Ramona Dabija, șefa ANA: „Nu există un profil social, ci unul emoțional al consumatorului de droguri”

Ramona Dabija este comisar și conduce Agenția Națională Antidrog. A intrat în Poliția Română avându-l ca model pe tatăl său, agent de ordine publică, omul care i-a modelat ambițiile și determinarea atunci când a venit vorba de performanțele educaționale. A terminat studii de istorie și de drept, are un copil și, de la conducerea Agenției Naționale Antidrog, Ramona Dabija și-a propus să schimbe perspectiva asupra problemei drogurilor și să facă din părinți, parteneri activi în lupta împotriva consumului.

Foto cover: Ramona Dabija, împreună cu fiul ei, Rareș

De ce ați ales să fiți polițist?

Ramona Dabija: Poate că par vorbe mari, dar cred că pentru asta m-am născut. Chiar mă gândeam, în compunerea din clasa a doua, am scris că vreau să mă fac polițist.

Probabil că modelul a fost tata, un om care a fost, timp de 35 de ani, agent de ordine publică. Cred că la el am văzut prima dată respectul pe care îl primea din partea oamenilor. Mi-a plăcut întotdeauna cum se uitau oamenii la el și chiar și acum, la 10 ani de la moartea sa, încă mă întâlnesc cu oameni care vorbesc cu admirație despre tata.

Tot timpul am visat să am meseria mea. La 16 ani am început să lucrez. Mi-am dorit să-mi câștig singură banii, așa că am început să dau meditații la istorie și la franceză pentru cei mai mici. Nu câștigam grozav, dar cred că acest rol îmi dădea bucuria de a avea ceva al meu, banii, ocupația, munca mea.

După ce am terminat liceul, am intrat la facultate, la Istorie, și m-am angajat, prin examen, la Direcția de Evidență a Populației, care ținea atunci de Poliția Română. Mai târziu, după Facultatea de Istorie, am terminat și studii de Drept.

Ce ați făcut cu primii bani câștigați?

Ramona Dabija:  Nu vă spun ce am făcut cu primul salariu, ci cu prima mărire de salariu: am păstrat-o timp de o lună. (râde) Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri: am luat banii de la casierie, am văzut că sunt mai mulți, am întrebat și am aflat că a intrat în vigoare o mărire salarială. Dar parcă tot nu mi-a venit să cred explicația și am mai păstrat banii o lună, de teamă să nu mi-i ceară cineva înapoi.

Întotdeauna am prețuit această independență financiară. Așa cred că am fost crescuți, și eu, și fratele meu. Nu ne-a lipsit niciodată ceva în familie, iar pentru statutul social al părinților noștri, aș zice chiar că am fost niște copii privilegiați, fără să fi trăit vreodată în vreun lux, dar am avut mereu strictul necesar și am știut să prețuim lucrurile.

Cum ajută la cariera de comisar Facultatea de Istorie, de pildă?

Ramona Dabija: Surprinzător, poate, istoria nu a fost printre preferatele mele, așa cum era franceza, de pildă. Am studiat limba franceză din clasa a doua, cu o mătușă, o doamnă de modă veche, care prin tot ce făcea și era îți insufla plăcerea pentru tot ce venea dinspre Franța. La fiecare oră ne aștepta cu prăjituri parfumate și cu sirop făcut de ea, iar mirosul din camera în care începeam studiul te ducea fără prea multe întrebări într-o lume în care voiai să zăbovești.

Am învățat franceza de plăcere. Germana însă, pentru că și asta am făcut la școală, nu a venit cu la fel de multă plăcere. Chiar dacă acum îl bat la cap pe Rareș, fiul meu, să învețe germana. (râde)

Ei bine, istoria era aproape ca germana pentru mine. Dar voiam să fac Facultatea de Științe Politice, unde trebuia să dau examen la istorie. Și m-am pregătit temeinic. Am avut norocul însă de a avea în liceu o profesoară de istorie foarte tânără, care m-a învățat să iau istoria ca pe o poveste, iar asta m-a făcut să-mi placă.

Lucrarea mea de licență a fost dedicată personalității Reginei Maria. Îmi place foarte mult perioada regalității din România și m-aș fi văzut trăind în perioada aia.

De ce nu ați făcut Facultatea de Științe Politice?

