S-a născut în Republica Dominicană, dar a ales să trăiască în Brașov. Un medic român a cerut-o în căsătorie chiar de la prima întâlnire, iar astăzi Modesta Peralta Sosa și soțul său sunt și părinții a doi fraţi pe care i-au adoptat

S-a născut şi a crescut în paradisul în care mulţi români visează să ajungă în vacanţă: Republica Dominicană. A terminat Facultatea de Medicină şi i s-a oferit ocazia să lucreze în Statele Unite ale Americii. Modesta Peralta Sosa a avut însă un parcurs pe care dacă i l-ar fi prezentat cineva anterior l-ar fi luat ca o glumă.

Un medic român a zărit-o în fotografiile unor prieteni comuni, au ajuns să corespondeze, iar la prima întâlnire a şi cerut-o în căsătorie. S-au făcut mai bine de 10 ani de când a lăsat Republica Dominicană pentru Braşov, iar de aproape 3 ani cei doi sunt şi părinţii a 2 fraţi pe care i-au adoptat. Pare o poveste desprinsă din filme. Este însă o poveste despre deschidere, asumare şi înţelegerea firii umane.

V-aţi născut şi aţi crescut în Republica Dominicană. Cum aţi ajuns tocmai în România?

Așa e, da, vin din Republica Dominicană. Ei, uite, acum e bine că e cald şi aici. (n.r.: râde)

E o poveste ceva mai neobişnuită. Eu am facut Facultatea de Medicină la mine, în Republica Dominicană. Cum e şi normal, am avut o gaşcă – aşa se spune, nu? – am avut un grup de prieteni, eram foarte apropiaţi. Şi o parte dintre noi am primit oportunitatea să plecăm pentru studii în Statele Unite, alţii au plecat în Mexic.

Eu începusem procesul pentru rezidenţiat în SUA, dar au fost mai multe motive care m-au ţinut acasă. Aveam şi o specialitate în cercetare şi nutriţie, lucram la universitate, aveam o poziţie bună acolo şi, cel mai important, tata era foarte bolnav în acel moment şi nu voiam să fiu departe de casă. Am continuat să fac cercetare şi am lucrat sub formă de colaborare cu Rochester University şi Columbia University.

În SUA era şi o prietenă bună care a cunoscut acolo un român care terminase facultatea la Cluj Napoca, după care plecase din ţară. Ei şi-au făcut o familie, am devenit prieteni foarte buni toţi. Iar el era cel mai bun prieten al actualului meu soţ.

Aşa aţi ajuns să vă cunoaşteţi?

E o poveste ceva mai ciudată. Între timp prietena mea şi soţul ei au făcut un copil, iar botezul era planificat în SUA. Eu trebuia să stau lângă tata şi nu aveam cum să ajung, aşa că m-am dus în vizită cu o săptămână înainte, ca să sărbătorim în acest fel naşterea copilului. Ne-am plimbat, am stat mult împreună, am făcut o mulţime de poze.

Eu am plecat, apoi a mers în vizită la ei Dragoş. A văzut pozele în care apăream şi eu şi a întrebat imediat cine sunt. Nic, soţul prietenei mele, m-a sunat şi mi-a zis că are un prieten căruia îi place de mine. El mereu glumea cu mine, îmi trimitea poze cu prietenii lui.

De la nisip alb la zăpadă: o călătorie fascinantă despre deschidere și asumare cu Modesta Peralta Sosa

Voia cu orice preţ să vă mărite?

Da, dar îi şi plăcea mult să glumească. Şi eu, tot glumind, îi zic să-i dea şi mail-ul meu, şi numărul meu de telefon şi adresa de acasă. (n.r.: râde) Iar nu la mult timp după aceea chiar primesc un mail de la Dragoş. Nu aveam niciun gând, de niciun fel, dar eu sunt o persoană foarte prietenoasă, îmi place să am prieteni peste tot în lume, aşa că am început să vorbim. El era tot mai interesat şi a zis că vrea să ne cunoaştem, aşa că a venit la mine, în Dominicană.

Omul era serios. V-a plăcut mult.

Da. Şi din prima zi – abia ne-am cunoscut, eu îmi făcusem planuri să îl duc la muzee, să-i arăt unde lucrez şi el îmi spune: „Vreau să mă căsătoresc cu tine.” Eu, în mintea mea, mi-am spus: „O, nu, cred că omul ăsta e mai nebun decât mine.” Şi uite aşa a trecut timpul, el a venit iar în Dominicană, am venit şi eu în România şi am început o relaţie.

