Și animalele au emoții, „chiar dacă nu li se înroșesc obrajii și nu le tremură mâinile, chiar dacă nu au riduri să se încrunte ori glas să spună mi-e dor”. Cum arată viața sălbatică prin obiectivul fotografului Rareș Beșliu

Rareș Beșliu: „Visez să fotografiez râsul, cel mai greu animal de văzut la noi în țară. Visez să fotografiez ursul polar și vulpea polară în albul zăpezii arctice. Sper să reușesc curând”

Când nu ai aparatul de fotografiat în mână. Ce faci? Cum arată viața ta atunci când nu ești fotograf de natură? 

Păi, viața de fotograf îmi ocupă mai tot timpul. Iar atunci când nu fotografiez și nici nu editez, nu selectez imagini ori scriu povești, mă gândesc care sunt următoarele călătorii și încerc să le organizez cât mai bine. Serviciul îmi ocupă doar câteva ore pe săptămână, remote. Caut pe cât posibil să petrec timp cu familia, chiar dacă asta înseamnă de cele mai multe ori conversații telefonice, iar atunci când sunt acasă, încerc să recuperez timpul departe.

Până la „Emoții”, ai scos un alt albumul fotografic numit „Dor de Viscri”, o carte despre frumusețea vieții în satul transilvănean. Cum arată pentru tine satul românesc? Și de ce este atât de special?

Viscri e locul unde mi-aș fi dorit să-mi trăiesc copilăria. Să bat mingea pe uliță, să mă feresc de ciurda de capre și să mă strige bunica la masă, să-mi dea mâncărică de gutui. Să adorm sub cerul liber, în curte, obosit de atâta joacă și să mă certe părinții că sunt neascultător 🙂 Viscri e locul care încă mai păstrează tradițiile și luptă ca ele să nu moară. În general, satul românesc e locul liniștit, iar eu caut liniștea în tot ceea ce fac.

Rareș, dacă ai putea fotografia acum absolut orice sau pe oricine. Ce ai alege? 

Visez să fotografiez râsul, cel mai greu animal de văzut la noi în țară. Visez să fotografiez ursul polar și vulpea polară în albul zăpezii arctice. Sper să reușesc curând.

Care este cel mai mare vis al tău?

Să găsesc mereu inspirație, motivație și energie, încât să rămân aici și să perseverez. Sunt o fire mereu dornică de ceva nou și fotografia nu a reușit să mă plictisească niciodată.

Și cea mai mare temere?

Să rămân fără spațiu pe card (râde).

Citește și: Fotograful Gabriel Șerban și mușcăturile de maimuțe, nopțile albe cu un pui de kinkajou în jungla amazoniană și povestea francezului naufragiat pe un fluviu de junglă, salvat de amerindienii Wayana

Care este emoția pe care o cauți cel mai mult în fotografia ta?

Atât în fotografii, cât și în viață, caut emoțiile pozitive. Vreau să surprind bunătatea și blândețea din priviri – asta mă mișcă cel mai mult.

Recomandă-ne câțiva artiști care te inspiră…

• Steve McCurry e cel care îmi vine mereu primul în minte. Deși e fotojurnalist, el m-a ajutat să-mi construiesc stilul, am furat de la el emoția din priviri și culoarea din fotografii (întrebat de ce nu are și cadre alb-negru, răspunsul lui a fost că viața e color și asta cred și eu). 
• Aida Muluneh m-a inspirat atât de tare încât mi-am construit biroul după expoziția ei de la MoMA – New York. 
• David M Bird, fost designer la Lego, își construiește personaje din ghinde și le folosește ca să fotografieze păsări într-un decor special, mult diferit de ce am mai văzut. 
• Christine Ward este un fotograf de wildlife care adoptă stilul „noir” și, pentru mine, e singura care a reușit să ducă banala cioară la rang de artă.