Ramona Dabija: Pentru că am avut prima medie sub linia ultimului admis. Cu aceste rezultate am intrat fără rezerve la Facultatea de Istorie.

Atunci am simțit că a venit sfârșitul lumii. A fost prima înfrângere totală pe care o primisem vreodată în viață. Parcă totul s-a prăbușit. Mi-am dat seama că planurile pe care ți le faci trebuie să aibă o ușoară flexibilitate, să-ți dai voie să te adaptezi. Ulterior, viața mi-a demonstrat că trebuia să fiu la Istorie pentru că acolo am cunoscut niște oameni minunați. Dar în ziua în care s-au afișat rezultatele admiterii la Științe Politice nu eram de aceeași părere. (râde)

Cum ți-ai revenit din această înfrângere?

Ramona Dabija: Foarte ușor, datorită părinților. Ei nu au considerat-o ca pe o înfrângere. „Stai un an la Istorie, a zis tata, și dacă nu îți place mai încerci o dată la Științe Politice”. Între timp m-am angajat, munceam și mergeam și la cursuri, am descoperit frumusețea istoriei, fascinația orelor cu doamna Zoe Petre și cred că mi-a fost mai simplu să uit de Științele Politice.

Cum resimte un tânăr intrarea într-un sistem birocratic pe care nu îl poate schimba, dar căruia trebuie să i se adapteze?

Ramona Dabija: Important e să știi ce îți dorești. Dacă faci ce vrei, adaptarea vine de la sine.

Eu nu am fost un adolescent rebel, cu petreceri și evadări de-acasă. Universul meu a fost un pic mai restrâns, nu pentru că nu m-ar fi lăsat părinții, ci pentru că mi-a priit și mi-a fost de ajuns confortul de acasă.

Eu mi-am dorit acest serviciu. Singura secție de poliție din București pe care o cunoșteam era cea la care lucra tatăl meu. Întâmplarea a făcut să merg la o altă secție, numărul 13, și să descopăr o altă parte a Bucureștiului, zona pe care o punea în versuri trupa La Familia. Acolo am avut norocul să întâlnesc niște colege extraordinare și un șef de birou care a știut să ne ia sub aripa ei, să ne protejeze, pe mine și pe celelalte două fete, venite în echipa lor. Acolo am învățat că fără echipă nu faci nimic.

Ulterior, când Direcția de Evidența Populației s-a rupt de Poliție, noi am rămas în Poliție și am ajuns, pentru șase luni de zile, la Secția 11, în zona Vitan. Atunci am început să lucrez alături de tata, iar din acel moment nu i-am mai spus tată, ci Dabija. Era important pentru mine să fiu văzută drept colega, nu fiica lui. Iar când lumea spunea: „lasă că îi spun eu tatălui tău!”, eu răspundeam cu îndrăzneală: „eu nu am tată!”.

Șase luni mai târziu am plecat din secție, așa cum mi-am dorit, fiindcă voiam să-mi demonstrez că pot și fără tata. Și am reușit.

Și el ce a avut de zis?

Ramona Dabija: Tot timpul m-a sprijinit și s-a bucurat pentru reușitele mele. Ulterior, când am dat examenul de ofițer, cu rezultatele și vestea bună m-am dus acasă și le-am spus. Tata a reacționat de parcă ar fi avut o revelație: „wow, chiar ai reușit!”.

Ce lecție ați primit de la tatăl dvs.?

Ramona Dabija: Tata era un om extraordinar. Am învățat de la el prietenia. Pe noi, tata niciodată nu ne-a certat. De fapt, nimeni nu ne-a certat vreodată.

Eu, până la 10 ani, am crescut la bunica maternă. Acum cred că este îngerașul meu, păzitorul și protectorul care îmi veghează deciziile și gândurile bune de pe umărul drept. Ea ținea foarte mult la respectul față de oameni, să saluți, să te porți frumos, să nu comenteze nimeni la adresa ta. Așa am fost crescuți toți cei șase nepoți și nu a ridicat niciodată tonul la noi, ci ne certa din priviri. Când era super-nervoasă își trăgea basmaua pe frunte și și-o punea la loc fără să i se clintească niciun fir de păr. Niciodată nu am înțeles cum făcea. Dar nu ne certa.