De atunci au trecut deja 12 ani şi jumătate şi suntem căsătoriţi de 10. În decembrie 2012 ne-am căsătorit aici, la Primaria Brașov. Dar eu, fiind catolică şi având o familie mare – eu sunt cea mai mica din 9 frați – am vrut să mă căsătoresc la mine acasă, în Republica Dominicană. Așa că am făcut şi nunta religioasă, în martie 2013 și din aprilie, acelaşi an, sunt aici, în Romania. De atunci ne-am mutat aici. Mie nu îmi place să folosesc cuvinte precum definitiv, pentru că ştim unde stăm astăzi, mâine nu mai ştim ce se întâmplă. Dar acum locuiesc în Brașov.

Ce a spus familia dumneavoastră când ați anunțat că vă măritați și vă mutați în România?

Au fost foarte multe sentimente: tristețe, pentru că plecam foarte departe și știam că va fi mai greu să ne întâlnim; bucurie, pentru că au dorințele de o viață bună pentru mine… multă nostalgie. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru prietenii mei, un amestec de tristețe și nostalgie.

Cum a fost schimbarea, mutarea din Dominicană la Brașov?

Când veneam în vizită era una. Era totul nou, mă uitam mirată în jur, dar după ce m-am mutat mintea mea a început să vadă realitatea. Ştiu, e redundant ce spun acum, dar abia în acel moment am început să văd realitatea adevărată, faptul că trăiam într-o altă ţară, cu o cultură total diferită, cu mâncare diferită, lume diferită. Nu spun că e mai bine sau mai rău, e doar diferit.

A fost un şoc, un şoc ce se întâmplă mai mereu într-un proces de adaptare de acest fel. A fost căsătoria, nunta, luna de miere, apoi: şoc. M-a afectat și emoțional, dar și fizic, am avut niște probleme de sănătate. Apoi, nu eram obișnuită să stau așa de multe zile în casă. Eu sunt foarte activă, lumea de aici e cu totul altfel decât acolo.

O să-ţi dau un exemplu mai simplu, acum. În Dominicană când spui că faci o petrecere, aia e petrecere adevărată. Aici, când mi-a spus cineva că mergem la o petrecere, o aniversare, eu mi-am pus pantofi comozi că ştiam că asta însemna mult dans şi multă socializare. Când am ajuns acolo era multă mâncare, multă băutură, nimeni nu dansa şi era o muzică discretă în fundal. La noi e exact invers: se pune o masă cu mâncare uşoară – tapas, cu băutură răcoritoare şi toată lumea dansează cu toată lumea, toată lumea vorbeşte cu toată lumea, e complet diferit.

Mâncarea, iar, este extrem de diferită. Noi mâncăm mai mult în stil mediteranean, ma uşor, mai răcoros, mai puţine lucruri conservate pentru că nu avem nevoie. Aici se folosesc multe murături, de exemplu, pentru că iarna nu ai acces la prea multe legume.

Dar în afară de diferenţele majore, culturale în primul rând, eu m-am simţit în general bine primită de mai toată lumea. Cei mai mulţi oameni au încercat să mă înţeleagă, mă întrebau ce îmi doresc. Cu câteva excepţii, care însă nu m-au deranjat pentru că nu poţi să te superi pe nişte oameni care nu înţeleg, nu am simţit că sunt exclusă sau nedorită.

Cum a fost adaptarea la muncă? Cât v-a luat să puteţi începe să lucraţi aici?

Asta a fost o situaţie mai complicată, din cauza limbii. Eu vorbeam cu Dragoş în engleză, vorbesc şi spaniolă, dar limba română e o limbă foarte complexă. Are foarte multe rădăcini, nu numai din latină, ci şi slave, arabe, de tot feluri. Cazul gramatical, din nou, noi nu îl avem. Şi în primele luni a fost foarte, foarte greu, mai ales că eu eram obsadată să învăţ repede.

Dar cu un pic de răbdare, cu ajutorul soţului meu şi al unui grup de migranţi din Braşov am început să înţeleg. Am citit mult, l-am rugat şi pe Dragoş să vorbim acasă în română, ca să pot să învăţ mai repede. Dacă ieşeam la cafea, luam meniul în limba română şi încercam să îl citesc. Apoi am început să citesc Caragiale. Credeam că a scris poveşti pentru copii şi că o să-mi fie mai uşor. (n.r.: râde)

Aţi luat direct ceva greu.

