Raluca Rogoz, „nomad digital” sau fata care a lăsat tot în România și a plecat în Bali, să muncească de la distanță: „chiria pentru o casă cu piscină acolo este cât a unui apartament din București”

Raluca are 31 de ani, a terminat marketing la ASE și conduce o afacere în zona de identitate vizuală și brand, Tailor Ad. O știm din întreaga campanie de imagine a Federației Române de Polo, din 2012, când băieții s-au calificat la Mondiale, precum și din marele turneu realizat de Răzvan Mazilu în beneficiul victimelor cutremurului din Japonia. 

Ne-am întâlnit în vara lui 2017, în biroul ei modern și feminin, dintr-un bloc mic de pe strada Frumoasă, și m-a surprins maturitatea și energia cu care trata orice subiect. Emana o siguranță care părea că o va propulsa rapid într-o afacere cu multe zerouri. Cine ar fi crezut că jumătate de an mai târziu posta pe instagram instantanee de pe o plajă din Bali, noul ei birou?

Atunci aveam să aflu despre un nou concept de muncă și well-being, digital nomads, adică acei profesioniști care, cu un laptop în brațe și o conexiune bunicică de internet, pot munci de pe o plajă din Bahamas, dintr-o cafenea de cartier din Lisabona ori dintr-un spa din Bali. Iar Raluca devenise unul dintre ei. 

 Cum este să muncești din Bali, dintr-o zonă a cărei limbă nu o cunoști, la capătul celălalt al lumii unde, cel mult, mergi să petreci două săptămâni de vacanță tolănit pe plajă?

Ai fi surprinsă, sunt convinsă, să afli că o lună de zile după ce am ajuns acolo am vorbit doar limba română. Pentru că am nimerit într-o micuță comunitate de români, foarte bine închegată, în care m-am integrat și eu rapid, poate și din motivul că de fapt ne legau foarte multe lucruri.

Andreea*, de pildă, venea din România, după ce a făcut niște schimbări radicale în viața ei: și-a dat demisia, după zece ani, dintr-un job foarte bun în încercarea de afla despre ea. Acum trăiește în Bali și… nu face nimic. De fapt, face foarte multe, Bachata, Salsa, ba chiar era cea mai ocupată, iar noi ne făceam programul după ea.

Apoi este Oana, care pictează și trăiește în Bali de 7 sau 8 ani și nu dă semne că ar vrea să plece. Și trebuie să îți spun despre Bogdan, cel mai săritor dintre toți și omul care ne-a legat într-un grup fain. El a plecat în China, cu un proiect în construcții, și a rămas să facă fotografie în Bali, adică exact ce și-a dat seama că îi place să facă și face foarte bine, mai ales după ce a investit în echipamente profesionale.

Radu și Nadia locuiesc în UK, au stat în Asia câteva luni și apoi s-au stabilit în Bali, iar Natalia cu Iosif au plecat, ca și mine, din România.

 De ce ai plecat tu?

Dorința mea de a pleca a venit pe 30 decembrie 2015. Am și acum în jurnal cuvintele: viața mea înseamnă mai mult decât am acum, lumea este uriașă și trebuie descoperită. Deci voiam să plec să descopăr lumea.

Îmi amintesc bine și acum, citeam o carte, Mindfulness relațional, și am realizat că dacă aici tot mă învârt în același cerc, măcar pot încerca să descopăr ceva în mine sau pentru mine. Țineam un jurnal de mai mulți ani, în care notam simțăminte, gânduri și dorințe, dar venise momentul să fac mai mult, să explorez exteriorul,  lumea.

Singur că unora li s-a părut o nebunie, alții m-au încurajat intens: „te rog, fă-o!”, mi-a spus un prieten Dar nu am plecat nici în 2016, nici în 2017. Mi-am pus ideea nebunească într-un sertar, am uitat de ea, am început o relație și mi-am zis că poate a venit vremea să fiu o femeie în rândul lumii, cu copil și familie și o carieră serioasă.

