci?

Smaranda: Aveam șapte ani.

De atunci și până acum, ce-au însemnat antrenamentele tale? Cu ce frecvență te antrenezi?

Smaranda: Când eram la Brașov, mi se păreau antrenamente intense, neștiind ce mă așteaptă la București. După ce am venit la București, primele antrenamente au fost foarte grele pentru mine. A trebuit să mă acomodez cu noul stil de antrenament, cu un alt ritm. Fiecare club sau, cum suntem noi la lot, fiecare centru are o structură diferită de antrenament.

Primele săptămâni au fost epuizante, dar treptat m-am obișnuit. Acum mă descurc foarte bine și antrenamentele au devenit parte din rutina mea zilnică.

Câte antrenamente ai pe săptămână?

Smaranda: Zece.

Și cât durează fiecare?

Smaranda Bogdan: Între o oră și 45 de minute și două ore, depinde de antrenament. Dacă facem tehnică, durează două ore. Dacă avem randori, adică lupte, antrenamentul e mai scurt, dar mult mai intens, cam o oră și 45 de minute.

Deci, practic, ai cam un antrenament și jumătate pe zi, nu?

Smaranda: Nu, am două pe zi. Unul de la ora 10:00 și unul de la 16:30.

Și sâmbăta? Ai liber?

Smaranda: Sâmbăta am antrenament dimineața, după care facem recuperare la bazin. Abia apoi am restul zilei liber. Dar asta doar dacă nu avem concursuri.

De ce v-ați mutat de la Brașov la București?

Smaranda: Mama lucrează de mulți ani în București și făcea naveta Brașov-București în fiecare săptămână. Am și o soră mai mare, care atunci făcea volei de performanță și a trebuit să se mute la București pentru a continua sportul. Așa că tata rămăsese singur la Brașov, iar ai mei au decis că ar fi mai bine pentru toți să ne mutăm aici.

Și sora ta mai face volei acum?

Smaranda: Nu, s-a lăsat de sport. Acum se dedică artei, studiază la Facultatea de Arte în Essen, Germania.

De la sport la artă, ce frumos! Iar tu ești la liceu, nu?

Smaranda: Da, sunt la Missouri Academy, un liceu american. Este foarte flexibil și îmi permite să plec în cantonamente și să mă antrenez de două ori pe zi. Toate cursurile sunt pe o platformă, iar eu le pot face de oriunde.

Deci e o școală online?

Smaranda: Da și nu. E un sistem hibrid. După antrenamente merg fizic la școală, unde lucrez cu tutori. Fac lecții, proiecte, eseuri, dar am și posibilitatea de a studia online când sunt plecată.

Dar spune-mi, nu ți se pare obositor? Adică, la 16 ani, eu mă duceam în cluburi și cam asta era viața mea…

Smaranda: Să fiu sinceră, nu am avut niciodată dorința asta. De mică am făcut sport, iar stilul meu de viață a fost mereu diferit. Am mulți prieteni care spun „Ce fain e să mergi în cluburi, să ieși mereu!” Dar eu, pur și simplu, nu am prins gustul.

Sigur, mai am momente când sunt accidentată și nu pot să mă antrenez, iar în perioada aia ies un pic mai mult. Dar, după o zi, două, mă plictisesc. Nu știu ce să fac. Nu am avut niciodată plăcerea de a merge în cluburi sau de a sta foarte mult pe afară doar de dragul de a ieși.

Dar am și eu momentele mele de relaxare. Când plecăm în străinătate la competiții cu fetele de la judo, ieșim împreună să ne plimbăm, să explorăm locuri noi. Avem și noi o oră, o jumătate de oră în care ne relaxăm. Viața de sportiv e grea și necesită multe sacrificii, dar este și foarte frumoasă. Dacă îți place cu adevărat, merită fiecare efort.

Smaranda Bogdan: „Din păcate, m-am accidentat la cot și am ratat campionatul național”

Hai să enumerăm puțin campionatele câștigate de tine.

Smaranda: O să încep cu primele mele campionate naționale. După doar șase luni de judo, am participat la prima mea competiție. Eram micuță și m-am luptat în finală cu colega mea de antrenament, care făcea judo de doi ani. Am luat locul doi, dar pentru mine a fost ca și cum aș fi luat aurul! Eram extrem de fericită, pentru că nu mă așteptam să ajung atât de departe.

Apoi am tot participat la campionate, dar am avut o perioadă în care nu am mai reușit să iau medalii. Am terminat pe locul cinci de mai multe ori, pierdeam meciurile pentru bronz.

În 2022, am câștigat primul meu titlu național, luând locul întâi la categoria plus, pentru că mă îngrășasem și urcasem într-o categorie mai mare.

În 2023, am revenit la categoria în care lupt și acum, -70 kg, și am obținut locul trei la campionatul național.

În 2024, din păcate, m-am accidentat la cot și am ratat campionatul național.

Anul acesta, în 2025, săptămâna trecută, am participat din nou la campionatele naționale și am reușit să iau locul trei.