Roxana Dobrică, campioană în scaun rulant. O poveste scrisă cu multe răni, dar în culori strălucitoare
Roxana Dobrică este o campioană prin definiție. Indiferent de condiția fizică, nu a stat niciodată pe loc. A făcut în ultimii ani, ce nu au făcut alții pe două picioare. Este deținătoarea titlului de campion al turului Italiei în 2017, are în palmares medalii câștigate la competiții europene și a reprezentant România în Belgia în mai 2019 unde a ieșit pe locul 5. A ajuns în California unde a parcurs 650 mile din San Francisco până în San Diego și a participat la alte evenimente importante.
Puterea adevărată o demonstrezi atunci când în fața sorții nedrepte, a răului, a ghinioanelor, te arăți neînfricat și neînvins. Și-a luat mereu forță de la Dumnezeu. În 2009, un accident teribil pe autostrada Veneția – Milano a lăsat-o într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieții. Diagnosticul primit a fost unul crunt și i-a luat ani de zile să-l accepte: leziuni ale măduvei spinării, T6.
A simțit că reînvie la finalul anului 2016. A văzut o altă față a vieții acceptându-și dizabilitatea și văzând-o ca abilitate. S-a simțit frumoasă pe podium la Milano Fashion Week în momentul în care a acceptat să semneze un contract cu o agenție de modă din Roma, fiind îmbrăcată de marii designeri italieni. Pentru unii, poate părea banal, dar un zâmbet pălește în fața unui picior frumos și a unui toc stiletto.
Roxana Dobrică: „De când am renunțat la bicicletă, am intrat un pic iarăși în ghearele depresiei.”
Cum te găsesc la 36 de ani? Cum te simți?
Momentan, nu sunt foarte bine. Nu mai întreprind activitățile pe care le-am făcut în ultimii ani. Când mergeam cu bicicleta, când mă antrenam și concuram, îmi revenisem. Când am renunțat la bicicletă, am picat un pic iarăși în ghearele depresiei.
Nu mai ai ocupație, ai mai mult timp liber și te gândești la toate.
Când nu ai un obiectiv, cum am avut vreme de patru ani numai bicicletă în capul meu, e greu. Nu e ușor.
Nu e ușor, probabil, pentru că această activitate te-a ajutat mult din punct de vedere emoțional și psihic.
Da, bicicleta mi-a schimbat viața și m-a ajutat să ies din depresie. Am cunoscut multă lume, a fost altceva. Acum, mi-am mai revenit, dar pe perioada iernii mi-a fost foarte greu.
De cât timp ai început să faci pauză? Presupun că tot din cauze medicale și pentru că ți-a fost recomandat.
Da, am avut probleme cu rinichii. Am probleme și cu inima, căci pulsul meu se ridică la 200. Am avut foarte multe analize de făcut. Am mers la doctori și ei nu găseau nimic. Eram suspectă de tot felul de chestii.
Așteptai măcar un diagnostic. Te simțeai rău și nu știai ce ai, nu?
Da. Aveam toate semnele de endocardită. Făceam febră, tahicardie. Am ajuns și la urgență, nu mai puteam să respir. M-au suspectat de covid. După patru zile de stat în spital, ei au descoperit ce am. Problema e că din cauza presiunii foarte mari, am probleme cu vezica și se duce spre rinichi. Când simt că trebuie să merg la baie, adică foarte des, trebuie să merg imediat. Cu bicicleta, în schimb, nu pot decât la 2-3 ore distanță. În poziția în care stau, presiunea e și mai mare și e un risc pentru rinichi. Plus că am probleme cu articulațiile.
Ai fost îngrădită de situația medicală. Este o pauză totală?
Situația a fost următoarea: am avut probleme de acum doi ani și nu m-am oprit. Am plecat în America și acolo am pedalat zi de zi. M-am forțat prea mult, am luat multe medicamente. Dar, am fost ieri dimineață să mă interesez de alt sport. M-am uitat după ceva care să fie accesibil la baie și să nu forțez coatele. Este un sport cu arma. Mi-a plăcut, voi începe antrenamentul. Voi vedea dacă o să am potențial. Este un sport pentru bătrâniJ dar, nu am altă soluție care să mă facă să-mi țin mintea ocupată.
În afară de faptul că nu îți folosești picioarele, mai sunt și alte părți pe care nu le poți folosi?
Eu nu mă pot mișca de la piept în jos. Dacă aveam doar picioarele defecte, eram cea mai fericită. Mergeam în scaun pentru că nu mai am nicio problemă în sensul ăsta. Problemele mele mari sunt la abdomen, la stomac. Am probleme cu intestinul foarte mari. Am contracții pe care nu le pot controla.
Roxana Dobrică:„N-am vrut să accept scaunul.”
Cum te-a schimbat dizabilitatea fizică?