Când colo, relația nu era menită să mă împlinească. Am început să călătoresc, găseam bilete de avion foarte ieftine și, o dată pe lună, plecam undeva. Iar asta mă ținea activă.

Prietenul meu de atunci mă încuraja să fac aceste evadări, la un moment dat ne-am gândit să plecăm împreună, dar am realizat că el nu era pregătit nici să lase afacerea aici, nici pe interior nu era gata să plece, așa cum, avea să se dovedească, eram eu.

 Cuvântul magic: pregătit. Ce presupune asta și de ce?

Schimbarea este destul de mare. La sfârșitul lui ianuarie 2018 am luat hotărîrea majoră, mi-am luat bilete de avion și am început pregătirile: am împachetat și tot ce îmi trebuia a intrat într-o cutie, restul am dus la ai mei, la Roman, într-un pod. Am părăsit apartamentul pe care îl aveam în chirie, mi-am luat rămas bun de la toți prietenii, pregătită să plec în aventura vieții mele.

Doar că, ce să vezi, a început dorul de ce lăsam în urmă. Și am început să plâng: că unde plec și-mi las prietenii și tot ce aveam aici, cum a ajuns casa mea într-o cutie și așa mai departe. Cu toate că aici erau nămeții cât casa, tamponări și tot ce știm, iar acolo mă așteptau vara și plaja.

Am sunat-o pe mama și i-am turuit toate aceste gânduri printre suspine, iar ea mi-a zis ceva foarte inteligent: „mergi și vezi cum este acolo și, dacă nu îți place, te întorci. Nu te ține nimeni cu forța”. Și așa am făcut.

Am plecat pregătită pentru 10 luni și am stat doar 6 pentru că așa trebuia să fie. Dar puteam să rămân mai puțin de o lună. Puteam să nu mă împrietenesc cu nimeni. Sau, și mai rău, să te împrietenești cu cineva care pleacă foarte repede. Mi s-a întâmplat, de altfel, să îmi fac o prietenă cu care puteai jura că suntem gemene de caracter, dar care a plecat la două săptămâni după ce am ajuns eu acolo.

Puteam să mă îmbolnăvesc, mai ales că m-am dus fără asigurare medicală, fără vaccinuri sau fără să am certitudinea că oamenii aceia din spitale vorbesc o limbă pe care să o înțeleg și eu.

Deci, o mulțime de necunoscute care ajung să te scoată din zona de confort. Asia face acest lucru începând cu simplul fapt că ieși din cotidianul pe care îl știm noi, ei nu au trotuare, de pildă, nu există iluminat public, noaptea mergeam cu lanterna și pășeam pe niște chestii foarte înguste până acasă.

Trăiești în casă cu niște animăluțe la care nu te-ai aștepta: mișunau furnici prin toată casa ori celebrele șopârle, geckos, pe care le găsești peste tot, chiar și în hotelurile de lux, pentru că așa este la ei. În drum spre casă poți oricând călca pe un șarpe sau pe un șoarece, ori le poți găsi pe perna ta. Andreea * s-a trezit cu un șoarece lângă patul ei la mijlocul nopții de a crezut că moare.

Așadar există niște obstacole, pe care, dacă ești pregătit, le accepți. Dacă nu, te întorci foarte repede acasă.

Dar, după ce le accepți, realizezi avantajele: mâncarea este mult mai sănătoasă, oamenii sunt mai relaxați, timpul curge altfel. Ei au acest Bali time, care îți dă voie să stabilești o întâlnire la ora 11.00 și să poți ajunge undeva între 11.00 și 12.00. Nimeni nu se grăbește și nimeni nu prezintă scuze că a întârziat.

În Bali se vorbește indoneziană, balineză și engleză.

Sunt extrem de mulți rezidenți străini acolo, s-au construit școli internaționale pentru că mulți dintre ei vin cu copiii. Iar când copiii iau vacanță se întorc în țările lor.

 Care a fost planul tău?

Niciodată nu mi-am făcut un plan, mai ales în treburile personale. Dar toată lumea cu care vorbești acolo trăiește în această spontaneitate: vii pentru o lună și stai un an sau șapte.

