Silvia Bogdan, coordonatoarea Școlii de valori, de la schițele avioanelor IAR, la munca în vânzări și educația generației Z

Silvia Bogdan este coordonatoarea Școlii de valori, un ONG care promovează programe educaționale complementare prin care oferă tinerilor context și opțiuni, valori și principii ce îi vor ajuta în alegerea unei cariere.

Silvia a muncit de la vârsta la care adolescenții visează iar, când părinții erau la muncă, a aplicat la institutul de cercetare în aeronautică și a devenit desenator tehnic pentru avioanele IAR sau ROMBAC.

După Revoluția din 1989, când industria aeronautică a intrat în picaj, Silvia a devenit mamă și a ajuns să aleagă o schimbare radicală de carieră: a intrat în vânzări în domeniul papetăriei.

Radu, fiul ei care acum face parte din generația cunoscută drept generația Z, i-a fost inspirație pentru a pune umărul la ceea ce Școala de valori, un ONG creat din 2010 făcea deja, adică programe educaționale prin care adolescenții ce urmau să intre pe piața muncii primeau sprijin pentru orientarea în carieră.

Ce este Școala de valori?

Silvia Bogdan: Școala de valori este un ONG care și-a început activitatea în România prin 2010 și care a rezultat din visurile nebune ale unor tineri care, în urma unui curs și a mai multor interacțiuni cu ONG-uri studențești de profil și-au dat seama că ar fi oportun pentru societatea românească și, mai ales pentru adolescenții din acea vreme, din România, să existe un proiect care să aducă mai multă valoare educației complementarem creînd, practic, un cadru de învățare alternativ școlii românești, care să pună foarte mare accent pe valori europene, pe multiculturalitate și pe învățarea pe parcursul întregii vieți.

Vorbim despre un număr destul de mare de copii, spre 4000 de copii în fiecare an, care trec printr-o experiență educațională proiectată pe vreo 6 săptămâni și care vin de la un nivel mediu de vârstă, între 16 și 19 ani, elevi de liceu, dar care știu către ce se îndreaptă și care au o viziune asupra viitorului, academică sau de carieră, dar care, de fapt, aflați la vârsta adolescenței, nu știu exact către ce să se îndrepte. Un program de autodescoperire, din această perspectivă, îi poate ghida să ia cele mai bune decizii, iar pe de altă parte îi ajută să afle care le sunt punctele forte, ce anume ar putea îmbunatăți, care ar fi oamenii cu care să interacționeze și care să-i inspire, lăsându-se puși în situația de a vedea din mai multe perspective și având foarte mare încredere în acest proces.

Acest program, care se numește Grow, a început prin 2010 și a funcționat foarte bine până prin 2017 și am reușit să avem 23 de ediții, care au fost mai axate pe nevoile, valorile, stilurile de învățare ale tinerilor, an de an, iar la un moment dat l-am oprit cu gândul, desigur, de a-l reporni anul acesta.

Ideea nebună a acelor tineri, fondatorii organizației, a fost pusă în practică și, timp de 6-7 ani, proiectul a funcționat însă în 2012 au început să apară diferite alte nevoi educaționale și așa am reușit să punem pe picioare divizia corporate, pe care eu am condus-o, adică m-am alăturat organizației în 2012 și am început să atragem foarte multe fonduri din zona de business și am început să creăm proiecte care să aibă o componentă educațională puternică și am început să ne uităm mai atent la aspecte care țin de nevoia de integrare organizațională, pe piața muncii și de orientare și consiliere pentru carieră dedicată tinerilor peste 16 ani.

În plus, ne-am uitat cu atenție la această idee: educația bazată pe valori etice. În urmă cu doi ani, când am preluat președinția organizației, mi-am dat seama că este imperativ ca în această societate tinerii să-și facă prezența mai pregnantă și să devină mai implicați civic, așa că ne-am uitat la pilonii educației centrate pe valori și am ajuns la concluzia că, pentru a dezvolta caracterul, personalitatea și spiritul, trebuie să punem accentul pe civism activ, pe dezvolatarea unui vocabular etic și să îmbunătățim inteligența emoțională și să-i ajutăm să-și consolideze relațiile interumane. Astfel am introdus noțiunile de coeziune și incluziune socială, uitându-ne la aspecte ce țin de înțelegerea conceptului și noțiunilor referitoare la valori, dar și cum acestea pot fi puse în comportamente active, ce pot fi ușor observate.