Timp de șase ani de zile am trăit în lumea mea. N-am vrut să accept scaunul. Eu am așteptat mereu momentul când să mă ridic. Păcat că n-am cartea în limba română, deoarece acolo am scris tot ce am simțit, trăit, experimentat. Se înțelegea mult mai bine.
Ai sperat în toți acești ani că vei merge din nou?
Eram sigură.
Ce-ți spuneau doctorii? Ai fost doar în Italia?
Am fost în Italia, în Germania unde mi-au dat mari speranțe, dar erau deșarte, de fapt. Cei din Italia îmi spuseseră că nu există nimic sigur. Eu nu acceptam. Aveam gânduri de sinucidere în acea perioadă.
Ce ți-a dat putere? Care a fost resursa ta cea mai puternică care te-a făcut să treci peste forma de negare, peste accident în sine, peste depresie, peste gânduri?
Tot problemele m-au întărit. Nu am avut încotro. În 2016 am avut probleme cu un sechestru pe casă și cu problemele de sănătate. Mi-am zis totuși că trebuie să fac ceva să-mi revin, iar atunci am descoperit modellingul. Am fost la Milano la o prezentare de modă. Apoi, am cerut să mă internez în spital la reabilitare și acolo am întâlnit grupul acesta de sportivi și a intrat bicicleta în viața mea care m-a salvat.
Roxana Dobrică:„Îmi propusesem să particip la Jocurile Paralimpice din Tokyo.”
Povestește un pic traseul tău sportiv.
M-am înscris la turul Italiei, după câteva luni bune de concursuri și competiții am câștigat locul I și după aia la turul Italiei am fost campioană pe categoria mea. Mi-am luat permisul, mi-am luat mașină. Au curs lucrurile după aceea în viața mea.
M-am alăturat acestui mare grup sportiv, înregistrat la Federația Italiană de Ciclism, începând cu cursele Giro d’Italia în HandBike. Angajamentul a fost chiar de la început, am revenit acasă cu tricoul roz, câștigând titlul de campion la Giro d’Italia 2017. O mare satisfacție ce mi-a fost dată să o simt. Și așa am putut să-mi reprezint țara la Cupa Mondială de Paraciclism din Belgia în Mai 2019 aducând acasă un loc 5.
Îmi propusesem să particip la Jocurile Paralimpice din Tokyo, dar, din păcate, începând de anul trecut am avut multe probleme de sănătate și nu am mai putut să mă antrenez. Aș mai adăuga că oricum ar fi fost situația mea, ținând cont că trebuia să merg cu echipa României și mi-ar fi plăcut enorm asta, dar cele trăite în ultimele zile de sportivul paralimpic cu mai multe titluri internaționale câștigate, Theodor Matican și refuzul nejustificat de a-l lăsa să participe la JO Tokyo 2020, fiind chiar selecționat de Federația Română de Ciclism, având punctele necesare pentru calificare, al președintelui Comitetului Paralimpic Român, mână în mână cu Ministrul Tineretului și Sportului, cred că eu chiar nu aș fi avut nicio șansă de a participa la Paralimpiadă. În România, o spun cu tărie, trebuie făcute multe schimbări, pornind de la cei care ocupă locurile cele mai înalte, pentru ca noi, cei cu un handicap fizic să putem avea o șansa de dezvoltare.
Acum sunt în contact cu băieții din România care doresc să devină sportivi profesioniști cu handbike ajutându-i cu informații despre curse internaționale, antrenamente și orice ține despre acest sport. Sportul, mie, mi-a schimbat viața în bine, am trăit experiențe la care doar visam, în Europa cât și în America și vreau ca cei cu handicap, din România, să poată practica sport, să fie activi, să trăiască experiențe frumoase, dar bineințeles că pentru toate astea este nevoie de ajutor și din partea sistemului.
Știți că în Italia avem, în mai multe discipline sportive, campioane mondiale și paralimpice românce care reprezintă această țară care le-a adoptat? Oare de ce credeți că nu reprezintă țara lor natală, România? Răspunsul este destul de clar: nimeni nu ajută cu nimic în România. Nu interesează pe nimeni cum te antrenezi, dacă ai cu ce, daca-ți permiți să te înscrii la curse și bineînțeles dacă ai banii necesari pentru deplasări. Sau cum a fost în cazul lui Theo Matican, cu nenumărate sacrificii și bugetul este acoperit în mare parte de familie, muncești ani buni să strângi puncte participând la majoritatea curselor europene și mondiale, iar când vine timpul să participi în cea mai importantă cursă adică la Jocurile Olimpice, vine Novak și spune NU… pentru ca nu ai voie cu un însoțitor, adică acel însoțitor fiind și antrenorul lui. De ce? Pentru ca Eduard Novak care face parte din Lotul Paralimpic al României, pe lângă antrenor avea nevoie de încă un loc să-și poată lua și mecanicul bicicletei cu el.