Dacă pleci, păstrezi acel ceva, inexplicabil, care te cheamă totdeauna înapoi. E greu să pui în cuvinte această magie, dar pur și simplu simți că ceva te trage să te întorci. Este dovedit, am cunoscut acolo oameni care au venit și au plecat de mai multe ori, ar după un timp s-au stabilit de tot în Bali. Și-au schimbat radical viața profesională și au început să muncească de acolo.

 Ce s-a întâmplat cu firma ta din țară? aveai o agenție de PR pe care ai pus-o în așteptare?

Nici vorbă. Am lucrat tot timpul ăsta, doar că de la distanță. De altfel, unul dintre motivele pentru care am plecat fără multe remușcări era legat de muncă,  aveam deja câțiva clienți cu care lucram de la distanță, așa încât am plecat cu convingerea că agenția va continua. Așa încât, de câte ori era nevoie, făceam o ședință pe skype cu colegele mele. Când aici era ora 9.00 dimineața, la mine era aproape 14.00, așa că mergeam întâi la o cafea sau la un masaj, după care ajungeam la laptop și începeam ședința. 🙂 Și pe urmă continuam. Cam așa arăta ziua de muncă a multora din Bali.

 Când și mai ales de ce te-ai întors?

M-am întors după 6 luni, la sfârșitul lui iunie.

Unul dintre cele mai greu de suportat lucruri în Bali este despărțirea. Ajungi să te atașezi de oameni faini, îți faci prieteni care-ți sunt ca frații și la un moment dat afli că pleacă.

Am plecat și eu cu gândul că în două luni voi fi înapoi. Doar că între intenție și execuție ceva nu s-a potrivit, așa încât în toamnă am plecat în Portugalia, pentru că, am aflat, Portugalia este un fel de Bali a Europei pentru digital nomads: are infrastructură de lucru de la distanță, oamenii sunt veseli, țara este prietenoasă, mâncarea este ieftină, sănătoasă și bună.

Pe 1 septembrie mi-am luat zborul, spre un necunoscut total. Intenționam să stau o lună, dar am stat 6 săptămâni pentru că m-am simțit foarte bine. Am muncit și de acolo, ca și din Bali. Iar În Porto am cunoscut cei mai minunați oameni, care m-au primit în casele lor cum nu facem noi cu prietenii. O tipă cu care m-am cunoscut în Bali și care era din Porto m-a invitat, imediat ce a aflat că sunt acolo, la o petrecere cu prietenii ei, în casa unui portughez, cu alți 12 invitați de aceeași nație. Au gătit și au vorbit toți engleză pentru că eu eram străină și nu voiau să mă simt aiurea.

 Deci ospitalitatea nu este apanajul românilor, vrei să spui!

Înainte de a pleca în Portugalia, imediat după ce m-am întors din Bali, am mers la o întâlnire de networking. Am fost surprinsă să văd că românii, dacă nu veneau doi câte doi, nu vorbeau cu nimeni. Ceea ce este de neimaginat pentru mine, care vin dintr-un oraș mic, din Roman, unde ne salutăm uni cu alții pe stradă. Nu mai spun când suntem la un magazin sau la o conferință.

Cât am fost în Asia mă gândeam de ce nu ne asumăm noi să fim Bali-ul Europei. Suntem o țară săracă, simplă, dar care cultivă încă valori importante, avem verdeață, natură, mâncare foarte bună, sănătoasă, costuri de întreținere foarte mici, avem hub-uri bune și o excelentă rețea de internet. Cum ar fi să fim țara centru pentru digital nomads?

 Exact, cum ar fi? Până la o re-branduire, hai să o cunoaștem mai bine pe Raluca. De unde vine ea și la ce visa în adolescență?

