Radu Mihăileanu: „Nu ştiu dacă realizaţi, cinematografia românească este considerată peste tot în lume una dintre primele 3-4 forţe cinematografice din punct de vedere artistic”

Radu Mihăileanu se defineşte ca fiind un regizor francez de origine română, dar care are foarte mari legături cu poporul israelit. Tatăl său a trecut prin lagărul de concentrare nazist, lucru care şi-a pus amprenta asupra întregii sale vieţi. A emigrat de tânăr în Franţa căutând „miracolele vieţii” şi ajungând să trăiască visul celei de-a şaptea artă în cadrul primei şi celei mai renumite cinematografii din lume.

Îmi amintesc perfect când am văzut „Trenul vieţii” şi, la sfârşitul filmului, nu-mi venea să cred că cineva a putut regiza un film atât de bun. De atunci, Radu Mihăileanu a devenit unul dintre regizorii mei preferaţi, motiv pentru care, acest interviu a fost mai mult decât o onoare, a fost un vis împlinit.

Ultimul său film, „Povestea iubirii”, reprezintă adaptarea cărţii scrisă de autoarea Nicole Krauss, o carte despre care Radu Mihăileanu spune că parcă a fost scrisă pentru el, pentru ca el să facă un film bazat pe această poveste.

Povestea iubirii a avut premiera la TIFF. Cum vă aşteptaţi să primească publicul din România acest film?

Niciodată nu avem aşteptări precise pentru că nu cunoaştem complet publicul, avem speranţe. Speranţa mea era să fie un public inteligent şi romantic, cu această mare dorinţă de a reîntâlni iubirea, iubirea cu un „I” mare. Eram foarte emoţionat înaintea primei proiecţii care a avut loc în Piaţa Unirii la Cluj, înaintea a 3.000 de spectatori, dar a fost atât de minunat, nici nu puteam să-mi închipui înainte. Au râs, au plâns şi au înţeles subiectul în adevărata lui profunzime. Nu ştiu dacă puteam visa atât de bine înainte.

Spuneaţi că în momentul în care aţi citit cartea „Povestea iubirii” aţi simţit că ştiţi deja toate personajele.

Era culmea, ca şi cum ar fi fost scrisă pentru mine. Adică tot universul, stilul, umorul, tragedia, povestea imigraţiei, a încrucişării mai multor identităţi şi mai ales personajul acesta al lui Leo care e un iubit care iubeşte de o manieră eternă, de la adolescenţă până la sfârşitul vieţii, semăna puţin cu tatăl meu, care la fel a întâlnit toate tragediile în viaţa lui, dar care a rămas plin de umor – mi se părea că toate elementele acestea arătau ca şi cum scriitoarea Nicole Krauss mă cunoştea foarte bine şi a scris cartea asta pentru mine spunându-mi „hai, adapteaz-o!”.

Spuneţi că tatăl dumneavoastră s-ar fi identificat cu Leo. Dumneavoastră v-aţi identificat cu vreunul dintre personaje?

Păi, m-am identificat mult şi eu cu Leo pentru că mă identific şi eu cu tata, chiar dacă nu am trăit în lagăr de concentrare, nu am trăit prima perioadă a stalinismului după război, dar am trăit şi eu puţin Ceauşescu, am trăit şi eu emigrarea. Apoi sunt alte personaje în care m-am putut identifica: băieţelul acela care crede că e Mesia. Eu nu am crezut că sunt Mesia, dar aveam aceeaşi imaginaţie unde de multe ori şi în copilărie şi mai târziu îmi imaginam că eram altcineva. De exemplu, am un frate care e mai mare cu 3 ani, şi când eram mic atât de tare sufeream că eu eram cel mic încât de fiecare dată îi spuneam „nu te îngrijora, când o să fim mari, eu o să fiu mai mare ca tine”. Ca şi cum ar fi fost o injustiţie că eu eram cel mic.

Din toate filmele pe care le-aţi realizat, care este personajul cel mai aproape de sufletul dumneavoastră, personajul cu care vă identificaţi cel mai tare?

Sunt multe, nu e ca şi cum aş putea spune care e filmul meu preferat. Nu am un film preferat. Chiar dacă nu se poate compara cu copiii, din toate filmele pe care le facem, suntem conştienţi că unele sunt mai bune, altele mai puţin bune, dar sunt, totuşi, un fel de copii ai noştri. Deci nu putem avea preferinţe. Poate mă identific cumva cu felul cum trăieşte copilul acela pentru că şi eu am plecat la un moment dat, a trebuit să mă despart de familie, de iubită de tot. În „Trenul vieţii” mă identific destul de mult cu nebunul satului. În „Trahir” e povestea şi a lui tata, dar şi a mea. În „Concertul” sunt un artist care pleacă din Rusia ca să facă un spectacol din Franţa, aşa cum eu am plecat din România şi m-am împlinit în meseria mea în Franţa. Cam peste tot există nişte mici legături.

Filmele dumneavoastră au un umor aparte faţă de cel întâlnit în filmele regizorilor români. Vă place mult să râdeţi?

Îmi place mult viaţa şi cred că viaţa e, din păcate, plină de tragedii şi de momente dramatice, încât singura manieră ca să rămâipe picioare şi să zic că viaţa e nemaipomenită şi că e un miracol că suntem aici, e de a râde cât se poate de mult sau de a face umor şi de a încerca să izbesc miracolul acesta. Pentru mine miracolul e o comedie, chiar dacă e o mică fisură în tragedia globală, pentru că tragedia globală e că într-o zi, oricum o să murim. Dar fără această respiraţie a umorului nu pot să trăiesc, mie îmi trebuie soarele acesta permanent, fiind conştient totuşi de tragedie, nu sunt un naiv.