Am fost invitată de către Federația Română de Ciclism pentru a-mi înmâna Premiul de Excelență în anul 2019. Nu m-am prezentat. La înmânat premii și diplome, sunt foarte disponibili, dar când am cerut ajutor am fost pur și simplu ignorată. Pe atunci la președinția FRC era domnul Eduard Novak !
Ce lucru curajos ai mai făcut, deși aparții unui scaun cu rotile?
Am fost în America singură. Voiam să merg în America în mod normal la o clinică și mereu uitându-mă pe internet cum e acolo, mi-a plăcut. Mi-am luat viză, mi-am luat bicicleta și bagajul și am plecat. M-a ajutat cineva să găsesc o familie unde să stau vreme de trei luni de zile. M-am antrenat, am vizitat, a fost paradis pentru mine. Asta a fost o schimbare pentru mine. Presa, lumea, oamenii pe care i-am întâlnit, fundația care m-a ajutat foarte mult și care mi-a cumpărat și bicicleta. A fost un start pentru mine și lucrurile curgeau.
Cum ai simțit anul acesta pandemic?
A fost foarte greu. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. Nu am putut să merg în România.
La cât timp te vedeai cu familia, asta înainte de pandemie?
Înainte mă vedeam foarte des. Veneam acasă de 4-5 ori pe an. În Italia stau lângă Bergamo. Bergamo-Craiova e un traseu cu avionul pe care-l faci în 2 h.
Cine te ajută pe tine în Italia?
Mă ajută sora mea, dar acum sunt în Germania. Sunt rezidentă în Italia, dar am venit aici cu prietenul meu. Fiind neamț, eu fac naveta Italia-Bergamo destul de des.
Ce înseamnă el pentru tine?
Mă înțelege, îmi e alături. Știu că dacă e să pierd în Italia, este el. L-am cunoscut pe facebook. Nu reușesc să mă acomodez total în Germania din cauza vremii, de aceea tânjesc după Italia și îmi pare rău dacă voi pierde casa. Nu am prieteni, doar familia lui. În Italia mergeam la școli, prin spitale, făceam volutariat, aveam proiecte.
Roxana Dobrică: „Făceam parte dintr-o asociație și mergeam în spitalul de reabilitare să vorbesc cu pacienții.”
Ce fel de actvități făceai?
Mergeam în școli și vorbeam despre situația mea, despre sport. Făceam parte dintr-o asociație și mergeam în spitalul de reabilitare și în fiecare miercuri vorbeam cu pacienții. Aveam timpul foarte ocupat.
Roxana, când ai descoperit că poți scrie? Cum ai reușit să-ți scrii povestea în rânduri așezate ulterior într-o carte?
Am început ca o formă de terapie. Mi-am ocupat mintea cu ceva.
Cum s-a născut ideea cărții tale?
Când am fost în America, toți îmi cereau să le zic povestea mea la un eveniment. M-am gândit că va ajuta, va motiva și va inspira. Am simțit că povestea mea va ajuta. Am primit răspuns de la persoane care au cumpărat cartea pentru a o face cadou. Am spus lucruri acolo care mi s-au întâmplat când eram mică. Am vorbit despre abuzuri, suferință, despre alcool, despre abuzuri sexuale. Sora mea când a citit cartea, a decis pe urmă să meargă la psiholog că am răscolit-o. Nu-și mai amintea multe lucruri, dar îmi mulțumește pentru că i-a făcut și un bine pe partea cealaltă. Am făcut pace cu trecutul odată cu această carte scrisă și sora mea simte la fel acum. Am presimțit că va fi o carte care va ajuta și alți semeni.
Am avut norocul că am întâlnit persoane care m-au sprijinit și nu am plătit. Am pus cartea la punct. Mi-a fost tradusă cartea în engleză gratis de către o fată. Sora mea m-a ajutat să traduc în italiană cartea. Acum vreau să o traduc și în germană. Nu am foarte mari vânzări. Nu sunt o scriitoare. Nu sunt interesați să vadă depre ce e vorba, pentru că unii cred că este despre dizabilitate. Plus că nu am făcut promovare foarte mare. Dar am făcut în mod profesional totul. Sunt mândră de cartea mea! E destul de mare, e voluminoasă. Am avut persoane care au cumpărat-o de trei ori. Vedem ce o fi în viitor și cu varianta în limba germană. Vor mai urma și alte volume.
Pentru ce îi mulțumești lui Dumnezeu?
Pentru familie, pentru băiatul meu, pentru prietenul și sora mea. Îi mulțumesc pentru că oricât de greu îmi este, găsesc tot timpul o soluție să mă ridic. Am perioade urâte, dar sunt convinsă că mă ridic mereu.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
