Putem să mai salvăm școala românească? O voce puternică, o femeie determinată, Oana Moraru despre problemele și viitorul sistemului de învățământ

Tu lucrezi pe bucățica ta. Te simți datoare să ajuți mai mult, să te implici în sistem?

Nu. Eu mă simt datoare numai față de mine: câtă energie pun ca să servesc niște oameni, pe cei de lângă mine, pe cei care îmi citesc cărțile și vin la conferințe. În sistemul ministerial, în mașinăria asta politico-administrativă am intrat de câteva ori, am văzut ce e acolo și mi-am luat de mult gândul de a mai încerca să schimb sistemic ceva. Nu e că nu mă implic, ci pentru că sunt realistă, am 50 de ani, vreau să las ceva în urmă și în niciun caz nu voi recrea poziția plăcilor tectonice care definesc această țară economic, cultural și politic.

Vorbește-mi puțin despre familia ta. Fiica ta câți ani are?

Are 20 de ani. Sunt la capătul liniei, am copil adult. Fiica mea e la o facultate de top din Los Angeles, merge foarte bine…

Cum de ai lăsat-o să plece tocmai acolo?

Ea a plecat de la 16 ani. A prins o bursă în Statele Unite, apoi s-a întors și a continuat într-o școală internațională din Germania. Eu nu prea cred în distanțe fizice, doar în cele emoționale. Părinții care ne citesc, știu că un copil la distanță e uneori mai apropiat decât dacă ar sta în aceeași casă cu tine. După 15-16 ani orice copil are nevoie să se desprindă de familie, nu neapărat fizic, dar are nevoie să simtă viața pe cont propriu. Pentru mine e o mare mândrie faptul că fiica mea are autonomie pentru a trăi la o distanță fizică față de mine. Emoțional însă suntem la fel de apropiate ca întotdeauna.

Când ai realizat că faci bine ce faci?

Verificarea cu alte școli în lume, cu directori de școli din lume și cu modele diferite a fost revelatoare pentru mine. Am stat odată cu directoarea școlii americane din Londra – care e ca un oraș într-un oraș – și când am auzit-o că gândește și vorbește exact ca mine, mi-am dat seama că, scalat, e vorba de aceeași meserie și aceleași frământări. Un alt moment liniștitor este atunci când mă întâlnesc cu generațiile care au acum 35 de ani, foștii mei elevi, care îmi povestesc în retrospectivă cum arătam eu pentru ei, cum arăta școala pentru ei, cu ce am greșit, ce am făcut bine, ce a fost absolut extraordinar. Faptul că am feedback de la copiii ăștia mă ajută. Și mai am un sistem de verificare prin oamenii de lângă mine, care sunt foarte buni, țin cu casa și trag alături de mine, fără să țină cont de bani sau de carieră. Avem acum peste 60 de profesori care inovează și creează cu mare bucurie. Nu poți să aduci oameni în jurul tău decât dacă faci bine.

Care e cel mai mare regret al tău?

Nici nu m-am gândit. Eu nu gândesc înapoi, mi se pare că prezentul e mereu de leading edge și că nu putem transforma decât acel ceva pe care ne concentrăm acum. Poate că singurul regret e că în Călărași sufeream foarte mult că lumea nu înțelege ce mare schimbare propun eu și din cauza asta mă consumam. Mai târziu m-am maturizat și am înțeles că nu poți schimba pe nimeni dacă nu e măcar puțin deschis.

Citește și: Pericol iminent! 40% din școlile din România nu au autorizație ISU! Radiografia unui sistem prin imaginea unei școli din mediul rural. Și povestea unui director ce luptă cu mâinile goale