Raluca Mitran, specialist geriatrie: „Vârsta nu e o boală, ci o sumă de experiențe pozitive și negative, din care putem învăța multe”

Raluca Mitran are 39 de ani, este medic geriatru, a ales această specializare fără multe planuri ori așteptări, iar acum a devenit un reputat specialist, cu sute de cazuri rezolvate.

Raluca Mitran și-a început cariera la Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan”, din București, a lucrat în mai multe centre rezidențiale pentru seniori, iar acum o găsiți la Enayati Medical City.

„Cel mai bun prieten al meu este un pacient pe care l-am preluat în urmă cu 4 ani, într-o stare de degradare serioasă, după ce îi murise soția. Omul are 87 de ani și a fost diplomat, un veritabil intelectual, iar acum, când am un examen ori un moment stresant, îl sun, îl vizitez și îi cer părerea. Cu experiența lui de viață, îmi dă cele mai bune sfaturi. Părintește.”

Dintre toate specialitățile medicale pe care le puteai încerca, de ce ai ales exact geriatria?

Raluca Mitran: Am terminat UMF Iași, am dat rezidențiatul național, iar după ordinea mediilor dar și pentru că soțul meu primise un job în București a trebuit să vin în capitală, unde aveam, desigur, mai multe opțiuni de carieră medicală. Una dintre ele era geriatria.

În mintea mea, geriatrie însemna Ana Aslan, Gerovital și cam atât. Nu făcusem această specialitate în facultate, nu știam ce este.

Așa stând lucrurile, faptul că sunt încă aici înseamnă că de fapt nu eu am ales geriatria, ci ea m-a ales pe mine. (râde)

Geriatria este o specialitate nu prea cunoscută la noi, Cenușăreasa medicinei, iar față de alte specialități, care tratează fie inima, plămânii ori prostata, geriatria este o specialitate integrativă, un cumul de patologie fizică, degenerativă și o importantă componentă psihică și psihologică.

Am lucrat în centre rezidențiale, unde vezi pacientul a la longue, o lună, două, un an și nu într-un consult de o oră și o revenire peste jumătate de an, iar una dintre marile mele satisfacții este că am reușit să reabilitez oameni care ajunseseră să se simtă abandonați, neglijați, inutili.

Prin tratament medicamentos adecvat, precum și prin sprijin permanent, am reușit să îi aduc într-un punct în care să-și poată restabili încrederea de sine, demnitatea.

Acum, cei mai buni prieteni ai mei sunt pacienții, vârstnicii.

Dacă ne întoarcem mai mult în timp, de ce ai ales să devii medic?

Raluca Mitran: Nu vin dintr-o familie de medici, pur și simplu mi-am dorit să ajut oamenii. Asta este structura mea interioară.

Aveam două opțiuni de carieră: medicina sau matematica. Ca structură, sunt mai degrabă matematică, doar că în clasa a VIII-a am decis să mă orientez spre medicină, să ajut oamenii.

De ce?

Raluca Mitran: Dacă mă gândesc bine, la momentul acela o variantă sensibilă era medicina veterinară.

Când eram mică aduceam acasă, culeși de pe toate drumurile și aleile, căței, pisici și tot felul de animăluțe pe care le tratam, le vindecam apoi le găseam o casă primitoare.

Întotdeauna am fost atrasă de cei mai oropsiți. Dacă dădeam peste doi căței, unul cu picior și celălalt fără, sigur îl alegeam pe cel fără picior, din convingerea că pe cel cu picior îl va lua cu siguranță altcineva. Practic, îl aleg pentru a-i da o șansă pe care altcineva nu i-ar oferi-o.

În continuare adopt câini și pisici, dar uite că până la urmă, drept carieră, am optat pentru medicină umană, neînsemnând că mi-am pierdut vreun pic din iubirea față de animale.

Cine din familia ta era așa?

Raluca Mitran: Mama și bunica.

Povestește-mi despre ele!

Raluca Mitran: Mama a fost inginer chimist, s-a pensionat și mă ajută acum la creșterea fetiței celei mici. Cu voie sau fără, este o bunică foarte activă, iar asta cred că o menține foarte mult.

În momentul în care fiica mea va merge la școală și se va rupe de bunica, mă tem că se va produce o cădere. Trebuie să fiu atentă și să pregătesc bine.

Acum însă mama este o bunică ținută în priză, o bunică activă.

Ai mutat-o aici?

Raluca Mitran: Nu, face naveta București-Brașov. (râde)

Ce anume din bunica ta s-a păstrat în mama ta, în rolul ei de bunică?

Raluca Mitran: Umanitatea, căldura, devotamentul, implicarea. Mama se pune pe ultimul loc și-ți dă ție totul, chiar dacă rămâne fără nimic.