Lucrăm cu teoria lui Schwartz, care a dezvoltat un întreg concept al valorilor universale, ce se găsesc într-un fel sau altul la toate culturile lumii și prin care putem introduce noțiuni legate de aceste principii după care ne ghidăm viața, dar ne uităm și la teoria virtuților respectiv etica aplicată, care sunt comportamentele de etică/nonetică, moralitate și imoralitate.

Există niște modele europene prin care tinerii află care sunt nevoile de joburi și de carieră dintr-o anumită societate și pot lua decizii în funcție de nevoile pieței. La noi, îmi imaginez, acest lucru este mai greu de făcut poate pentru că există o comunicare mai greoaie între mediile private și cele de stat. În ce măsură un ONG poate gestiona și acoperi realist aceste nevoi de ghidaj  ale tinerilor pentru carieră?

Silvia Bogdan: Noi suntem un ONG și finanțarea noastră vine din fondurile pe care mediul privat sau mediile europene le generează pentru educația complementară.

Ne-am uitat care este nevoia pieței actuale, iar eforturile noastre merg către a crea o comunitate pe care educația centrată pe valori o face, astfel încât aceasta să devină mai reflexivă, mai armonioasă fiindcă scopul nostru principal este să înzestrăm tinerii dar și alți beneficiari, studenți sau profesori din mediul preuniversitar, să înțeleagă ce înseamnă încredere în sine, forță interioară, energie pozitivă pe care și-o poate canaliza pentru a obține succesul și abia apoi ne uităm către zona de carieră.

Filozofia pe care o punem în aceste proiecte pleacă de la premisa că lumea se află în continuă schimbare, iar știința care studiază viitorul ne arată că, datorită progreselor pe care le facem în medicină și în tehnologie ne schimbă modul de viață și implicit și perspectiva asupra speranței de viață. Trăim mai mult, deci avem nevoie de o bunăstare personală, de o societate care să o favorizeze, dar această perioadă îndelungată presupune și o viață activă mai îndelungată, motiv pentru care e mai important să știi către ce te îndrepți din punct de vedere al carierei.

Ne uităm la aspectele ce țin de cum evoluează piața muncii și care sunt joburile viitorului din perspectiva generațiilor pe care noi le cercetăm. Încercăm să înțelegem caracteristicile generației Z, respectiv ale generației Alpha și a pune în contextul actual modul în care ei se poziționează față de ei înșiși și față de lumea întreagă. Am descoperit, de pildă, că generația Z, nativii digitali, tinerii care s-au născut după 1994 și care reprezintă aproximativ 2 miliarde de oameni la nivel planetar, cei categoric expuși internetului și sistemelor de socializare, sunt generația hipercognitivă, foarte confortabilă cu zona online și care pătrunde acum pe piața muncii, schimbând paradigmele legate de lucrul în corporații, modul în care se desfășoară activitatea profesională, în raport cu timpul liber. Ce am descoperit este că ei iau decizii și se raportează la instituții într-un mod extrem de analitic și pragmatic, sunt foarte ireverențioși și foarte îndrăzneți și aceasta îi face mai nestatornici și căutători ai gratificării rapide. Acesta este motivul pentru care auzi destul de des, din partea corporațiilor, faptul că tinerii vor să evolueze și să promoveze foarte repede, vor salarii foarte mari și în schimb nu vin neapărat cu experiență consolidată, academică sau practică.

Noi ne uităm destul de mult la modul în care te poți poziționa față de tineri pe piața muncii. Iar noi îi ajutăm să înțeleagă criteriile după care un angajator își caută candidații, cum poți deveni un candidat râvnit, dacă înțelegi cum se schimbă peisajul pieței muncii, plecând de la premisa că joburile viitorului vor fi create practic de tinerii din ziua de azi. Nu se știe cum vor arăta ele, dar clar vor ține de niște abilități pe care generația Z și Alpha le au și care nu sunt canalizate într-o direcție care să-i poată ajuta pe ei să înțeleagă mai bine cum să-și dezvolte altele noi, concentrate pe nivelul de performanță pe care îl cere piața viitorului.

De ce ai aderat tu la această organizație și unde vă întâlniți pe valori personale?