Am terminat liceul în Roman, la un profil real care, sincer, nu mi-a plăcut niciodată. Dar am făcut-o pentru că atunci când ești într-un oraș mic trebuie să răspunzi unor așteptări: să mergi la o anumită școală, la o anumită clasă, iar dacă mergi la una de la B în jos este evident că nu vei avea aceiași profesori ori colegi cu care să faci o concurență redutabilă. Așadar, dacă regret ceva, este faptul că nu am făcut un liceu cu profil uman.

 Când ai avut primul job?

Pe la 16 ani, când am început să lucrez cu părinții mei în fabrica lor, care produce haine și materiale textile. Am trecut prin toate departamentele, în ideea că-mi va plăcea ceva. Nu a fost cazul.

La 18 ani am primit câteva magazine în grijă, pentru că s-au gândit că în retail o să-mi placă mai mult. La 23 de ani aveam 5 magazine, dar tot nu mi-a plăcut. Atunci am zis că magazinele, de fapt, nu sunt ale mele, ci ale părinților mei, iar dacă am făcut școlile în ideea lui trebuie, măcar să am profesia care îmi place. Așa că am început să lucrez în comunicare, iar primul job a fost de Marketing Manager la Federația Română de Polo. Se întâmpla în 2012, când băieții s-au calificat la Campionatele Mondiale din anul următor. Cred că, dacă ar fi să fac un top al celor mai faine proiecte în care m-am implicat, acesta ar fi clar în top 3.

În același timp am lucrat cu Răzvan Mazilu pentru un spectacol caritabil, sponsorizat de JTI, în sprijinul victimelor cutremurului din Japonia. Se numea Requiem și a fost creat de Răzvan Mazilu, împreună cu Motoko Hirayama, o tipă care nu vorbea engleză, iar noi l-am organizat exclusiv pe email, cu excepția a două săptămâni, înainte de reprezentație, când au lucrat aici față în față.

Tocmai ți-am spus proiectele cele mai pline de sens, care m-au determinat să aleg această meserie. Mi-au dat încredere și ușor-ușor am început să lucrez și în mediul corporate și ulterior să îmi deschid propria agenție.

 Hai să ne întoarcem la Bali, să răspundem pe scurt și să dărâmăm niște mituri!

1. Nu-ți trebuie foarte mulți bani să călătorești la capătul lumii. Adevărat sau fals?

Dacă te organizezi bine, cheltui mult mai puțin decât în țară. Chiria apartamentului din București este de 300 de euro. Acolo plăteam mai puțin pentru o casă cu piscină mică. Iar costurile pentru coșul lunar alimentar sunt  mai mici decât aici.

2. Destinațiile așa-zis periculoase nu sunt chiar atât de nesigure pe cât ar părea. Fals sau adevărat?

Adevărat. Am o prietenă care vrea să plece în Sri Lanka și m-a întrebat ce vaccinuri mi-am făcut. Nu am făcut niciun vaccin, cum îți povesteam. De altfel, cât am stat acolo, Andreea* a suferit un accident și a avut o fractură la picior, dar a mers la spital, unde a fost totul super ok. Iar eu m-am simțit tot tipul în siguranță în Bali.

3. Doar pentru că pleci în celălalt capăt al lumii nu înseamnă că fugi de tine. Adevărat sau fals?

Adevărat. Sunt și oameni care fug de ei, dar pot să îi număr pe degetele de la o mână. Am întâlnit extrem de mulți însă curioși să descopere lumea. Ca și mine, de altfel.

Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla este…?

Să te simți singur. Iar asta se întâmplă foarte des. Se întâmplă și în România, sigur, dar aici suni imediat pe cineva și uiți de singurătate.

 Ce faci când rămâi fără bani?

Suni la mama. Mi s-a întâmplat. Și mi s-a mai întâmplat ceva, chiar de două ori: mi-au fost furate datele de pe banda magnetică.

 Care este următoarea destinație?

America de Sud. Nu știu când, nu știu cât sau cu cine dar simt că este acolo, îmi suflă în ceafă. Cred că va fi Argentina.

În plus, mi-ar plăcea să locuiesc o perioadă mai lungă în Portugalia. Chiar să locuiesc acolo.