România prin ochii unui francez. Cum a făcut Jean-Luc Maréchal punte între cele două culturi: „Mi s-a subliniat că am de gând să găzduiesc o ţigancă. Am răspuns că am de gând să ajut o studentă în drept la Sorbona”

Jean-Luc Maréchal, cunoscut sub numele de Lucuț printre prietenii săi români, este un om ale cărui povești și realizări trec granițele culturale și ale timpului. Artist, gravor, cicloturist, mentor și ambasador neobosit al prieteniei franco-române, viața sa este o combinație fascinantă de pasiuni și altruism. Din copilăria petrecută în Alpii Francezi până la legătura sa profundă cu România, Jean-Luc a străbătut cărări mai puțin umblate – fie pe bicicletă, fie în munca sa dedicată promovării patrimoniului cultural sau sprijinului tinerilor români.

Haideți să descoperim cum un gravor de monede la Monnaie de Paris a devenit un liant între două lumi, organizând tururi de ciclism epice, găzduind studenți români și sprijinind acțiuni de voluntariat. O poveste despre curaj, prietenie și o viață dedicată pasiunilor autentice.

Cu ce vă ocupați timpul astăzi? Mai mergeți pe bicicletă?

Sunt pensionat din noiembrie 2006. Am părăsit viața profesională, dar aveam deja foarte multe activități asociative, așa că am continuat să fiu foarte ocupat. Pe de altă parte, am renunțat la ciclism, patinaj cu rotile și schiul fond pentru sporturi mai potrivite vârstei mele, în special drumeții.

Sunt membru al unei asociații pentru studiul și apărarea patrimoniului arhitectural, ceea ce mă ține foarte ocupat. Orașul în care locuiesc are o mare moștenire medievală, iar casa mea face parte din ea.

Când ați venit prima dată în România și cu ce ocazie?

Descoperirea României a avut un mare impact asupra vieții mele. Călătoream cu bicicleta, făceam cyclocamping cum spunem. Când a căzut Zidul de Est, am vrut să vizitez una dintre aceste țări și am ales Polonia! Însă orașul în care locuiam și-a asumat realizarea unei înfrățiri cu un oraș românesc, Comarnic, din Prahova. Așa că mi-am modificat planul și așa am plecat pe 8 mai 1992 în România.

Am ajuns la Satu Mare 20 de zile mai târziu, iar pentru câteva secunde am vrut să mă întorc. Din fericire, nu am făcut-o, iar imediat ce am văzut dealurile Maramureșului m-am simțit mai bine, chiar foarte bine. Am urmat o serie de etape de vis în jur de zece zile, până la sosirea mea pe 6 iunie la Comarnic.

Am avut o primire minunată, am devenit vicepreședinte al primului club de cicloturism din România! Eram deja oarecum implicat în crearea comitetului de înfrățire, angajamentul meu a fost confirmat. Am organizat și o excursie cu bicicleta în 1996, apoi alta în 2000, cu aproximativ treizeci de participanți, francezi și români, care a fost un mare succes la nivel uman. A urmat o călătorie de întoarcere, de la Strasbourg la Paris, cu aceiași participanți. Pe lângă aceste călătorii, m-am întors de aproximativ 25 de ori ca parte a Înfrățirii și am devenit purtător de cuvânt al Comitetului. Legăturile mele cu România s-au făcut zi de zi, peste cincisprezece ani!

Cum a făcut Jean-Luc Maréchal punte între cele două culturi: „Mi s-a subliniat că am de gând să găzduiesc o ţigancă. Am răspuns că am de gând să ajut o studentă în drept la Sorbona”

Care a fost meseria dumneavoastră?

Când eram copil, desenam mult. În 1962, m-am îndreptat firesc către studiile artistice la școala Boulle. Acolo am ales meseria de gravor pe oțel, pe care am practicat-o toată viața! Mai întâi, angajat, apoi meșter, înainte de a mă întoarce în Monnaie de Paris, unde am stat 30 de ani. Am avut o carieră grozavă, care mi-a permis să cunosc o mulțime de oameni și să nu mă plictisesc niciodată. Am produs gravuri pe matriță pentru o mare varietate de medalii și monede.

Știu că ați găzduit mulți studenți români? De ce?

Eu și soția mea am venit la Cluny să ne pensionăm acolo, fără să știm exact ce se întâmplă în Școala de Arte și Meserii care pregătește ingineri. Am descoperit rapid că unul dintre profesori era român — Sorin Ignat — și că școala primea elevi din țările din Est, inclusiv din România. Elevii străini au venit cu o săptămână înainte de începerea anului școlar și au fost cazați în familii gazdă. Ne-am oferit să fim o familie gazdă și, de la începutul anului școlar 2007, am primit români în casa noastră. Timp de zece ani, această operațiune a avut loc, spre marea noastră fericire. Am menținut relații bune cu ei, în special cu Ion Badea, care ne-a pus în legătură pentru această poveste! Unii dintre acești studenți care au devenit ingineri se întorc să ne vadă în timpul ceremoniilor tradiționale de la școala lor.