Silvia Bogdan: Mă motivează impactul pe care îl au programele pe care le creăm și le desfășurăm fiindcă obținem niște rezultate uluitoare uneori. De pildă avem copii care vin sceptici la început dar cu dorința clară de a continua, copii care nu reușesc să se exprime, care vin din zone defavorizate și nu știu cum să vorbescă despre ei înșiși, iar la capătul celor 9-10 luni de program reușesc să vorbească despre ce simt.

Eu valorizez foarte mult autenticitatea, integritatea, libertatea și curajul, patru valori care fac parte din două categorii distincte, care se întrepătrund și de care cred că este mare nevoie în societatea românească.

Tu, Silvia, când și cum ai ajuns la acea autenticitate?

Silvia Bogdan: Nu cred că sunt un exemplu obișnuit, am o vârstă mai înaintată, m-am născut într-o familie care a pus foarte mare accent pe cultură generală și pe performanță personală și pe a fi un om onest și bun, întâi de toate, apoi pe a fi un bun profesionist.

Am terminat liceul, m-am angajat foarte de timpuriu, am început de jos, ca desenator tehnic, apoi am ajuns inginer, după care am trecut în zona de vânzări, după Revoluție, când industria aeronautică, în care lucram, a intrat în picaj. Am descoperit pas cu pas că pot face mai mult, pot să-mi depășesc potențialul și că ține de mine să fiu autodidactă, să am curajul de a încerca lucruri de care nu mă credeam în stare.

Hai să ne întoarcem un pic în timp și să îmi povestești despre părinții tăi!

Silvia Bogdan: Sunt doi oameni care au crescut pe forțele proprii și care au avut oportunitatea să lucreze în sistemul aeronautic în România, unde rigorile erau foarte mari din punctul de vedere al standardelor profesionale. Ei au învățat să devină profesioniști într-o manieră care s-a repercutat și asupra formării mele și a surorii mele.

A fost o educație aspirațională, prin posibilitatea pe care ne-au dat-o de a vorbi despre orice, oricât de delicat ar fi fost subiectul, de a ne spune punctul de vedere și mai ales de a decide pentru noi. Ei ne-au pus întotdeauna într-un context în care să înțelegem mai multe perspective asupra lucrurilor și nu să ne impună o decizie.

Pare un pic din altă lume ce-mi spui, fiindcă în perioada despre care vorbești, părinții erau extrem de ocupați, intrau într-o logică a autorității și cam acolo rămâneau.

Silvia Bogdan: E vorba despre gândire progresistă, de a ne îndrepta spre a înțelege contextul în care trăim și că putem deveni cine vrem să fim dacă pricepem cum ne poziționăm față de ceilalți.

Nu a fost nici despre rebeliune, nici despre a deveni habotnici, ci despre a înțelege contextul.

Îmi amintesc foarte clar despre 1980-1989, de perioada în care am fost la liceu, apoi de anii Revoluției. După anii 80 regimul a devenit din ce în ce mai obsedat de control, îmi amintesc că erau seri la rând în care povesteam în casă despre cum ne poziționăm noi, România, față de Europa, despre libertatea pe care o oferă alte state din Europa, despre accesul la Radio Europa Liberă și despre ce înțelegeam de acolo, despre modul oprimant prin care eram obligați să muncim iarna, la -10 până la -30 de grade Celsius în clădiri neîncălzite.

Noi am avut ocazia să înțelegem contextul vieții fiecăruia dintre români, discutând cu părinții noștri aceste lucruri și cum să nu rămânem închistați în niște mecanisme de gândire învechite. În plus, eram perfect conștiente de eforturile pe care le fac părinții noștri pentru a ne fi bine.

Ce munceau ei?

Silvia Bogdan: Tata este inginer și pilot, iar mama era contabilă.

Ai fost vreodată în carlingă?

Silvia Bogdan: Am fost de mai multe ori. Am lucrat 11 ani în industria aeronautică. Am fost într-una din echipele de construcție a ROMBAC-ului lui Ceaușescu și în alte două, IAR 93 și IAR 99, avioanele de instrucție, pe care le-am construit împreună cu sârbii.

Am început să muncesc devreme. În 1986 am devenit desenator tehnic în institutul de aviație. Aveam 18 ani.

De ce așa de devreme?

