fbpx

Căutare

Share this article
Rubrică susținută de

Roxana Damaschin și Elisabeta Moldovan s-au născut în același an, una în Orăștie, într-o familie caldă și iubitoare, cealaltă într-o maternitate din Sibiu, după care a fost abandonată într-o casă de copii. S-au întâlnit în urmă cu peste 15 ani. Roxana lucra pentru o fundație, iar Eli (așa cum îi spun prietenii) era beneficiarul acelei fundații. Au plecat într-o tabără și au împărțit camera împreună și după mult timp Eli, sau „Blonduț”, cum o alintă Roxana, și-a făcut curaj să povestească. La început timid, iar mai apoi, simțind că Roxana nu o va dezamăgi, i-a destăinuit toată viața sa. Povestea era probabil aceeași cu a majorității copiilor crescuți în instituțiile comuniste, una la care nu te poți abține să nu lăcrimezi și să întrebi „de ce?”. Au trecut anii, Roxana era tot mai prezentă în viața lui Eli și auzea zilnic poveștile ei și ale celorlalți tineri diagnosticați cu dizabilități de tot felul care, după împlinirea vârstei de 18 ani erau mutați obligatoriu în alte instituții, așa numitele cămine-spital. La un moment dat, deși Roxana avea un job perfect, a spus că e momentul să facă ceva și i-a propus lui Eli să înființeze împreună „un loc” pentru aceste persoane pe care statul le condamnă la uitare și tristețe. S-a născut asociația Un Loc, prin intermediul căreia Roxana și Eli încearcă să scoată oamenii din instituții, să le ofere o locuință, un loc de muncă și implicit o șansă la o viață normală și independentă.

Azi am vorbit despre copilăria lui Eli în oglindă cu cea a Roxanei, despre ce înseamnă să te naști cu dorința de a face fapte bune și mai ales despre cât de importantă este existența unui sistem curat, interesat de drepturile și bunăstarea oamenilor.

Roxana și Eli

Roxana, care este scopul fundației de care tu te ocupi?

Roxana: Fundația Abilitare Speranța lucrează pentru copiii cu dizabilități și familiile lor de la începutul anilor ’90. Este una dintre primele fundații create de o societate de părinți. Foarte mulți din copiii de atunci au devenit adulți și astfel am putut observa în timp că nici pentru adulții cu dizabilități nu se face mare lucru, cu atât mai puțin pentru cei care sunt instituționalizați, care sunt cei care au fost abandonați de mici, au crescut în centrele de plasament și ajunși adulți sunt mutați la grămadă în centrele rezidențiale, fără să aibă alte opțiuni.

Dar asociația Un Loc e creată de tine și de Eli?

Roxana: Da. Era nevoie și de o entitate juridică și pentru că cei de la fundație oricum se gândeau să facă ceva și pentru adulți, am discutat și am realizat că nu are sens să mai creăm încă o asociație de la zero și astfel Un Loc e un program, un serviciu social fondat de noi două în cadrul fundației, cu sprijinul asociației Ceva de Spus.

Roxana

Voi două unde v-ați cunoscut?

Eli: La Fundația pentru Voi, în cadrul unui centru de zi unde părinții care lucrează își lasă beneficiarii cu dizabilității ca să poată merge la muncă. Fundația aceasta avea șase locuințe protejate și acolo stăteau mulți dintre cei care au crescut în casa de copii, printre care și eu.

Și tu, Roxana, ce treabă aveai acolo?

Roxana: Eu lucram acolo. Asta se întâmpla acum 15 ani. Mă ocupam de centrul de zi și de o întreprindere socială pe care o creaserăm în cadrul acelei fundații și Eli ajunsese acolo după ce se mutase din Sibiu în Timișoara. Avea nevoie de o activitate, de ceva ce să facă în timpul zilei, așa că a ajuns să vină la acel centru de zi. Noi acolo ne-am cunoscut. Era genul de persoană speriată și izolată, avea niște căști mai mari decât capul ei și non stop asculta muzică și se bălăngănea. Lucra în atelierele din centrul de zi, era foarte serioasă, foarte hotărâtă, dar nu băga pe nimeni în seamă. Am plecat împreună într-o tabără, tot prin fundație și acolo am împărțit camera. Eu coordonatorul taberei și Eli era acea zvârlugă ce cum prindea un moment, cum fugea te miri pe unde și își găsea un loc foarte ascuns unde stătea cu căștile în urechi și cu muzica la maxim. La un moment dat i-am zis că am nevoie de ajutor și atunci a început să mă bage în seamă, am ajuns să povestim, i-am aflat povestea vieții și ne-am lipit pentru totdeauna.

