Secunda care frânge destinul unui copil. Și povestea unui „Suflet de porțelan” scrisă de Andreea Lichi din fotoliul ei rulant

Era ziua de 27 martie 2014 când pentru Andreea Lichi viața avea să se schimbe într-un mod tragic. Era elevă în clasa a șaptea, o fată frumoasă, modernă, populară la școală, ce învăța bine și găsea bucurie în orice lucru mărunt. Visa să devină medic și era ca o rază de soare pentru părinții ei ce proiectaseră pe ea toate ambițiile visurile și dragostea de care erau capabili.

Ca niciodată altcândva, Andreea Lichi a ales în dimineața aceea să o însoțească pe prietena ei, Magda, care o rugase să meargă cu ea la prima întâlnire pe care o avea cu Alex, un băiat cu care conversa de ceva vreme.

Magda avea o situație puțin dificilă acasă, părinții ei erau despărțiți, ea rămăsese cu tatăl ei, fiind privată de dragostea, atenția și sfaturile unei mame și ale unei surori, căci și de sora ei fusese și ea, la rândul ei despărțită în momentul divorțului. Părinții Andreei nu erau foarte încântați de relația pe care o are fiica lor cu Magda și fuseseră destule discuții pe această temă acasă.

Ceasul rău nu știi niciodată când vine, de fapt acea secundă nefastă care îți poate răpi tot din viață și te poate transforma din cel ce ești în cu totul altul.

În timpul întâlnirii, Andreea Lichi a încercat să fie amabilă cu Alex de dragul Magdei, iar când acesta s-a lăudat că poate conduce o mașină de tip Smart pentru care ai nevoie doar să fi împlinit vârsta de 16 ani și când a invitat-o să dea „o tură de centru”, fata a acceptat, fără să anticipeze ce va urma. Și într-o secundă Alex a pierdut controlul volanului și s-a izbit cu mașina de o dubă. El nu a fost rănit, însă viața Andreei a fost nenorocită. Pe lângă numeroasele răni, a suferit o fisură în măduva spinării, diagnostic ce a lăsat-o paralizată pe viață, sau cel puțin până ce medicina ar putea evolua și s-ar găsi un leac. Acum este imposibil. Și tot acum Andreea nu-și poate mișca nici mâinile și partea superioară a trunchiului.

Au trecut șase ani și jumătate de la accident și Andreea Lichi s-a hotărât să scrie o carte: „Suflet de porțelan”, o carte pe care, după ce am citit-o, am rămas cu inima sfâșiată în mii de bucățele. O secundă, o decizie greșită pot schimba complet mersul firesc al  vieții și soarta, fatalitatea, Dumnezeu sau orice altă forță pot atinge cu o baghetă magică acea secundă ce-ți poate transforma întregul univers cunoscut în ceva teribil.

Azi, Andreea este o învingătoare. Prin tot ceea ce face emană optimism, motivând că trecutul nu-l mai poate schimba nimeni, doar viitorul contează. Iar ea vrea un viitor mai bun. Învață, va deveni psiholog în curând, face voluntariat și ajută ori de câte ori are ocazia pe oricine îi iese în cale. Este model pentru Atipic Beauty, se bucură de lumina reflectoarelor și, cu prima carte publicată, poate fi considerată scriitoare. o scriitoare pe care eu, personal, o voi citi întotdeauna.

Am povestit azi cu Andreea Lichi despre ce s-a întâmplat atunci, despre ce face ea azi, dar mai ales despre cartea ei.

Andreea, cu ce te ocupi tu azi?

Sunt studentă la Psihologie, în Iași, sunt model pentru Atipic Beauty, am scris cartea recent și fac voluntariat în diferite fundații din orașul meu, Bacău, fundații ce-și propun sprijinirea persoanelor vulnerabile.

Am coordonat și coordonez și acum online, un grup de socializare pentru tinerii cu și fără dizabilități.

Dar tu te mai poți dedica și voluntariatului? Nu e prea mult?

Nu. Fac asta din plăcere. Și nu neapărat cu persoanele cu dizabilități, ci și cu persoanele tipice care au avut niște momente mai puțin fericite peste care au trecut mai greu și pe care le-am ajutat, vorbind cu ele, să vadă o altă perspectivă a vieții.

Dar de ce psihologie?

Psihologia a fost mai mult o soluție de avarie, dacă pot să o numesc așa. Eu mi-am dorit dintotdeauna, chiar și dinainte de accident, să fac Medicina. Chiar și acum dacă mi-aș reveni, mâine aș da la Medicină. Am susținut examenul la Medicină după extrem de multe bariere din partea sistemului, a UMF-ului din Iași. Nu au vrut să mă primească deși în România sunt câțiva medici ce profesează din fotoliu rulant, am încercat prin toate metodele să susțin examenul și părea imposibil. Înainte cu o săptămână de examen, când eu deja eram ferm convinsă că nu mai am nici o șansă, mi-au spus că mă primesc. M-am descurajat, am obținut o notă peste cea de trecere, dar nu suficient de mare ca să-mi asigure unul dintre puținele locuri puse la dispoziție de facultate. Apoi am fost ferm convinsă că o să susțin examenul anul următor, dar am înțeles că uneori e mai bine să știi și când trebuie să te oprești. Pentru că nu sunt destul de independentă și pentru că mereu am nevoie de sprijinul părinților, cel puțin fizic, am spus că e mai bine să mă opresc și să aleg psihologia.