Da, dar nu ştiam atunci. Eu am spus că citesc ceva foarte frumos, ușor. Apoi mi-a adus soţul poeziile lui Eminescu şi mă gândeam deja că e imposibil să învăţ limba română.

Mai lipsea să vă dea să citiţi şi Creangă.

Ei, am încercat şi Creangă şi aveam impresia că e o altă limbă, complet nouă.

Aţi intrat în forță în cultura românească.

Da. (n.r.: râde) M-a ajutat foarte mult că ne-am dus în vizite scurte, în anumite orașe. Am fost și în Maramureș, şi în București și în multe alte locuri. La ţară se vorbeşte altă limbă română decât în oraşe, ca şi la noi, de altfel, cu foarte multe regionalisme. Şi am încercat să înţeleg cât mai multe din ce se vorbea, îmi notam cuvinte, expresii, îl întrebam pe soţul meu cum se scriu corect şi ce înseamnă fiecare. Am lăsat apoi manualele primite de la o organizaţie pentru străini şi am luat o carte de gramatică de la o prietenă, profesoară de limba română, cu care am făcut nişte cursuri. M-a ajutat mult şi faptul că mie nu mi-e frică să vorbesc. OK, nu e limba mea nativă, greşesc, asta e, dar doar aşa pot să învăţ.

Mi se pare că sunteți foarte ambițioasă.

Aşa e, dar ce-am fi noi fără ambiții în viață? Eu cred că viața e numai una, nu mai avem altceva de facut după asta. Eu nu cred în reîncarnare, nu cred că am fost pisică sau mai ştiu eu ce altceva.  Poate un şobolan să fi fost prin altă viaţă, că mie îmi place să rod tot felul de brânzeturi. (n.r.: râde)

Acum, că tot vorbeam mai devreme de diferenţe, am resimţit asta şi în partea de religie. Eu sunt catolică, vin dintr-o religie catolică modernă, foarte deschisă. De unde sunt eu femeia are aceleaşi drepturi ca bărbatul, poate să facă orice, mai puţin să fie preot. În rest, poţi să fii diacon, stai cu preotul la masă, mergi cu el să îngrijeşti bolnavii, nu se fac diferenţe. Aici o altă cultură, altă religie, şi cum eu nu vorbeam nici limba a fost nevoie de o perioadă de adaptare. Acum însă mă duc la biserica catolică în Braşov şi sunt 2 preoţi foarte foarte drăguţi.

O căsătorie născută din curaj și răbdare: Modesta Peralta Sosa și Dragoș Misică, o poveste transcontinentală de dragoste

Ce altceva vă mai place în România?

Îmi place lumea, îmi plac oamenii, faptul că am în jur oameni amabili, simpatici și educați. Îmi place natura, îmi place muntele și măreția lui, îmi place apa. Îmi place România!

Există totuși, cred, lucruri pe care le făceați în Republica Dominicană și care vă lipsesc aici, presupun.

Îmi lipsește să dansez peste tot. Îmi lipsesc plaja cu nisip alb și apă transparentă, îmi este extrem de dor de lumea călduroasă, care te pupă și îmbrățișează. Mi-e dor să mănânc mâncare autentică dominicană în timp ce se aude muzica. Îmi este dor de iubirile mele: familia și prietenii.

Cum a fost adaptarea la viața de familie? Că voi aţi stat separaţi până v-aţi căsătorit, nu? Fiecare, în ţara lui.

Da, dar noi ne-am căsătorit destul de repede. Eu nu cred în relaţiile la distanţă, nu cred că e posibil să le ţii pentru mult timp. Iar dacă te căsătoreşti cred că trebuie să te aduni, să spun aşa.

A fost un pic diferit, clar. Noi avem personalităţi diferite, avem gusturi diferite, dar uite că de mai bine de 12 ani noi nu avem conflicte. De ce? Pentru că noi avem foarte mare toleranță unul cu altul. Încă de la început noi am încercat să înţelegem ce ne deranjează şi să încercăm să nu atingem puncte sensibile, care nu se pot schimba. Personalitatea noastră nu se schimbă, eu sunt într-un fel, el este în alt fel şi înţelegem lucrurile astea şi ne respectăm.