Eu cred că cei 7 ani de-acasă i-am primit de la bunica. Tot ce înseamnă decență, modestie, bun simț, apreciere a valorii muncii, vin de la ea. Acum le primește și fiica mea de la mama.

Ajungi la geriatrie. Ce așteptări aveai, ce ai găsit și ce ai schimbat?

Raluca Mitran: Ți-am spus: nu știam decât de Gerovitalul Anei Aslan și de institutul de la Otopeni. Acolo am și ajuns prima dată, unde am găsit mulți pacienți vârstnici, cu probleme articulare, supărați, deprimați, care veneau să-și facă procedurile de recuperare.

Cam dezolant peisajul.

Iar tu ai fugit mâncând pământul!

Raluca Mitran: N-am fugit, nu!

De ce?

Raluca Mitran: Pentru că am avut norocul să găsesc acolo o doctoriță minunată, doctorița Dițoiu, coordonatoarea mea de rezidențiat, cu care am avut o legătură foarte bună. Încet, încet am început să intru în pâine, să cunosc oamenii, să mă atașez de ei, să pricep că geriatria nu înseamnă numai oase și artroze, ci multiple domenii, de la cardiovascular, la neurologie sau ginecologie și tulburări cognitive.

Pacientul geriatric are de toate, este un înveliș care ascunde multe lucruri, și pozitive, și negative. Doar că eu am încercat tot timpul să văd într-un pacient ceea ce e bun și să-i stimulez și lui atenția către partea plină a paharului.

Cum reușești să vezi omul dincolo de boala lui, să te menții optimistă?

Raluca Mitran: Cred că ține de structura mea.

Și mai e ceva: mă gândesc cum aș fi eu la 70 sau 80 de ani și-mi dau seama că este posibil să fiu mai rău decât cel din fața mea.

Vârsta nu e o boală, ci o sumă de experiențe pozitive și negative, din care noi putem învăța multe.

Cine vede vârsta ca pe o boală? Pacientul sau societatea în ansamblu, rudele, apropiații pacientului?

Raluca Mitran: Cred că și unii și ceilalți. Dar cel mai mult o văd așa pacienții. Când îi auzi spunând: „am o vârstă!” deja te gândești la boală, la izolare și la marginalizare. Iar pe măsură ce înaintează în vârstă li se modifică și comportamentul, și gândirea.

De ce spui asta?

Raluca Mitran: Pentru că pacientul ajunge să își accepte „soarta”. Nu mai merge la lucru, vede că nu mai este luat în seamă, nu mai este util pentru societate, nu se mai poate deplasa, este exclus din anumite cercuri sau se autoexclude, pentru că nu mai poate face față, nu se mai poate mobiliza. În consecință, își spune că toate aceste neputințe au venit cu vârsta. Iar o dată cu acest gând apar și modificările la nivel comportamental, psihologic.

Astfel ajung să spună: am o vârstă, sunt bolnav, e normal să fiu așa.

Cât de mult s-a schimbat în tot acest timp peisajul acela dezolant despre care vorbeai mai devreme?

Raluca Mitran: Nu cred că s-a schimbat. Cred că m-am mutat eu în locuri de unde am putut schimba lucrurile, de unde am putut face ce mi-am propus, împreună cu o întreagă echipă de recuperare medicală și terapeuți. Am realizat că, printr-o astfel de muncă integrativă susținută, poți schimba calitatea vieții celor cărora te adresezi.

Cum?

Raluca Mitran: Cum ziceam, cu o bună îngrijire, cu o asistență adaptată și integrată și prin aceste mesaje pozitive despre care spuneam: „bine, ai 80 de ani, dar vârsta nu e decât un număr!”. „Da, dar nu mă pot mișca!”. „Adevărat, dar ai familie, ai nepoți; ei sunt mândria ta, fiindcă au ajuns să profeseze unde nimeni dintre cunoscuții tăi nu a ajuns. Te mândrești cu ei!” Aduci focusul pe părțile pozitive și astfel reușești să crești respectul de sine al seniorului.

Marea majoritate a vârstnicilor suferă de depresie, fie una reactivă la mediu, fie una ce apare în contextul unei patologii. Tratând depresia, care la vârstnici este sub-diagnosticată, subevaluată, îi poți ridica și din această stare.

Noi, aparținătorii, rudele, ce putem face?

Raluca Mitran: Tu, ca rudă, le poți acorda mai multă importanță, încredere; poți să le ceri ajutorul, poți să-i faci să se simtă utili, implicați și nu abandonați ori lăsați deoparte.