Roxana și Eli, în anii în care s-au cunoscut

Cum v-a venit ideea să creați Un Loc?

Roxana: Tot din poveștile lui Eli, pentru mine ea e inspirația și povestea cea mai puternică. Cunoscându-ne, a ajuns să se deschidă foarte mult legat de istoricul ei și să-mi povestească ce se întâmplă la ordinea zilei în centrele acestea. Așa am ajuns să descopăr cu oroare că în vremurile noastre, neștiute de nimeni, se întâmplă mizeriile care se întâmplă.

Între timp am plecat de acolo, ne-am întrerupt legăturile cu acea fundație, Eli locuiește complet independent, lucrează la o asociație de autoreprezentare, o asociație formată exclusiv din persoane cu diferite tipuri de dizabilități și luptă foarte mult pe zona asta de advocacy, își spune povestea și militează pentru închiderea instituțiilor de tipul celei în care ea a crescut. Din păcate numărul oamenilor din instituții crește, oricât de mult ne-am lupta noi, iar cei care ies din instituții, în continuare, majoritatea ies prin deces. Și văzând că în atâția ani au fost foarte puține inițiative de a ajuta oamenii să iasă de acolo, Eli era foarte supărată că nu reușea să schimbe mare lucru, am decis că e o problemă socială care ne deranjează foarte mult pe amândouă, abilitățile și experiențele noastre de viață sunt complementare, avem aceleași valori, așa că era timpul să ne suflecăm mânecile și să facem noi ceva. Așa a apărut Un Loc.

Eli alături de copiii cu care a crescut la casa de copii

Concret, Un Loc ce face?

Eli: Scote oamenii din instituții, le oferă apartamente închiriate, îi învață să fie cât mai independenți, să aibă un loc de muncă, nevoi pe care le-am avut și eu la început.

O persoană cu dizabilități instituționalizată, la împlinirea vârstei de 18 ani, dacă nu are părinți este trimisă într-un alt cămin, de oameni în vârstă și stai acolo până mori.

Și tu ai fost într-un astfel de cămin?

Eu când am terminat școala am fost trimisă în fața unei comisii, împreună cu întreaga clasă și, la final, șase dintre noi am fost trimiși la Cămin-Spital Dumbrăveni. Din 12 câți eram în clasă, șase am fost trimiși la cămin. Asta pentru că eu aveam o dizabilitate intelectuală și nu avea cine să mă scoată de acolo.

Dar copiii instituționalizați, dacă nu au dizabilități, sunt trimiși tot la un astfel de Cămin-Spital?

Eli: Majoritatea care trăiesc în instituții de genul acesta au o dizabilitate intelectuală. O dobândești fie că vrei, fie că nu.

Roxana: Cei care totuși nu au certificatul de persoane cu dizabilități, la împlinirea vârstei de 18 ani, primesc un fel de bursă, ajutor la ieșirea din sistem cu care ar trebui să se descurce. E o sumă de 2100 de lei cu care ei ar trebui să trăiască până se pun pe picioare. Îți imaginezi că mulți ajung să stea pe stradă pentru că dincolo de bani e lipsa de educație, lipsa de abilități de a se descurca pe cont propriu, etc. Mai sunt câteva fundații care îi sprijină pe acești tineri la ieșirea din instituții, timp de 2-3 ani, dacă nu suferă de dizabilități, însă ceea ce face statul pentru ei e de-a dreptul penibil.

Eli, de la ce vârstă ai fost instituționalizată?

Am fost în mai multe instituții și pe vremea aceea se numeau cămine pentru debili mintali. De la șase săptămâni.

Ai părinți?

Eli: Sunt morți ai mei. Eu mi-am cunoscut părinții și în copilărie, dar și acum, mare. Din șapte frați, doar pe unul l-au păstrat. Pe mama am cunoscut-o când aveam vreo 12 ani când a venit la o ședință și de atunci am mai văzut-o abia la 18 ani.

