Petruț Rizea, „Domnul Trandafir” al zilelor noastre: „Când am intrat prima dată în cancelarie, am fost poftit să bat la ușă”. Povestea unui învățător în vârstă de 21 de ani, care vrea să schimbe din temelii preconcepțiile legate de această meserie

Hai să vorbim puțin despre copii. O să încep cu copiii cu nevoi speciale cu care ai lucrat. Ce făceai exact pentru ei și despre ce fel de copii vorbim?

Erau foarte mulți cu sindrom Down și foarte mulți cu tulburare hiperchinetică și ADHD. Practic, la grădinița aceasta erau primiți acei copii care, în urma unui proces de „admitere” erau respinși de la școlile de stat și singura soluție a părinților era să se reorienteze către privat. Eram educator și pe lângă mine aveam psihoterapeuți care mă ajutau și care încercau să gestioneze crizele pe care le aveam cu copiii, care erau foarte dese. Lucram acolo trei ore, dar după aceste trei ore veneam cu o stare emoțională precară, foarte obosit și lipsit de energie.

De ce nu ai rămas? Nu era mai profitabil din punct de vedere financiar?

Ba cred că era mai profitabil pentru că stăteam doar trei ore, însă nu simțeam satisfacția aceea personală și profesională pentru că pe copiii aceea puteam doar să-i ajut să se adapteze la un minim nivel pe care puteau ei să-l înțeleagă. Eu îmi doream mult mai mult, doream să am discuții, să lucrăm, să aflăm lucruri noi. Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să spun că ei nu trebuie ajutați, dimpotrivă, dar nu era pentru mine, nu mă regăseam în mediul acesta. Deși îmi doream să-i ajut și eram bucuros când vedeam progrese la ei, simțeam că nu e pentru mine.

Cum face față Petruț Rizea zilelor de 1 și 8 martie?

Acum câți copii ai la clasă?

19. Am auzit că în alte școli sunt și câte 30 în clasă.

Cum ai descrie tu anul trecut alături de copiii tăi, din punct de vedere evoluție?

Cred că am evoluat împreună. Am văzut o evoluție la ei în sfera socio-emoțională. La început, când i-am cunoscut erau destul de speriați, veneau de acasă cu multe preconcepții.

A trebuit să le demontez și acum vin cu drag la școală și se vede lucrul acesta. Sunt dornici să afle lucruri, vor să învețe, se conformează și între noi e un fel de negociere în sensul bun. Suntem atenți la ore, învățăm lucruri noi, iar apoi facem acele activități care ne produc mai multă plăcere.

În schimb eu am evoluat pe plan personal și pot spune că am devenit mai răbdător. Eram o fire mai impulsivă, nu suportam nedreptatea și răspundeam cu aceeași monedă la orice mi se întâmpla. După anul acesta sunt mult mai răbdător, am un control de sine mult mai ridicat.

Citește și: Marian Răducu, actor și învățător: „Am învățat cu copiii că întrebarea magică este: Cu ce pot fi de ajutor?”

Fiind titular, iei în calcul ca la un moment dat să-ți schimbi job-ul?

Mă gândesc că job-ul acesta e pentru mine. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă în învățământ. E un sistem deficitar, atât pentru copii, cât și pentru cadrele didactice, dar eu îmi doresc să rămân și o să depun tot efortul să fac lucrurile să meargă în direcția bună. Însă mi-aș dori să ajung și mai sus, să predau și în preuniversitar. Momentan sunt student și lucrez foarte mult pe cercetare, însă sper să nu am motive întemeiate și să ajung în situația de a părăsi învățământul.

Cum trăiești cu salariul de profesor? Îți ajunge și de chirie, sau te ajută părinții?

Da și nu. Mă ajută și părinții, niciodată nu au avut o problemă cu asta, însă eu mi-am dorit să devin independent financiar și să pot să fiu pe picioarele mele. Să fiu singur pe calea aceasta și să văd dacă mă pot descurca cu facturile. Anul trecut mă descurcam, însă, de când s-a ridicat inflația e mai greu. Jumătate din bani se duc pe chirie, iar restul pe cărți la facultate (din fericire sunt la buget și nu plătesc taxă la facultate) și pe mâncare. Nu sunt genul care iese pe la terase și se distrează prin cluburi, dar și așa, pe cheltuielile de bază se duce o mare parte din bani. Dacă nu ar fi părinții, probabil că ar trebui să-mi găsesc și un al doilea job.

Petruț Rizea: „Când am intrat prima dată în cancelarie, am fost poftit să bat la ușă”

Cu ce e diferită metoda ta de predare față de metoda clasică pe care o știm de la majoritatea învățătorilor?

Poate prin faptul că nu încerc să uniformizez. Este un cuvânt pe care îl întâlnesc des în învățământ, acesta este „a uniformiza”, deși idealul educațional ne spune să ținem cont de particularitățile individuale. Și de multe ori ne mulțumim cu rezultatele pe care copiii le au, nu ținem cont de propriul potențial, de propriile dorințe și ajungem să uniformizăm, ceea ce nu e bine. Când am intrat în învățământ, m-am gândit să-l iau pe copil așa cum este, cu bune și cu rele și să încerc să obțin optimul din ele. Adică să nu-i spun unui copil care își dorește să devină fermier că nu e o idee bună, că nu o să câștige suficienți bani, etc. Încerc să-l încurajez pe fiecare în direcția pe care și-o dorește, ținând cont de potențialul pe care îl are.

În plus, îi încurajez să nu transforme competiția în ceva distructiv, ci prin competiție să încerce să-și demonstreze lor ceva, nu celorlalți și să țină cont de ei, că sunt unici, fiecare cu defectele și cu calitățile lui. Pentru că nu suntem toți la fel și trebuie să ne bucurăm că suntem diferiți.