Adică faceţi haz de necaz? Din câte am văzut eu în filmele dumneavoastră, orice situaţie dramatică, vă place să o trataţi cu puţin umor, sau poate chiar mai mult.

Da şi e chiar şi o chestiune de pudoare. Îmi place mult şi emoţia şi tragedia, dar la un moment dat, când simt că se trage prea mult firul tragediei, am nevoie să-l rup, să-l tai cu umor. Este haz de necaz, dar sper să fie mai mult decât atât. Am nevoie de a contrabalansa umorul ca să nu câştige totuşi tragedia, însă aceasta e omniprezentă.

Credeţi că există o diferenţă între şcoala de cinematografie franceză şi cea românească?

Eu nu mă situez deloc în şcoala de cinema franceză. La început, ei mă luau ca pe un animal puţin bizar. Şcoala de cinema franceză e Godard, Claude Chabrol, Rene Laloux şi aşa mai departe. Asta e şcoala profundă şi care de prelungeşte acum cu alţi cineaşti, adică nişte filme puţin sociale, dar foarte realiste. Se aseamănă puţin, adică a fost o mică influenţă asupra cinemaului românesc, începând de la Pintilie încoace, până la Mungiu, Porumboiu şi aşa mai departe. Dar sunt puţin diferite.

Eu sunt cu totul în altă parte. Admir enorm cele două cinematografii, dar eu mă regăsesc mai mult în maeştrii mei care ar fi Lubitsch, Wilder. Sunt complet pe un alt teritoriu. Am mixat puţin toate culturile mele şi mi-am făcut o altă ciorbă.

Credeţi că un film cu subiectul comunismului ar mai prinde azi?

Ar prinde, dar depinde de cum ar fi făcut. De exemplu, numai subiectul comunismului trist şi social, nu. S-ar putea să fie nişte laturi care încă nu s-au relatat şi care nu s-au vorbit, eu am în minte nişte poveşti pe care le-am trăit în anii ’80 în România, dar care sunt complet tragi-comice. Cred că dacă am face ceva tragic-comic acum, cu distanţa pe care o avem, ar putea prinde pentru că mulţi nu ştiu toate absurdităţile pe care le-am trăit pe timpul acela care sunt astăzi nostime chiar dacă atunci erau teribile, atunci când nu exista căldură, când în Bucureşti era complet beznă noaptea. Erau nişte situaţii tragi-comice care, fiind necunoscute, ar mai putea încă să fie interesante. Dar apoi, a vorbi despre comunism într-o manieră tristă şi un pic monotonă, asta s-a trecut.

Filmul este o pasiune pentru dumneavoastră?

Este mai mult. E viaţa mea. Am pe de-o parte familia, prietenii, căci şi viaţa mea e foarte importantă, şi pe de altă parte am filmul, arta, scrisul. Filmul e mai mult decât o pasiune, e un fel de a trăi, de respira.

Ce altceva vă pasionează?

Viaţa, în sensul ei foarte larg. În primul rând cercul meu familial şi prietenii, iar apoi călătoriile. Îmi place la nebunie să călătoresc, să merg în locuri pe care le cunosc puţin, nu neapărat în oraşe mari, îmi place mult să merg în sătucuri din lumea întreagă, în Africa, în America de Sud, în Asia şi să stau de vorbă cu oameni foarte diferiţi de mine, cu o cultură diferită, oameni care mă hrănesc mult. Din când în când iese şi o poveste, poate chiar şi un film din asta.

În România de câte ori ajungeţi într-un an?

Din nefericire, nu destul, dar cel puţin o dată pe an. Nu destul, pentru că am mult de lucru şi călătoresc în atâtea locuri că nu-mi rămâne timp.

Înţeleg că aceste călătorii vă inspiră?

Mă inspiră şi încă o dată, mă fac să trăiesc. E hrana mea de zi cu zi. Mă îngrozeşte numărul de ţări pe care nu le-am vizitat, chiar continente. În Australia nu am fost niciodată, în India nu am fost niciodată, sunt îngrozit de câte locuri şi oameni interesanţi îmi rămân de întâlnit.

Aveţi un film românesc preferat? Sau două, trei?

Am mai multe. Cristi Mungiu, aproape toate filmele lui, căci omul acesta e un geniu, Cristi Puiu, Porumboiu. Din filmele mai vechi mi-au plăcut la nebunie filmele lui Pintilie. Sunt foarte multe filme.

Avem potenţial înseamnă…

Nu ştiu dacă realizaţi, cinematografia românească este considerată peste tot în lume una dintre primele 3-4 forţe cinematografice din punct de vedere artistic. Trebuie să fim conştienţi de acest potenţial.

Despre noua generaţie de actori ne puteţi spune ceva? Credeţi în ei?

Cred în ei, dar îi cunosc mai puţin, vă mărturisesc. Cunosc ce văd în filmele recente. Mi-am propus să vin la Bucureşti să mai văd teatru.

Care este cel mai frumos vis al unui regizor ca Radu Mihăileanu?

De a-şi continua viaţa aşa cum o trăieşte, plină de miracole, pe de-o parte viaţa umană  – adică copiii să fie bine, să se împlinească, să fie la fel de nostimi şi cu umor -, apoi prietenii, să-mi continui viaţa aşa cum e ea, şi, dorinţa oricărui regizor, să pot să fiu bine şi să fac filme, să mă exprim, căci asta este pasiunea mea.