Citește și: Ion Badea, inginerul care a lăsat Parisul și s-a întors la copiii din centrele de plasament din România: „M-am întors aici pentru că e nevoie de mine aici”

Mai știu că ați organizat tururi de ciclism între România și Franța? Mi-ar plăcea să-mi povestiți.

După călătoria mea din 1992, i-am sugerat lui Alexandru Dascălu, președintele noului club Comarnic, să organizeze un „tur al României” prin ciclo-camping. Acest turneu a avut loc în 1996, cu 2 francezi și 2 români. A fost o mare aventură, mai ales pentru cei doi tineri care au venit cu noi. Am făcut parte și la „Cyclo-Camping-International”, care organizează excursii în Franța și în străinătate. Mi s-a părut evident că trebuie să organizez o asemenea excursie în România. Am reușit să am peste 15 francezi, și aproape la fel de mulți români. Atmosfera plutonului nostru a fost însuflețită magnific de români (2 din Comarnic, și 12 din Sibiu). Pe baza acestui succes, am organizat o călătorie de întoarcere în 2002, de la Strasbourg la Paris, cu aceiași participanți. A fost eroic! Imaginați-vă că ajungeți pe Champs Élysées, toată lumea în tricouri galbene!

Sunteți cel care a făcut designul primei monede de 1 euro. Ce însemnătate are acest lucru?

Nu, deloc! Ion Badea a fost confuz! În 1987, am fost desemnat să proiectez și să gravez o nouă monedă de zece franci. Ea va fi faimoasă sub titlul de „Geniul libertății de 10 franci”. A fost emisă în 1988 și a fost fabricată până în 2001. A dispărut în timpul tranziției la euro. Am încercat să particip la competiția pentru Euro, dar am renunțat! Piesa mea avea un diametru de 23 de milimetri; Am realizat această gravură la dimensiune directă, deci la scară 1/1. A fost ultima monedă de 20 de franci Mont-Saint-Michel, care a fost realizată cu această tehnică moștenită de la strămoșii noștri. Era mecanizării și computerizării a ucis această profesie.

De când vorbiți limba română? Și cum de ați învățat?

Înainte de a plănui să vin în România, nu știam un singur cuvânt din limba română. Cum eram obișnuit să învăț un minim de cuvinte în fiecare limbă din țările prin care treceam, nu puteam face mai puțin. Întrucât șederea mea era de așteptat să fie mai lungă și, deoarece exista și perspectiva creării unei relații de înfrățire, am achiziționat „Metoda Assimil” și timp de trei luni, am învățat elementele de bază ale limbii. Odată ajuns în România, mi-am aplicat slabele mele cunoștințe, pe care le-am îmbunătățit zi de zi. 

Întors în Franța, m-am înscris la un curs, dar am renunțat rapid pentru că studenții învățau într-un mod foarte academic, în timp ce eu am preferat o învățare mai practică. Așa că, după ședere, mi-am îmbunătățit limbajul… (dar nu chiar și ortografia). 

În timpul călătoriei mele din 2000, un polițist cu care vorbeam m-a întrebat dacă a trecut mult timp de când am plecat din țară! Întrebarea lui a meritat cel mai bun compliment la care puteam visa! 

Acum, profit de fiecare oportunitate care mi se oferă în Franța pentru a nu-mi pierde prea multe cunoștințe. 

Pentru a scrie aceste răspunsuri am folosit un corector ortografic 

Când ați venit ultima dată în România? Ce înseamnă pentru dumneavoastră această țară despre care mulți europeni nu au cea mai bună părere?

Primul răspuns este simplu: ultima mea călătorie a fost în vara lui 2013. Din păcate, este demult! Mi-ar plăcea să revin o dată, dar cu siguranță acesta este un vis. 

Cealaltă parte a întrebării dvs. necesită un răspuns mai lung! Prima imagine este cea a căderii lui Ceaușescu. Jurnaliştii ne-au arătat apoi feţele urâte ale ţării, copiii în orfelinate sau în canalizare, câinii abandonaţi, fără să ne spună de restul. Ceea ce eu numesc „minciuna omisiunii”. Aceasta este ceea ce m-a determinat să scriu mica mea broșură „România, atât de aproape și atât de departe”. Am participat, la nivelul meu modest, la a da o imagine mai pozitivă a țării. 

Cealaltă imagine judecată negativ este cea a țiganilor. Fiind călător, și deci nomad, acesta este un subiect pe care nici nu l-am ignorat și nici nu l-am evitat. Când copiii vând fructe sau flori pe marginea drumului, sunt copii, nu țigani sau români! 