Şi e important să ne respectăm şi timpul petrecut separat. Eu, de exemplu, să ies cu fetele la terasă. El, să meargă să se vadă cu prietenii. Eu, dacă mă văd cu fetele, vorbesc de muzică, de mâncare, despre cât de arătos e Ken al lui Barbie. Lucrurile astea nu-l interesează pe soţul meu, aşa cum nici pe mine nu mă interesează fotbalul, de exemplu. Am auzit oameni care spuneau că dacă suntem căsătoriţi, gata, trebuie să mergem peste tot împreună. Nu, nici pomeneală. Avem nevoie să facem şi lucruri separat.

Pare că aţi descoperit înţelepciunea în cuplu încă de la început.

A trebuit, că doar nu am pornit degeaba pe drumul ăsta. Am avut oricum multe lucruri de rezolvat. Uite, cum e şi numele de familie, fiecare şi l-a păstrat pe al lui pentru că în Dominicană nu se schimbă numele la căsătorie. În plus, pentru mine era foarte complicat dacă aş fi făcut asta pentru că eu ar fi trebuit să schimb nu doar actele, dar şi toate diplomele obţinute vreodată, ceea ce e foarte complicat. Este foarte greu şi foarte scump. Pentru mine a fost foarte complicat oricum să aflu o mulţime de lucruri de care aveam nevoie pentru că nu este nimic centralizat, automat, nu găseşti o informaţie corectă şi concretă pentru străini. Te duci peste tot, la fiecare instituţie, la un birou ţi se spune că ai nevoie de anumite acte, la un alt birou îţi spune de altele şi tot aşa.

Cam haotic!

Da. Noi am şi făcut un grup în care eram voluntară, ca să ajutăm alţi străini cu experienţele noastre și cu ajutor la organizație pentru imigranți. Facem, de exemplu, şi curs pentru limba română gratuit. În timpul pandemiei a fost online și atunci am şi înţeles că va rămâne aşa, că e mai comod pentru participanţi. În plus, vin străini cu nivel diferit de educaţie, în sensul că una e să ajuţi să înveţi pe cineva care nu scrie bine nici în limba nativă şi altceva să înveţi pe cineva de nivel primar, secundar sau universitar. Dar să știi că, până la urmă, cel mai bun prieten al învăţării este nevoia.

Citește și

▶️ De la sărăcia din România, la vârful politicii americane: la 9 ani a primit avertisment din partea securității să părăsească imediat țara și urcat de într-un avion care-l ducea peste ocean. Cine este Ben Toma, românul care conduce Arizona

▶️ Povestea de dragoste spectaculoasă între o profesoară din București și un artist din Mexic. Florentina Murteza și Julio s-au cunoscut pe plajă la Costinești. Au avut o viață și o afacere în țara lui, dar amenințările și atacurile armate i-au făcut să o ia de la zero în România

Corect! Şi dorința.

Și dorința și un pic de optimism, că mulţi dintre cei care ajung într-o ţară străină resimt un pic de depresie, e parte din adaptare, dar nu pot să rămână acolo. Trebuie să încerce să iasă.

Eu, după ce am învăţat limba română, am început să fac și nişte cursuri. Pentru că mie, deşi sunt medic, legea de aici nu îmi recunoaşte diplomele şi nu pot profesa aşa cum aş fi făcut-o în alte ţări. Aşa că a trebuit să fac nişte cursuri plătite ca să pot profesa.

Dumneavoastră sunteți medic nutriționist, nu?

Da, da.

Și a trebuit să veniți în România, să mai faceți niște cursuri?

Da, ca să pot să lucrez în domeniul care îmi place. Să nu înţelegeţi greşit: eu nu am nimic împotrivă să lucrez la un restaurant, într-un bar sau la un hotel, dar nu mă pricep, nu ştiu cum să fac bine o meserie acolo. Sigur, eu fac mâncare, dar acasă, pentru noi, nu sunt bucătar.

Aşa că am urmat nişte cursuri aici, am dat examen la București, am primit diplomă și. mulțumesc lui Dumnezeu, am găsit un loc de muncă la clinica Neomed, aici, în Brașov și o să-l menționez pe şeful şi prietenul meu acum, doctorul Daniel Purcaru, care mi-a oferit această oportunitate şi anul ăsta se fac deja 8 ani de când lucrez acolo. Lucrez ca nutriționist și lucrez și în cercetare, lucrurile care mi-au plăcut întotdeauna.