Ce specialitate ai fi vrut să alegi?

Sincer, psihiatru. Tot în sfera aceasta mi-aș fi dorit.

Adică nu ești departe de visul tău…

Da, nu sunt chiar foarte departe; mi-am spus că dacă nu pot să devin un medic psihiatru, măcar o să pot să fiu un „doctor de suflete”.

În afară de faptul că nu-ți folosești picioarele mai sunt și alte părți ale corpului afectate?

Nici mâinile nu mi le folosesc extraordinar de bine. Mai mult mâna dreaptă o folosesc, stânga mai puțin.

Și există șanse de recuperare?

Pe partea superioară a corpului, brațe și trunchi, aș zice că ar fi. Am văzut că anumite exerciții mi-ar tonifia mușchii și aș căpăta mai multă forță pe anumite grupe pe care eu deja le am active. Însă momentan nu am găsit terapia necesară. Sunt pe un grup din America, unde sunt înscrise doar persoane cu traumatismul meu și ceea ce fac ei acolo e extraordinar. Dacă am avea și la noi sigur aș fi mult mai departe.

Cred că ai povestit de atâtea ori ce s-a întâmplat în ziua aceea…. E prea mult dacă îți cer să-mi mai spui și mie?

Ce aș putea să-ți povestesc….? Dacă ai citit cartea, știi care a fost conjunctura. Mai mult decât o decizie greșită, negândită la timp, s-a soldat cu acest accident care m-a imobilizat în fotoliu rulant.

Câte nopți te-ai gândit tu la acea decizie greșită?

Încă mă gândesc și acum, mai ales pentru că inițial nu am vrut să merg în acea dimineață la cafeneaua respectivă. Cred că voi rămâne toată viața cu o urmă de vinovăție în sufletul meu.

Cine crezi tu că e principalul vinovat pentru accident?

Și eu, și cel care a condus….

Mai ții legătura cu prietena ta, cu șoferul?

Nu, deloc! Cu ea am ținut legătura puțin după accident, dar apoi, nu. Nu știu ce face ea azi, știu că s-a mutat la un moment dat, dar cam atât. Nici într-un caz nu pot să spun că a fost o prietenă adevărată.

Iar legat de el, cum nu am vorbit cu tine până acum, așa nu am vorbit nici cu el.

Dar a existat un proces?

Există și acum. Nu s-a soluționat nici până acum deoarece firma la care a avut asigurarea a falimentat încă din anul accidentului și au existat foarte multe probleme. Nu pot să spun acum că a fost foarte corect judecat, dar și aici am întâlnit destul de multe bariere. De asta și azi e procesul pe rol.

Dacă se poate pune în cuvinte dreptatea, ce ar însemna pentru tine să ți se facă dreptate. Ce ar trebui să se întâmple ca tu să simți că ți s-a făcut dreptate?

Probabil atunci când aș primi respectul din partea tuturor. Dacă mi-ar fi respectate drepturile, dacă aș avea rampă la facultate, dacă aș putea să-mi desfășor fiecare zi în condiții optime și nu m-aș mai lovi de bariere la orice pas…. Oriunde aș vrea să ajung, infrastructura îmi pune piedici. Apoi mai sunt și oamenii care de obicei judecă și te etichetează greșit.

Dar legat de acest băiat?

Nu știu ce să spun. Nu are nici un argument în fața mea pentru felul în care s-a comportat.

Bănuiesc că el nu a vrut să se întâmple așa…

Bineînțeles că nu. Dar în ceea ce a urmat putea să aibă un alt comportament, atât el, cât și familia lui.

În primul rând și-a primit permisul în mai puțin de o lună, în mai puțin de perioada legală și tot timpul am simțit că el nu are nici o urmă de vinovăție, nu s-a exprimat în nici un fel.

Tu îi reproșezi că nu te-a contactat niciodată și nu a încercat să repare lucrurile nici măcar cu o vorbă bună?

De reparat nici cu o vorbă bună nu mai avea cum să le repare, însă indiferența aceasta doare. Nu-i port pică, dar nu mi se pare corect felul în care s-a comportat. Poate aș fi putut să-l înțeleg pe el, deși nici asta nu e o scuză, faptul că era adolescent, dar familia lui?

Ei s-au împăcat cu gândul?

Sigur nu. Dacă nici eu nu m-am împăcat, mai mult ca sigur că nici ei.

Înțeleg că nu mai e nici o șansă de recuperare la picioare?

La momentul acesta nu, medicina nu are soluții pentru leziunea măduvei spinării.

Ce vrei tu să te faci când ,, o să fii mare”?

Psiholog.

Să-ți vindeci sufletul tău sau și pe al altora?