Silvia Bogdan: Nu pentru că ar fi fost nevoie, ci pentru că nu voiam să pierd timpul. Mi se părea fascinantă industria aeronautică, după ce am intrat în aerodrom, când am văzut halele de producție ale avioanelor ROMBAC, la Băneasa sau în Ghimbav sau la Craiova, unde am ajuns cu tata. Am fost atrasă de acest domeniu și mi s-a părut o oportunitate de a crește și a mă dezvolta în acest domeniu. Sigur că m-au pasionat și geometria descriptivă și rezistența materialelor, așa că am ajuns să mă duc într-o bună zi, fără știrea alor mei, la un interviu și să fiu acceptată pe poziția respectivă.

Și ei nu și-au dat seama a cui fiică erai?

Silvia Bogdan: Nu, pentru că ai mei lucrau în institutul de cercetare, iar eu m-am dus la fabrica de avioane. Din acest motiv spun că nu sunt neapărat reprezentativă, nici pentru generația mea, nici pentru cea actuală pentru că oportunitatea a făcut să ajung într-un atelier care se numește loftare, adică desen la scară naturală. După desenele noastre se decupau bucăți din cockpit-ul avionului.

Noi lucram la nivel de microni, cu creionul și rigla, fără calculator. După desenele noastre se creau șabloanele ce se puneau direct pe avioane.

Nu aveam voie să greșim.

Ce se întâmpla dacă greșeai?

Silvia Bogdan: O singură dată dacă greșeai nu se mai auzea de tine. Adică dispăreai din peisaj. Miturile spuneau că ajungeai la canalul Dunăre-Marea Neagră sau la Casa Poporului la munca silnică.

Nu ți-era frică?

Silvia Bogdan: Ba da. Cred că multora ne era frică, dar asta cred că a fost și o rigoare care m-a ajutat să fiu cine sunt. Mi-amintesc foarte bine că acea parte de induction și onboarding pe care o fac companiile în momentul de față, la mine a fost cu șeful meu care m-a dus într-o hală plină cu bibliorafturi cu sute de pagini de standarde pe care trebuia să le știu și de care trebuia să ținem cont în munca pe care o realizam.

În plus, la diferite faze ale contrucției, eram puși în avion și treceam prin diferite teste.

Care aveau același scop ca testele pentru ingineri, care stăteau sub podul peste care trecea încărcătura?

Silvia Bogdan: Cam așa ceva, da.

Eu am avut norocul că șeful meu era suficient de tânăr cât să dorească să-și crească echipa și avea acolo desenatori și ingineri. Mi-amintesc că era un israelian român, Mihail Duceac, care visa să plece în țara familiei lui și putea să facă asta prin Belgia. Și-a depus actele și, practic, de când am ajuns eu în echipa lui până când a plecat s-au scurs 3 ani. Iar când ne-am întâlnit el a lansat această provocare și a spus că oricine poate să îi ocupe poziția din momentul în care el o va elibera. Bineînțeles, el se oferea să ne acorde tot sprijinul lui. Mie mi s-a părut o oportunitate extraordinară și am avut ocazia de a învăța de la niște oameni senzaționali.

Te simțeai mândră cumva de munca și grandoare muncii tale, nu?

Silvia Bogdan: Categoric, da. În plus, aveam și conștiența faptului că făceam parte dintr-o echipă pe care puteam să ne bizuim. Chiar dacă se desfășura în timpul comunismului, nivelul de dezvoltare la care ajunsese industria a facilitat și o gândire progresistă, desigur, dacă oamenii se lăsau provocați să iasă din zona de confort.

Noi aparțineam de ministerul construcțiilor de mașini, iar salariile erau foarte mari.

Dă-mi un reper!

Silvia Bogdan: Să zicem că era undeva între 3.500 – 5.500, în condițiile în care un salariu mediu era pe la 1.100 de lei.

Ce alte privilegii mai existau?

Silvia Bogdan: Acces la informații de înaltă calitate. Proiectele erau în parteneriat cu alte state, așa cum era IAR, în parteneriat cu Serbia. Noi lucram după standarde germane, deci exista o infuzie de idei și inovație ce venea din Europa centrală și vestică de care beneficiam la cel mai înalt grad.

Ți-ai dorit vreodată să lucrezi altceva? Stewardesă, de pildă.

Silvia Bogdan: Mi-am dorit să devin pilot, doar că la vremea aceea nu erau primite femeile. Iar stewardesă, asta nu era despre mine. Știam bine ce înseamnă această meserie și nu m-a atras niciodată.