Pare că centrele rezidențiale sunt niște locuri în care intri pe picioarele tale și ieși cu ele înainte.

Raluca Mitran: Există o mulțime de centre rezidențiale acum pe piață, fiindcă vorbim de un business. Populația este îmbătrânită și, cum este foarte mare nevoie de creșe și de grădinițe, este nevoie de centre rezidențiale.

Când spun centru rezidențial mă gândesc că acolo ar trebui să găsim, dincolo de partea de asistență medicală specializată, kineto-terapie, fizioterapie, contextul prin care pacienții să fie implicați în activități, să aibă oportunități de socializare și cunoaștere și susținere.

Dincolo de ce este centrul rezidențial, ideea că internarea este pentru totdeauna nu este tocmai adevărată. Întreaga procedură se poate face în etape: o internare într-un centru rezidențial, pentru o lună-două, în care se face e evaluare și un plan de tratament, de îngrijire, după care pacientul se poate întoarce acasă, pentru a reveni ulterior. Dacă este nevoie, terapeutul poate aborda și ideea unei internări pe termen lung sau permanent.

Alternativa ca pacientul să rămână acasă, într-un apartament, cu un cățel sau o pisică, să primească, din când în când vizita cuiva, să stea singur, nesupravegheat în alimentație, în administrarea medicației, cu riscuri de cădere sau de evenimente dramatice nu mi se pare o idee bună.

Ce au făcut pandemia și mesajul: „aveți grijă de vârstnicii voștri, stați departe de ei pentru a-i proteja!”? Au ajutat sau au stricat?

Raluca Mitran: Din punctul unde mă aflu eu lucrurile se văd cam așa: înainte de pandemie vârstnicii erau neglijați. În pandemie a apărut în presă ideea că vârstnicii trebuie protejați, izolați, supravegheați.

Întrebarea rămâne: acest mesaj i-a ajutat pe vârstnici sau i-a ajutat pe adulți să aibă scuza de a nu-i mai vizita pe vârstnici.

Pe vârstnici pandemia nu i-a ajutat în niciun fel; au rămas la fel sau chiar mai izolați. Celor care aveau o oarecare mobilitate și puteau ieși o oră în parc sau mergeau la cumpărături, adică aveau o rutină a mișcării, pandemia le-a anulat aceste ieșiri sau le-a limitat.

Pe aparținători pandemia i-a ajutat să nu-și vadă vârstnicii. Sau să găsească o scuză pentru asta. Cei care nu-și vedeau vârstnicii înainte nu-i văd nici acum.

Bătrânețea se vede la noi fie ca înțelepciune, fie ca decrepitudine. Am sentimentul că „bătrânețea=decădere” este o idee mai populară acum decât prima. Ce putem face noi să schimbăm această percepție? Care ar fi mesajul care i-ar ajuta pe seniori?

Raluca Mitran: Vârstnicii, indiferent de patologia asociată, sunt oameni cu potențial. Încă mai avem ce să învățăm de la ei, iar tot ce trebuie să facem este să știm ce să cerem din experiența lor.

Ție ce-ți place la această specialitate?

Raluca Mitran: După ce ajungi să cunoști omul, să-l stabilizezi, să-l echilibrezi medical și paramedical, deci fizic, psihic și psihologic, ai satisfacția că ai reușit să-i scoți la suprafață ce e mai bun. Și s-ar putea să ai surpriza să descoperi mici diamante.

Am multe cazuri despre care aș putea să-ți povestesc, pacienți de 70-80 de ani. Uite, am să-ți povestesc despre un prieten bun. Este pacientul meu de vreo 5, 6 ani și l-am preluat într-un moment foarte vulnerabil, după ce îi murise soția. Era într-o formă de depresie destul de gravă și avansată, însă una bine ascunsă.

Am stabilit o legătură între noi, am reușit să îi câștig încrederea, am reușit să îl echilibrez medicamentos și psihologic, iar în doi ani de zile a luat în greutate 15-20 de kg, e de nerecunoscut.

Omul are 87 de ani, a fost diplomat și este cel mai bun prieten al meu. Când am un examen, traversez o perioadă stresantă, îl sun, îl vizitez, mă sfătuiesc cu el.

Din experiența lui de viață îmi dă cele mai bune sfaturi. Părintește.

M-am convins că-mi vrea binele și mi-am dat seama că de fiecare dată când m-a sfătuit ceva a avut dreptate totală. Dacă el îmi spune ceva, am încredere totală, dar și eu dacă zic ceva, el face întocmai.

Dacă el îmi spune: „tu poți să faci asta!”, înseamnă că pot. Cu alte cuvinte, el mi-a crescut mie încrederea în mine, iar eu i-am crescut lui încrederea în el.