Și cum vă corecta comportamentul?

Ramona Dabija:  La fel ca tata. Când am intrat la Facultatea de Drept, a doua mea facultate, deja lucram, aveam experiență în Dreptul penal, dar înainte de sesiune, și mie, și fratelui meu, tata ne spunea: ”Tăticu’, eu nu am pierdut niciun examen”.

Presiunea era exact atât cât să ne facă să nu vrem restanță.

La noi în casă fumau amândoi părinții, iar nouă niciodată nu ne-au interzis să facem la fel. Dar nu am fumat nici eu, nici fratele meu, probabil pentru că ne erau la îndemână și nu ni se părea nimic extraordinar la țigări.

Ce se rupe atunci când un părinte pierde comunicarea și puterea asupra copilului lui?

Ramona Dabija: Nu cred că de ruptură este vorba. Cred că nu a existat niciodată acea legătură de comunicare, ci doar părintele ca autoritate. A comunica nu înseamnă doar a-i spune copilului ce să facă, ci a veni către el, a-i explica, a veni cu adevărul către el și a-l asculta. Din păcate, sunt părinți care nu comunică cu copiii lor pentru că nu au timp. Faptul că tu îi dai bani unui copil pentru mall, pentru excursii, pentru a ieși cu prietenii, dar nu ai timp pentru a sta de vorbă cu el e dăunător. La noi în familie s-a discutat tot timpul. Și întotdeauna părinții mei și-au ținut promisiunile. E foarte important, dacă îi promiți ceva unui copil, să-ți ții promisiunile. Trebuie să fim modele pentru copiii noștri.

Lumea drogurilor e asociată fie cu cei foarte săraci, fie cu cei foarte bogați. Acum pare că drogurile sunt peste tot. Cum stau lucrurile în această lume mediană unde sunt majoritatea copiilor și majoritatea părinților?

Ramona Dabija: Tuturor le spun așa: drogurile ne afectează pe toți. Nu avem un profil al consumatorului sau al familiei care poate fi afectată. Drogurile sunt o realitate din jurul nostru și diferența dintre a consuma și a nu consuma o face această comunicare din familie și această încredere. Tu nu poți să stai lângă copilul tău non-stop, dar copilul tău, când este singur, trebuie să știe să ia deciziile corecte.

E foarte important ce înțelegem prin droguri, că sunt multe tipuri și extrem de la îndemână. Revenind la fumat: de ce se apucă copiii de fumat? Pentru statut, dar dacă tu îl înveți să fie sigur pe el, să aibă încredere în ei, există șanse să nu se apuce.

Ce spun părinții pe care îi consiliați?

Ramona Dabija: De obicei îmi spun că le-au oferit totul copiilor și totuși aceștia au greșit. Aici părintele trebuie să fie foarte sincer și să vadă dacă chiar i-a oferit timp copilului. Copilul tău, dacă are o problemă la școală, de ce se ferește de tine? De frică. Copiii nu au exercițiul de a povesti ce se întâmplă la școală, despre conflicte. Asta pentru că pe părinți, de multe ori, nu îi interesează. Îi interesează doar ce se întâmplă cu copilul lor la ore. Dar nu se gândesc că poate copilul lor a fost afectat, chiar dacă a fost un martor al unui incident. E important să încurajăm copiii să ne povestească. Dar să o facem de mici. Nu poți să ai pretenția la 14 ani să-ți spună tot dacă până atunci nu a fost încurajat să povestească. În general, părinții sunt interesați de grădiniță, de școala primară și își mai amintesc de ei la liceu… sau la examen, în clasa a VIII-a, pentru că trebuie să băgăm bani în meditații. Uităm că, de fapt, copilul trebuie urmărit și în gimnaziu. Se produc modificări importante atunci: de la un profesor trece la 5, se schimbă materiile, încep să ia note mici și le e frică, le e rușine să le spună părinților.