În cadrul Comitetului de înfrățire, am fost întrebat dacă pot ajuta un student care tocmai obținuse o bursă Erasmus să studieze un an la Paris. Am fost de acord să-l găzduiesc, fără ezitare. Atunci mi s-a subliniat că am de gând să găzduiesc o ţigancă. Am răspuns că am de gând să ajut o studentă care urma să-și termine licența în drept la Sorbona. 

Ulterior, 25 de familii de rommi au venit să se stabilească pe un teren gol din suburbiile noastre pariziene. Ne-am întrebat ce trebuie să facem… S-a luat decizia de a crea un grup de intervenție, pentru a-i ajuta să trăiască decent. Am participat timp de patru ani la oferirea de sprijin școlar copiilor. A fost o experiență minunată și am regretat foarte mult că i-am lăsat în urmă când m-am pensionat. 

La Cluny, profesorul și studenții români de la „Arts et Métiers” participă la arătarea chipului frumos al României. 

Dacă îmi permit, aș spune că lumea politică românească nu este cea mai frumoasă imagine ce se poate vedea despre țară.

Mai știu că sunteți un mare susținător al acțiunilor de voluntariat din România? Ce v-a determinat să faceți asta?

Nu cred că sunt un mare susținător al acțiunilor caritabile, dar este adevărat că, atunci când am aflat că mai mulți foști studenți ai „Arts et Métiers”, odată întorși în România, participau la anumite asociații de ajutor, am decis imediat că trebuia să-i încurajez, în limita posibilităților mele. Nu mi-am pus nicio întrebare. Educația mea s-a bazat pe această idee a altruismului.

M-aș bucura să-mi povestiți puțin despre copilăria dumneavoastră: În ce familie ați crescut, ce meserie aveau părinții și cum de v-ați ales dumneavoastră meseria?

M-am născut în 1946, puțin după ultimul război mondial, foarte aproape de granița cu Italia, în munții înalți. Primele mele jocuri au fost în natură, fără legătură cu banii, pentru că în satul nostru nu existau magazine. Ne-am inventat și ne-am făcut singuri jucăriile. 

Părinții mei au condus „Căminul Tineretului”. Tatăl meu era mecanic, cazanier și lăcătuș. Când și-a găsit de lucru în Senegal, noi l-am urmat… Multe alte schimbări ne-au făcut să ne mutăm în Franța. Dar la vârsta de zece ani, eu și sora mea am fost trimiși la internat cu sora mai mare a mamei noastre. 

În generațiile anterioare, învățai meseria de la tatăl tău. Nu m-a atras a lui și, mai interesat de desen, am apelat la o meserie artistică. Am devenit gravor de oțel. Metalul era încă acolo, dar nu avea legătură cu profesia tatălui său. 

Mama mea a fost o mamă casnică toată viața… Eram patru copii; ne-a crescut, dar nici când am părăsit cuibul familiei, nu a vrut să își schimbe statutul. Acest lucru ne-a surprins foarte mult, mai ales din retrospectivă.   

Cum arată azi familia dumneavoastră și câte din pasiunile dumneavoastră sunt duse mai departe?

Sunt căsătorit cu Andrée de 54 de ani, copiii noștri, doi băieți, au 53, respectiv 50 de ani, dar nu au copii. Din fericire, avem mulți strănepoți și strănepoate, pe care îi vedem cu plăcere în vacanțele de familie. 

Din păcate, de câteva luni, soția mea are probleme serioase de sănătate și locuiește într-o „casă” în care are un mediu de viață adaptat dizabilității sale. Așa că sunt singur în casa mea frumoasă și uneori este foarte trist. Din fericire, avem o pisică ce mă ține ocupat! 

Pasiunile mele continuă, chiar dacă, din cauza celor 78 de ani, trebuie să-mi încetinesc activitățile. Desenez, conduc grupuri pe „rețele de socializare”, fac fotografie, particip la întâlniri de patrimoniu, pentru a îmbunătăți viața la Cluny! 

Îmi face întotdeauna o mare plăcere să văd întorcându-se pe unul dintre foștii noștri studenți români și să apreciez călătoria pe care o parcurg în viața de familie, profesională și comunitară! 

Îmi rezerv, de cinci sau șase ori pe an, o vacanță de o săptămână cu fratele meu mai mic, Gilles (74 de ani). Mai sunt doar doi dintre noi într-o familie de patru, iar legăturile noastre sunt sacre. Am petrecut niște momente grozave împreună, în special în 2005, am făcut o călătorie de la Paris la Dakar, la finalul căreia am livrat 800 kg de ajutor umanitar. Vacanțele noastre ne permit să ne plimbăm mult, să vizităm, să ne întâlnim cu vechi prieteni. Întotdeauna aștept cu nerăbdare aceste momente. 

Și, din când în când, răspund la interviurile jurnaliștilor!

Cu mare plăcere.

Jean-Luc Maréchal, zis Lucuț.