Eu sunt omul cu o gândire foarte tehnică și mă atrăgea tot ce ține de știință.

Când ai simțit că l-ai făcut mândru pe tatăl tău?

Silvia Bogdan: De mai multe ori. În momentul în care am fost nominalizată pe proiectele despre care îți povesteam, e limpede că a fost mândru de mine. Existau niște ceremonii care aveau loc cu fiecare etapă a lansării în aer a câte unui avion, în plus, cred că la fiecare promovare a mea, de la desenator la tehnician 1, 2, 3.

Cât de sus puteai ajunge?

Silvia Bogdan: Puteai fi cercetător științific, puteai fi conducător de departament, de echipă operațională. Ce mi s-a părut iarăși interesant era că aveai posibilitatea să ajungi în anumite poziții fără să ai neapărat o diplomă care să certifice un curs absolvit, dacă demonstrai că poți să faci față rigurozității și standardelor de calitate pe care le cerea poziția respectivă.  De pildă, puteai fi tehnician și lucrai ca inginer.

Ai fost vreodată aproape de Ceaușescu în vreo conjunctură?

Silvia Bogdan: A fost de multe ori în institut dar nu am fost niciodată atrasă de a-l întâlni. Nu mă inspiră neapărat oamenii care au vizibilitate, mai ales dacă nu rezonez cu ei.

Cum a fost ruptura din 1990, cum s-au schimbat viețile voastre?

Silvia Bogdan: Nu sunt genul de om care dacă a căzut nu reușește să găsească calea de a se ridica. Dimpotrivă, cred că cine nu cade nu are cum să se ridice.

A fost greu pentru mine să aleg să plec din industrie. Au fost vreo doi ani în care a fost extraodinar de greu, după Revoluție, când industria intrase în picaj și nu mai exista finanțare pentru proiecte, iar zona nu era încă privatizată.

Am stat vreo 4 ani în această stagnare. Din fericire, în acea perioadă a apărut și copilul în viața noastră și asta m-a ținut ocupată și departe de aceste griji. Astfel am putut să mă gândesc la ce urmează, iar decizia cu care am venit a fost să ies din industrie și să intru în altă zonă. Sunt un om activ și mi se părea contraproductiv să stau și să aștept să apară noutăți în industria aeronautică.

Am urmat sfatul unui prieten, care mi-a tot spus că aș fi bună în vânzări. Așa am ajuns să lucrez în echipamente, birotică și papetărie și m-am alăturat echipei Austral.

Am aterizat în acea echipă majoritar compusă din bărbați care făceau vânzări. Poate norocul începătorului, poate că voiam să demonstrez ceva, poate pentru că sunt competitivă cu mine însămi, în vreo 6 luni am depășit toate targetele. Iar după vreo 3 ani de crescut în acest ritm, șefii mei mi-au spus să devin trainer, să-i învăț pe alții cum să negocieze, cum să încheie contracte.

Soțul tău ce muncește?

Silvia Bogdan: El este inginer electronist și ne-am întâlnit într-o vacanță.

Iar copilul vostru este pasionat de artă, nu?

Silvia Bogdan: El este arhitect peisagist.

Cum v-au influențat schimbările de context în modul în care ați relaționat cu copilul?

Silvia Bogdan: Și eu, și soțul meu ne-am ascultat copilul. Am arătat această disponibilitate și am arătat dorința de a valida opiniile personale pe care trebuie să le ascultăm.

Îmi amintesc de un moment când eram cu mai mulți prieteni și copiii lor la noi, în curte, Radu avea câțiva ani, iar eu l-am trimis să-mi aducă ceva. El s-a întors spre mine și mi-a spus: de ce nu aduci tu? Atunci am realizat că avea dreptate. Și l-am ascultat în ciuda reacțiilor prietenilor mei, scaldalizați de asemenea independență ce se confunda, din punctul lor de vedere, cu obrăznicia.

Ne-am dat seama că fiul nostru era egal cu noi și că este important să îi ascultăm opinia și punctul de vedere.

Și cred că acesta este și unul dintre motivele pentru care m-am alăturat Școlii de valori pentru că am crezut în acea unicitate personală și că trebuie să oferi și tinerilor ocazia și spațiul de manifestare pentru a-și exprima ideile, de a oferi o egalitate umană categorică.