Pe al altora. Al meu nu cred că va putea fi vindecat vreodată 100%.

Dar dacă ar fi să te uiți la tine cea de acum și la Andreea de acum șapte ani, ce vezi? Cum te-ai schimbat, exceptând dizabilitatea fizică?

Privesc altfel lucrurile. Până atunci trăiam ca într-un glob de cristal unde nu ajungea răutatea și toate problemele acestea neștiute. Practic eu am fost pusă în fața unei realități despre care habar nu aveam că există. Probabil nu mai sunt la fel de naivă, de credulă. Văd lucrurile cu o altă maturitate.

Poți să-mi povestești momentul în care ai realizat că nu vei mai merge, sau în care ai realizat ce s-a întâmplat cu corpul tău?

A fost o perioadă mai lungă pentru că, revenind la naivitatea de care îți spuneam, deși îmi era foarte rău și nu puteam decât să-mi mișc ochii, nu conștientizam. Subtil, însă, unele persoane îmi spuneau ce urmează; îmi spuneau că va fi o recuperare lungă, că au mai avut cazuri care nu au mai putut să meargă, etc. Eu le spuneam că nu există așa ceva, că o să-mi revin, mi se părea un nonsens ceea ce încercau ei să-mi spună. Era ca și cum tu ar trebui să crezi când eu îți spun acum că afară ninge cu fulgi de ciocolată. Naivitatea aceasta m-a ținut pe o linie de plutire mai mult timp pentru că dacă aș fi crezut ce mi se spunea atunci, poate chiar aș fi înnebunit.

Dacă ți s-ar fi spus verde în față: „uite, tu nu o să mai mergi!”?

Mi s-a spus chestia asta după un an. Eu auzisem tot felul de variante, mai subtile și când îți spun mai mulți același lucru, altfel îți dai seama că este adevărat.

Mă bazam pe tinerețea mea și credeam că va fi ceva de moment și că voi reuși să-mi redobândesc independența. A fost un prag psihologic foarte greu de depășit, dar eu tot trăiam cu speranța că viața mea se va schimba în bine.

Mai ai și azi speranța asta?

La momentul acesta nu. Doar dacă evoluează medicina. Cum spuneam, am cochetat cu medicina, am înțeles tot procesul și am realizat că nu există o șansă la momentul la care vorbim.

Cine ți-a fost alături tot timpul acesta?

Doar părinții.

Mama reprezintă mâinile și picioarele tale?

Da.

Și la școală cum te descurci?

Pe lângă faptul că se desfășoară online, acum cursurile sunt scrise în cărți, sunt postate pe anumite platforme, nu am nevoie de ajutor în sensul acesta. Pe laptop, pe telefon mă descurc absolut singură.

Din acești șase ani și jumătate, câți ani ai stat în spital?

Cred că mai bine de jumătate dacă însumăm toate perioadele. Doar primele patru luni le-am stat zi de zi în spital, apoi am venit acasă pentru patru săptămâni și de atunci două săptămâni stăteam în spital, alte două acasă. Erau luni în care stăteam două săptămâni în spital, veneam în weekend acasă și lunea plecam alte două săptămâni în altă parte, la recuperare.

Când am stabilit ziua și ora la care să ne vedem, îmi spuneai că nu poți foarte de dimineață pentru că ai o rutină de lungă durată. Ce înseamnă asta?

Eu nu am control sfincterian și am nevoie de sondă pentru a elimina urina, iar tot acest procedeu la care se adaugă igiena intimă și îmbrăcatul durează destul de mult.

Și terapia când o faci?

Acum nu o mai fac, nu am mai fost într-un spital de foarte mult timp. Am făcut și acasă, dar când am văzut că nu există nici un rezultat și că plătesc pe cineva degeaba, am spus stop.

Când te-ai hotărât să scrii cartea?

Anul trecut, în vară, după ce am picat la Medicină, am spus: „Bun, nu a ieșit varianta asta, trebuie să fac altceva. Nu pot să stau și doar să fiu studentă la Psihologie”. și atunci am început să scriu. La început mi-a fost destul de greu pentru că interveneau tot felul de gânduri precum: „cine îmi citește mie cartea?”, „ce pot eu să scriu?”. Nu vedeam scopul deși aveam nevoie de momente în care să pot să vorbesc doar eu cu mine. Iar scrisul cărții mi-a oferit acest prilej și m-a ajutat să mă eliberez de multe stări și emoții. M-am oprit după primele zece pagini și am reluat abia anul acesta, la finalul sesiunii din vară. De cum m-am așezat din nou la scris, nu m-am mai oprit până la final.

Ți-a fost greu să găsești o editură care să te publice?

A fost destul de greu pentru că e foarte costisitor acest proces. A trebuit să-mi asigur un tiraj de 100 de exemplare și cred că am ajuns la vreo 6-7000 de lei.

Mai vrei să scrii?

Da. Îmi place foarte mult să scriu pentru că scrisul e în același timp un mod de a mă elibera, dar și de a mă ține în priză, să simt că trăiesc, nu doar consum. Este terapeutic.