Şi a venit, la un moment dat, şi momentul în care aţi decis să vă măriţi familia.

Da. Din mai multe motive nu am putut să avem copii naturali, aşa că am adoptat 2 fraţi care sunt deja cu noi de 2 ani şi jumătate. Încă ne luptăm un pic aici pentru că nu există un curs care să te înveţe cum să fii părinte, nu cred că ştie cineva cum să îţi explice la ce să te aştepţi şi cum să acţionezi. Şi dacă îl naşti tu, te trezeşti cu copilul în braţe şi nu ştii ce să faci cu el. Când adopţi e un pic mai complicat pentru că e un întreg proces de adaptare. Am trecut şi noi prin asta şi încă mai lucrăm în acest sens.

Ați vrut neapărat să luaţi 2 copii?

Nu, noi voiam 1, dar am văzut mai multe poze cu băiatul şi am observat o notiţă, jos, că are şi o soră mai mare. Am decis să mergem să-i cunoaştem pe amândoi. Prima dată apare un sentiment de milă, apoi apar mult mai multe sentimente pe care nu le poţi descrie în cuvinte. Am făcut apoi tot mai multe vizite la ei, controlate şi necontrolate şi am început procesul de adopţie formală.

Câţi ani aveau copiii atunci?

El avea atunci 4 ani şi ea, 9. Acum au 7, respectiv 12 ani.

Şi cum sunteţi acum, împreună?

Acum este foarte bine. La început a fost greu, tot procesul de adaptare a fost provocator pentru noi toţi. Acum era totul rău, acum era totul bine. (n.r.: râde) Trebuie să înţelegem că noi am avut părinţi – buni, răi, noi am avut părinţi, nu ne-a abandonat nimeni. Ei au trecut prin lucruri pe care noi nu le-am experimentat şi trebuie să înţelegem că asta i-a influenţat foarte mult. Mai ales Carla, căci ea a stat mai mult timp în sistem, a înţeles foarte clar că a fost abandonată. Andreas nu a înţeles neapărat asta, dar a venit cu nişte obiceiuri şi cu nişte suferinţe fizice şi psihice pe care a trebuit să le tratăm. Şi continuăm să vorbim, să ne adaptăm. Dar el, de exemplu, e schimbat deja foarte mult. Hai, să nu spun 180, dar 170 de grade e schimbat de când a venit la noi.

Şi pentru noi a fost o schimbare radicală, atât pe plan economic şi de atitudine, cât şi de organizare şi reorganizare. Copiii îţi schimbă viața, fie că sunt născuţi natural sau adoptaţi.

Şi schimbă şi relaţia de cuplu.

Exact! Şi noi a trebuit să lucrăm la noi. Îți schimbă relația, clar. Înainte noi închideam casa vinerea și ne duceam unde voiam. Acum trebuie să ne gândim: mergem cu copiii la piscină sau îi ducem în altă parte. Dacă vrem timp pentru noi trebuie să îi lăsăm cu cineva de încredere, dar în cine ai încredere?

Dragoş a fost copil unic, iar soacra mea a murit. Copiii în niciun caz nu îi putem lăsa singuri. E o situaţie cu care nu ne-am confruntat înainte şi a trebuit să stăm jos, să vorbim ca să vedem cum putem face să avem şi noi un pic de intimitate. S-a oferit o prietenă foarte bună, care are şi ea 2 copii, să ia copiii peste weekend ca să putem avea timp şi pentru noi şi îi sunt tare recunoscătoare. Aşa că da, a fost un pic mai greu la început, dar cred că toate începuturile sunt grele, apoi obişnuinţa şi răbdarea te fac să intri într-un ritm normal şi frumos.

Și care e acum ritmul vostru? Cum vă petreceți timpul liber?

Mie îmi place foarte mult să citesc, tocmai de aceea am și adus cu mine multe cărți în limba spaniolă. Prietenii îmi trimit și ei și cumpăr și eu ce găsesc în librării, mai ales online. Iar de când avem copiii ne place să mergem des la plimbare, să facem mâncare (pasiunea mea) și să mergem în vacanță, să descoperim locuri cât mai multe și mai diferite.

Citeşte şi: Andra Geangu, mama ce a ales lumea să le fie școală celor trei copii ai ei. Ce înseamnă conceptul de worldschooling și cum e să călătorești aproape tot timpul și să îți educi copiii în afara pereților unei clase – LIFE.ro