Ai întrebat-o vreodată de ce te-a dat?

Eli: da, am judecat-o mult. A spus că nu a avut posibilități să ne crească.

Am crescut toată viața la casa de copii, iar după școală am fost la Cămin Dumbrăveni până am împlinit vârsta de 25 de ani. Acum eu am 42 de ani.

Eli în adolescență

Și cum ai ieșit din cămin?

Eli: Am fugit. Au venit niște pocăiți americani care pe cinci dintre noi ne-au scos pe timp de vară din cămin, încercând să ne ajute să ducem o viață normală. În timpul acestei veri eu mi-am făcut o prietenă și după ce americanii ne-au dus înapoi la cămin, eu am fugit la prietena mea și fugită am fost.

Și te-a căutat cineva?

Eli: M-au dat dispărută.

Dar era așa de rău acolo?

Eli: Era foarte rău și tot așa e și acum.

Dar cât puteai să stai la prietena ta? Ce ai făcut după?

Eli: Prietena asta a mea a crescut și ea la Casa de copii, s-a măritat cu un american și își dorea mult să înființeze o asociație prin intermediul căreia să scoată copii din casa de copii. M-a întrebat dacă vreau să o ajut și normal că am zis că da.

Eli și prietenele ei

Asta se întâmpla înainte să o cunoști pe Roxana?

Eli: Da, da. Dar la fundația prietenei mele am stat doi ani, am lucrat la curățenie și apoi s-a desființat. Astfel am ajuns la Fundația Pentru Voi și am cunoscut-o pe Roxana.

Adică ai rămas fără serviciu când s-a desființat fundația prietenei tale?

Eli: Da și nu mai aveam unde să stau. Stăteam 11 persoane într-un apartament și nu era loc.

Azi unde ești angajată?

Eli: Lucrez la Asociația Ceva de Spus, o asociație dedicată persoanelor cu dizabilități, unde sunt co-președinte alături de încă o colegă, nevăzătoare. Fundația asta luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, facem întâlniri și încercăm să ajutăm cât mai multe persoane aflate în nevoie.

Câți tineri ai ajutat tu să-și găsească „un loc în viață”?

Eli: Eu prin puterile mele nici unul, dar împreună cu Roxana, până în prezent am reușit să scoatem șase din instituții. Și vrem să mai scoatem. Acum, recent, am avut la mine acasă o prietenă fugită din cămin care, după o lună s-a întors și mă sună în fiecare zi să o scot de acolo. I-am spus să aibă puțină răbdare pentru că nu e așa ușor, procedurile cu actele sunt destul de anevoioase. Urmează să scoatem încă alte șase persoane.

Ce înseamnă procedurile?

Roxana: Ideea e că toate centrele acestea rezidențiale mari sunt finanțate din bani publici, la niște costuri imense. În sistemul acesta de asistență socială există așa numitul standard minim de cost pentru fiecare tip de serviciu social. Dacă ai cantină socială, de exemplu, se presupune că măcar x sumă de bani trebuie alocată pentru a oferi ceva decent oamenilor respectivi. Dacă ai o locuință protejată, precum cele pe care le avem noi la Un Loc, standardul minim de cost este 2300 de lei de om, pe lună. În centrele acestea mari și groaznice care, după părerea noastră nu ar trebui să mai existe, standardul de cost este de minim 6000 de lei pe lună. Asta înseamnă că noi toți, din banii publici, plătim acești bani pe lună, iar un centru din acesta mare are și 150 -200 de rezidenți. Dincolo de mizeriile legate de drepturile omului sunt foarte mulți bani cheltuiți în acest sistem.

