Silviu Damean, copilul abandonat de către părinți, găsit în stratul de flori, crescut în centru de plasament, azi un artist ce dă sens vieții sale și copiilor lui

Și, probabil, ceva ce să îți aducă bani imediat să te întreții. 

Da, așa este!

Și apropo de faptul că așa cum ai pomenit, ai fost singur, te întreb de cât timp ești singur? De ce?

Păi, părinții mei m-au abandonat. Ei lucrau ca mineri la Târgu Jiu. Vă povestesc din ce am auzit și eu de la bunica de pe tată, bunicul de pe mamă și nașa mea de botez pe care am cunoscut-o acum cinci ani în urmă. Ce știu eu, zic și eu mai departe. 

Silviu Damean:„Mama m-a lăsat la bunici, printre niște flori”

Hai să o luăm încet. De la ce vârstă ai fost lăsat de către ei, părinții tăi, spre casa de adopție?

Mama mea m-a făcut pe mine și ceilalți frați și ne-a abandonat pe toți. Din ce am înțeles de la bunicul meu, tatăl ei, că ea n-ar fi vrut să ne vadă. El tot trăgea de ea să ne vadă. 

Dar ea v-a lăsat în spital, sau pe tine te-a abandonat acolo, sau te-a adus acasă, la bunicii tăi?

Da, dar nu pe toți. Eu am fost la bunicul meu. Sora cea mare a rămas la bunicii de pe tată. Eu, la bunicul de pe mamă. Iar ceilalți frați, i-au dat și pe ei la casa de copii. O perioadă de câțiva ani, primii ani din viață, însemnând primii 3 ani, cam așa, eu am stat la bunicul. Și după 3 ani, el m-a dat spre casa de copii. 

Mama, din ce știu, m-a lăsat la bunici în fața porții, în curte, printre niște flori. Când a venit bunica mea de pe la treburi, a auzit un plâns. Eram eu acolo. A rămas să mă boteze. Bunica mea avea o soră. Sora respectivă, avea o fată care m-a botezat. După ce m-a botezat, m-a luat bunicul în grija lui. Când n-a mai putut nici el să mă țină, m-a dat la o creșă. El lucra și nu mai avea timp să mă îngrijească.

 Până în 1990 era creșă, după a devenit casă de copii. Am fost acolo aproape 60 de copii, după care, în 1993, cred eu, au venit niște danezi. Fiecare copil era în grija unei familii. Fiecare beneficia de tot ce avea nevoie. Făceam diverse activități atât la casa de copii, cât și în afară. Ne scoteau la cinema, mergeam la plimbări. Se cumpărase tot prin sprijinul lor un apartament în Botoșani și, prin rotație, mergeam grupuri de copii și găteam pizza, spaghetti, spălam vasele. Și de acolo până în 2000, tot cu danezii, printr-o fundație înființată, ne-au dat în plasament. Au căutat o familie. Eu am nimerit într-o familie tot din Botoșani, la periferie și am stat acolo la ei până în 2011. 

Ce vârstă aveai?

Când am plecat la ei? Aveam undeva în jur de 12 ani. Atunci, în 2000, în luna noiembrie a murit și mama. Despre ea nu știu ce să vă zic. Nu am avut tangențe cu ea deloc. 

Bunicul te-a dat și el pentru că nu mai avea posibilități, dar ați mai păstrat legătura?

Da, noi am păstrat legătura până a murit el. Mergeam frecvent la el. Nu am putut când eram la casa de copii să merg foarte des. Era cu bilet de voie, cu anumiți pași pe care trebuia să-i facem când eram la casa de copii. El mai venea pe la mine la orfelinat. Venea cu dulciuri, cu bănuți. Au fost vacanțe când am fost luat acasă. Nu s-a pus problema să rup legătura cu el, dar nu mai putea nici el, fiind bătrân. 

Silviu Damean:„Cu mama m-am întâlnit de vreo 4-5 ori”

Spune-mi când ai plecat de la acea familie care te adoptase?

Am plecat de la ei undeva prin 2010, ianuarie.

Și unde te-ai dus?

Păi, atunci eram la facultate. Am apelat tot la casa de copii, dar ei mă dăduseră într-un apartament cu copii cu dizabilități. M-am dus apoi la Protecția Copilului să ies din sistem. Și am ieșit din sistem. Și am luat-o pe cont propriu, doar că ultimul an de facultate l-am abandonat. Trebuia să mă întrețin. Atunci a fost și perioada cea mai grea din viață. În anul al doilea de facultate, am găsit un anunț că undeva, într-o locație, se caută frizer. Am fost angajat din prima zi cu contract de muncă. De a doua zi am și început și de atunci până în prezent, asta fac.