Nu există un profil social, există un profil emoțional și trebuie să învățăm noi ca adulți să fim părinți pentru copiii noștri.  Trebuie să ne învățăm copilul, pe lângă faptul că trebuie să știe să facă alegerile corecte în viață, că eu, ca părinte, îi pot oferi lui o soluție la problemele lui. Soluțiile se găsesc în familie, dacă există familia. Dacă nu, copilul va merge la școală, așa că trebuie să alegem cu grijă școala copilului nostru, așa încât să se simtă el bine. Nu aleg școala pentru mine, ca părinte, ci școala unde copilul meu se simte bine, nu se simte judecat, locul în care să știe că, dacă are o problemă, e cineva acolo care îl poate asculta. Trebuie să existe un bunic, o persoană în care copilul meu să aibă încredere. Dar eu trebuie să îl sprijin pe copilul meu să găsească acea persoană dacă nu pot fi eu aia.

Care sunt cele mai mari pericole la care crezi ca va fi expus copilul dvs, ceva ce nu o să puteți controla foarte bine?

Ramona Dabija: Nu știu ce pericole îl pândesc pe Rareș și nu vreau să trăiesc viața în locul lui. Nu vreau să-i transfer fricile mele. Încerc în fiecare zi să îl învăț să se descurce singur și să ia deciziile, pe care, cel mai important, să și le asume. Trebuie să învețe din ce alege și să aibă argumente. Eu mi-am învățat copilul că nu există da și nu, ci există da, pentru că și nu, pentru că.  

Dacă vine într-o zi și spune ”da, mamă, am consumat”?

Ramona Dabija: Eu discut mult cu Rareș, cred că știe deja multe din pericolele pe care le presupun drogurile. Dar dincolo de asta, insist: nu putem fi lângă copiii noștri tot timpul și cred că e important să avem încredere în deciziile lor, în ceea ce ei vor alege. Dacă Rareș vine și-mi spune că a consumat, știu că aceea a fost alegerea lui și îl voi sprijini să ia decizia mai departe și să se recupereze. Eu nu am cum să prevăd lucrul ăsta sau să zic „Vai, nu!”. Am avut copii la consiliere care mi-au spus ”am consumat pentru că mi s-a interzis”. Eu discut cu copilul meu. Știe ce sunt drogurile, știe că le poate accesa el sau că i se pot administra fără să știe și ce trebuie să facă pentru a nu fi o victimă. Știe cum arată și care sunt consecințele. Le vede și online, dar le vede și pe stradă. Și discutăm. Dacă el va lua decizia și aia va fi viața pe care și-o va alege, asta nu am de unde să știu. Nu știe nimeni viitorul. Dar acum sunt în măsură să îi arăt și cum arată o persoană care are tot ce își dorește în viață și care a mers pe o cale ok, dar și reversul.

Cum ajunge un curios victimă?

Ramona Dabija: Noi avem o recomandare în acest sens, fiindcă se întâmplă: dacă mergi într-un loc unde se consumă băuturi, ai grijă să ți se desfacă sticla în fața ta, să se prepare cocktailul în fața ta, să nu-ți lași paharul nesupravegheat. Se pot pune în băuturi diverse substanțe fără să ai cunoștință de ele sau control. Când mergi la narghilea ai grijă ce ți se pune acolo. Și, foarte important: dacă vezi că unei persoane sau chiar ție ți se face rău, cere ajutor! Sună la 112.

Ce măsuri putem lua noi, din rolul de părinți sau de educatori, pentru a combate această lume a drogurilor?

Ramona Dabija: În primul rând să nu excludem că se poate întâmpla. Se poate întâmpla, dar ai posibilitatea să fii cu un pas înaintea lucrurilor. Trebuie să-ți cunoști foarte bine familia, prietenii. Înainte ca un copil să se apuce de droguri, există o serie de semne: își schimbă comportamentul. Din ce cauză? Se simte exclus din grupul lui de prieteni? Hai să stăm de vorbă și să vedem de ce, ce s-a întâmplat? A suferit o decepție în dragoste? Hai să o tratăm să discutăm despre aceasta, să nu zicem „lasă că ești mic acum, o să ai altă poveste mai târziu”. Copilul simte toate lucrurile astea și trebuie explicate, puse în context. Nu are cum să ia decizii de unul singur.

Tot timpul va avea informații pentru că e plin Internetul de informații. Dar trebuie să existe o persoană de încredere care să îi pună în ordine acele informații și să știe dacă ce știe el e corect sau nu e corect.

Noi, adulții, trebuie să fim prezenți și să vorbim, să comunicăm în permanență cu copiii noștri.