Atunci când noi ajutăm un om să iasă din acest mare sistem instituțional, putem să o facem în două feluri: fie își face cerere de ieșire complet de acolo, iar noi, asociația de sprijin facem fundraising privat și acoperim 100% costurile, fie prin metoda pe care noi am ales-o, aceea de a convinge autoritățile locale care au obligația dezinstituționalizării (noi ca țară ne-am asumat dezinstituționalizarea) să transfere oamenii în locuințele noastre protejate, având în continuare responsabilitatea îngrijirii lor. Adică, statul nu poate oferi această îngrijire și trebuie să ne contracteze pe noi să o facem, oferindu-ne persoana la pachet cu acel standard minim de cost pe care statul român l-a recunoscut ca fiind cheltuiala minimă pentru un serviciu decent. Practic noi oferim servicii mult mai bune, individualizate la 2300 de lei pe lună, față de 6000 de lei pe lună, cât plăteau ei. Practic, existența noastră aduce economii la bugetul de stat, plus calitatea vieții mult îmbunătățită. Costul nostru real este peste 5000 de lei pe lună deoarece se adaugă foarte multe ore de terapie, costul cu lucrătorii sociali în permanență în apartamente și tot ce înseamnă serviciile de sprijin și costurile cu chiriile. Noua ni se pare că e absolut responsabilitatea statului să susțină genul acesta de muncă pe care o facem noi.

Din păcate e foarte multă reticență la nivelul autorităților.

Roxana

Șase beneficiari ai Un Loc, într-un an de zile de când există acest program, e mult sau puțin?

Roxana: se putea mai mult în ideea în care ar fi fost mai dinamică munca în acest parteneriat public-privat. Noi ne-am propus 12 oameni până la finalul acestui an: șase anul trecut și șase până la finalul acestui an. Am închiriat un al treilea apartament pe care îl plătim efectiv în gol din mai, în care am fi putut primi alte trei noi persoane, dar care nu au ajuns din cauza autorităților care nu demarează odată procesul de contractare pentru aceste persoane. Adică noi plătim 300 de euro pe lună pentru un apartament în care nu stă nimeni, în condițiile în care sunt peste 600 de persoane instituționalizate în județul Timiș numai. Evident că și pandemia ne-a afectat, evident că și noi ne-am învățat lecțiile, dar sunt niște procese foarte greoaie. Înainte de aduce o persoană în apartamentele noastre, trebuie ca acestea să fie licențiate drept locuințe protejate. De fapt trebuie să dovedim că acele apartamente sunt la un anumit standard de calitate – ceea ce face foarte mult sens având în vedere abuzurile – adică trebuie să obținem avize de la Pompieri, DSP și DSV, lucru care consumă foarte mult timp, bani și efort. Numai dacă ne gândim cât timp se pierde cu aceste autorizații și câte dosare să plimbă, ne dăm seama că nu s-a luat niciodată foarte serios în calcul metoda aceasta de dezinstituționalizare.

Cei șase tineri care beneficiază acum de ajutorul vostru și-au găsit și un loc de muncă?

Eli: Da, lucrează toți, mai puțin o fată care a intrat în șomaj tehnic. A lucrat la un restaurant și pentru că s-au închis restaurantele a intrat în șomaj.

Eli, tu mai stai într-o locuință protejată?

Eli: nu, eu plătesc chirie, nu mai sunt responsabilitatea nimănui, sunt pe cont propriu. Când am nevoie primesc sprijin de la prieteni, în rest mă descurc.

Roxana: Eli are rețeaua firească de sprijin. De multe ori se înțelege greșit că dezinstituționalizarea înseamnă un trai de unul singur. Până la urmă și noi, toți ceilalți, avem o rețea de sprijin, fie că e formată din prieteni, vecini, rude și așa mai departe. La fel are și Eli. Are o mână de prieteni care o ajută atunci când are nevoie, la fel ca oricare dintre noi. Locatarii de la Un Loc, după ce au ieșit din centru, au căutat sprijin la cei care formează echipa acestei asociații până au reușit să-și formeze fiecare propria rețea de sprijin.

Roxana

Eli, tu mai ai membri ai familie cu care ții legătura?

Eli: Mai am doar un frate cu care țin legătura. El este singurul copil ținut de părinți, dar și pe el l-au luat acasă după ce a împlinit vârsta de 8 ani.

Dacă te gândești în urmă, cine a fost cel mai mare sprijin al tău?

Eli: Roxana. Ea m-a făcut să nu-mi mai fie frică, să nu mai fiu speriată, să nu-mi mai fie rușine să vorbesc despre mine…

Roxana: Dincolo de răul în sine pe care aceste instituții le fac în viața oamenilor, la foarte mulți și la Eli în special, am văzut daunele la pătrat. Ea a ajuns să simtă vină și rușine pentru lucrurile care i s-au întâmplat, pentru violența la care a fost supusă și pentru lipsurile prin care a trecut. Avea senzația că o să râdă lumea de ea dacă o să afle că a făcut foamea și că și-a îngropat mâncarea ca să nu moară de foame. A fost nevoie de câțiva ani ca să prindă curaj să-mi povestească mie și mult mai mult până a reușit să vorbească și în fața altora.

Eli: Am făcut și o carte.

Roxana: E un roman grafic, ilustrat de un prieten de-al nostru ce cuprinde copilăria lui Eli. E un produs absolut fantastic ce se găsește pe Amazon, dar și în format pentru kindle. Doi ani a durat documentarea.

Coperta cărții ce prezintă viața lui Eli

Roxana, tu ai cumva un background corporatist?

Eu am terminat Relații internaționale, am făcut un master în Germania și acolo am început să lucrez într-un centru franco-german, unde am descoperit lumea societății civile, lumea ONG-urilor. Când m-am întors acasă am știut că vreau să lucrez în domeniul acesta, motiv pentru care primul meu job în România a fost la Fundația Pentru Voi. Acolo am făcut ceva în care cred foarte mult și anume am pus pe picioare una din primele întreprinderi sociale din România, o brutărie care angaja persoane cu dizabilități. După șapte ani în această organizație am ajuns să coordonez programul pe România și apoi pe Europa centrală și de est al fundației NESst. Am lucrat mult sprijinind business-uri sociale și după zece ani acolo, timp în care am păstrat legătura cu Eli și am fost mereu expusă problematicii acesteia a abandonului și a faptului că nu se întâmplă foarte multe lucruri în centrele instituționalizate, am simțit că am ajuns la care nu trebuie să mai las frustrarea acestei probleme sociale să mă macine și la un moment dat am spus: „hai să facem!”. A fost cea mai grea decizie, aceea de a pleca de la NESst, dar am spus că experiența acumulată acolo și toată expunerea pe care am avut-o la acest mediu mi-au dat încrederea că alături de Eli am avea o șansă să punem ceva pe picioare.

Lucrând în mediul acesta de social business am realizat că și noi, la Un Loc ne dorim să aplicăm această formulă și în felul acesta am reușit până acum să-i implicăm pe oameni să se implice în două astfel de business-uri sociale. Unul dintre ele este Muma Pădurii, o companie care pentru fiecare brățară vândută (brățară lucrată manual de oamenii de la Un Loc) plantează un copac, iar al doilea este One Shirt, o companie care colectează și reutilizează textile. Iar la finalul anului am pornit un business social bazat pe colectarea și reutilizarea uleiului alimentar care ulterior va fi transformat în niște lumânări foarte faine.

Roxana cum arată copilăria ta în oglindă cu cea a lui Eli?

Roxana: Fără nimic în comun, din păcate. Poate doar că ne-am născut în 1978 și că am trăit cam aceleași vremuri. Când mai povestea Eli despre gumele Turbo și despre ceasul făcut din mușcătură la încheietura mâinii, mi-am amintit că erau lucruri pe care le făceam toți din generația noastră. Însă eu primeam pantofi de Paști, Eli nu, eu mă puteam plimba prin casă cu tocurile mamei mele, Eli își băga călcâiul pantofului în cutii de conserve ca să imite bocănitul tocurilor.

Roxana, în vremea în care lucra pentru NESst

Părinții tăi o cunosc pe Eli?

Roxana: Părinții mei au murit, din păcate, dar au cunoscut-o. În schimb fiica mea o cunoaște și sunt prietene foarte bune. Evident că Eli e parte din familia mea.

Eli tu ai familie?

Eli: Ai mei au murit, însă am această familie de prieteni.

Dar un partener de viață?

Eli: Am pe cineva dar nu stăm împreună.

Roxana: El e îndrăgostit de Eli de vreo 13 ani, însă atitudinea ei e o consecință a vieții pe care a trăit-o. În instituții se întâmplă foarte multe violuri, bătăi, abuzuri și rămân traume pe viață.

Ilustrație din Cartea ”Becoming Eli”
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO