Smaranda Vornicu-Shalit: „În toată viața mea cred că am petrecut un singur Revelion cu tata. În toate celelalte, el era la TVR, în costum, cu papion și cu pantofii de lac. Iar noi îl urmăream fascinați de acasă”

Smaranda Vornicu-Shalit este medic stomatolog ca formare, a fost jurnalist, antreprenor, iar acum este producător în televiziunea în care tatăl ei, Tudor Vornicu, în anii 70, a făcut miracole.

Smaranda este un om reverențios cu amintirile familiei ei prodigioase, care se duce în istorie până în generațiile care au condus și apărat România, dar are și rădăcini italiene, chiar la Anghelești, un sat mic din Vrancea, unde străbunicul ei, un talentat inginer italian, a ajuns pentru a vâna pe întinsele domenii ale prințului Mavrocordat.

Acolo s-a născut tatăl ei, care a câștigat o bursă a Fundațiilor Regale și a plecat să termine liceul la București. Aici a descoperit sportul de performanță și gazetăria, care l-a dus la Paris, drept corespondent Agerpress. Atunci a cunoscut-o pe frumoasa stewardesă care avea grijă să-l trezească din somn imediat ce aeronava ateriza la Paris. A curtat-o, a cucerit-o, a cerut-o de soție și împreună au avut doi copii: Smaranda și Bogdan.

Smaranda a rămas acum să povestească despre toți cei care au format-o și au modelat-o. Și mai face ceva ce se practica foarte des în familia Vornicu, gătește; mult, sofisticat, pentru a potoli poftele invitaților din ziua de Crăciun ori din noaptea de Revelion și din toate zilele în care familia Vornicu-Shalit își deschide ușile pentru prieteni și rude.

Cum erau sărbătorile Crăciunului în casa voastră?

Smaranda Vornicu-Shalit: Am pierdut mulți oameni dragi, însă am și câștigat mulți alții, așa că pot umple o masă mare de sărbători cu toți cei dragi nouă – copii, nepoți și prieteni, de aici și de prin toate colțurile lumii.

Familia noastră era una foarte unită, iar sărbătorile noastre erau întotdeauna cu casa plină de invitați și găsesc că ne-a folosit, nouă, copiilor, această interacțiune permanentă cu mai multe generații, ne-au făcut să înțelegem lucrurile în altă lumină. Fiindcă în casa noastră locuiau străbunica mea, Maia, bunica mamei, Ana Vineș-Radovici, soția căpitanului Sebastian Radovici; bunica mea, Alecsandrina, adică mama Dica, soția căpitanului comandor de aviație Dumitru Vasilescu; părinții mei și noi, cei doi copii Vornicu.

Stră-bunica mamei, Maia sau Coana Mare sau Generalul, era un om cu o poveste de viață foarte interesantă, în sensul că a fost căsătorită de părinți când avea 15 ani, cu tânărul locotenent Sebastian Radovici, a avut patru copii, dintre care unul s-a dus când era încă foarte mic.  Familia ei era înrudită cu boierii Lînaru și avea pământ în zona Scorniceștiului. Ani mai târziu, soțul ei a devenit avocat, deputat de Vlașca-Romanați, în primul Parlament al României, în 1923. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mama, care voia să intre la facultate și să facă scenografie, a primit un mare Nu, când a depus dosarul. La un moment dat, am găsit o autobiografie a ei, de prin anii ’60, unde recunoștea că bunicii au fost proprietari de pământuri, că tatăl ei era comandor de aviație, drept pentru care nu avea origini sănătoase.

Bunicul, tatăl mamei, a murit exact în anul în care m-am născut eu, destul de tânăr, motiv pentru care mama nu a vrut să se rupă brutal de mama ei și a luat-o să stea cu noi.

Bunicul fusese căpitan comandor de aviație și după ce s-a terminat războiul, pentru că știa că depusese un jurământ către patrie și către Rege, prin urmare nu putea să intre în noul partid, așa că a cerut să fie lăsat la vatră și a ajuns muncitor necalificat pe șantierele blocurilor care s-au ridicat în Piața Palatului.

Părinții mei, doi oameni foarte activi, fiecare cu munca lui, erau mai mereu plecați de acasă, motiv pentru care bunica rămânea stâlpul casei. Ea avea grijă de noi, făcea lecțiile cu noi dar făcea și instrucțiuni, în plus era gospodina șefă.

Noi eram o familie de gurmanzi pofticioși, ceea ce făcea ca sărbătorile să devină adevărate aventuri de gătit. Sigur, ajuta mult la asta și bunica foarte pricepută.

Ce-mi spui despre mama ta?

Smaranda Vornicu-Shalit: Mama a fost întotdeauna un om foarte activ și dinamic, a început să muncească de la 18 ani, fiindcă mă gândesc că a vrut să și demonstreze că după două generații de casnice, ea poate schimba ceva, așa încât a devenit un om extrem de independent și care a reușit să găsească și echilibrul între modul în care a abordat jobul și familia.

Cum s-au cunoscut mama și tatăl tău?

Smaranda Vornicu-Shalit: Într-un mod foarte romantic.

Mama, după ce a înțeles că nu va fi admisă la facultate, s-a angajat la Tarom, steno-dactilografă. Era căsătorită atunci, iar primul ei soț, pilot, a murit într-un accident de avion, iar mama a rămas văduvă la 19 ani. La puțin timp și-a schimbat munca și a devenit  stewardesă. Așa a ajuns să-l cunoască pe tata, la vremea aceea corespondent Agerpress la Paris.

Colegele ei i-au spus discret cine era tipul și că avea o spaimă groaznică de zbor. „După ce decolăm, își va scoate o sticlă de coniac pe măsuță, o să ia două înghițituri și pe urmă va moțăi până la Paris, iar tu trebuie să ai grijă să-l trezești și să-l dai jos din avion.

Așa a început o idilă fantastică, în care merită menționat și celebrul episod al câinelui Patou.

Tata venea dintr-o familie de mari vânători, din generație, în generație. La un moment dat, tata a decis să-i trimită bunicului, în România, un câine de vânătoare. Așa încât, mama s-a trezit într-o zi, când s-a îmbarcat de la Paris către București, că apare Vornicu, cu un câine în lesă și-i spune: „Mariana, te rog frumos, ia acest câine bun, dresat și ai grijă de el până la București, unde te așteaptă fratele meu, locotenent de armată și-l ia de la tine.”

Mama a acceptat.

În vremea aceea, cursa făcea o escală la Viena. Mama, în acele minute de pauză, ce a zis? Hai să scot puțin câinele să se plimbe puțin. Ce nu știa ea era că zona aeroportului era plină de iepuri. Drept pentru care câinele Patou, cu lesa ținută strâns de mama, stewardesă elegantă, pe tocuri, a luat-o la goană după vânat. A târât-o pe toată scara avionului, până jos, i-a rupt ciorapii, i-a zdrelit genunchii și părea că a pecetluit despărțirea definitivă dintre mama și tata.

Tata nu s-a lăsat cu una, cu două, i-a luat cadou o duzină de perechi de ciorapi de mătase, cum se făcea în acele vremuri, la care a adăugat o duzină de trandafiri și cu multă abilitate a legat din nou această legătură pe care câinele Patou părea că o distrusese.

Puțin mai târziu s-au căsătorit și au plecat la Paris, unde au rămas vreo patru ani, iar eu aproape că m-am născut acolo. Doar că s-au întors, fiindcă televiziunea începea să se construiască, iar tata a primit invitația sau ordinul, ce-o fi fost, să contribuie și el la creșterea Televiziunii Române.

De ce crezi că tatăl tău a ales să devină jurnalist?

Smaranda Vornicu-Shalit: Tata vine dintr-o familie foarte specială, în sensul că străbunicii lui erau italieni: Guido Gianetti și Louise Constantin, care au venit din Piemont. Guido Gianetti era inginer topometrist și a ajuns în România dintr-o întâmplare și am să-ți spun imediat cum.

El avea un frate care trăia în Jawa, un colonist cu o plantație de arbori de cauciuc. L-a invitat și pe fratele său să i se alăture. S-au îmbarcat pe vapor în această fantastică aventură către Jawa, doar că pe vapor s-au întâlnit cu un prieten care venea în România, la vânătoare, alături de prințul Mavrocordat. Omul a început să le povestească despre acest prieten prinț, care avea niște pământuri prin Munții Vrancei, unde se putea vâna nestingherit, lucru care i-a convins și în loc să-și urmeze planul de călătorie, au poposit în România, într-o localitate din Vrancea, în satul Anghelești, din comuna Ruginești, adică acolo unde s-a născut și tata. Mătușile lui, Tante Micheline, a rămas nemăritată până la bătrânețe, iar Tante Titine s-a călugărit și a intrat într-o mănăstire din Oradea. Iar mama lui, Sylvana Gianetti, a treia fată a lui Guido și a lui Louise, s-a căsătorit cu Nicolae Vornicu, învățător și au avut trei copii: tata și cei doi unchi ai mei.

Din niște motive politice bunicul meu, învățătorul, a fost exclus din învățământ și a plecat la muncă, alături de familie, în Delta Dunării. Așa încât cei trei băieți Vornicu și-au petrecut copilăria și adolescența vânând și pescuind în deltă. Mai mult decât atât, bunicul și băieții au împăiat diverse vietăți din deltă care au ajuns prin muzee de științe ale naturii prin toată lumea.

De ce s-a hotărât el să devină jurnalist?

Smaranda Vornicu-Shalit: Scrisul este o pasiune veche în familia de italieni și păstrez și acum zeci de scrisori și poezii create de Guido către Louise Constantin. Iar tata a început să scrie de când era elev, a câștigat o bursă a Fundațiilor Regale și a venit la București să termine liceul.

Locuia cu chirie aici, a făcut tot felul de munci, de pildă a fost perceptor și încasa taxe și impozite, după care a intrat la facultate, la finanțe-bănci, pe care a abandonat-o repede și s-a apucat de sport. A început cu atletism și apoi a început să joace rugby și schi de performanță. După care a început să scrie și să se impună ca jurnalist sportiv. Ulterior, a devenit corespondent Agerpress la Paris.

A făcut mai multe interviuri de excepție, cu Tudor Arghezi, a semnat niște corespondențe din războiul algerian, interviuri cu niște președinți, cred că și cu Charles de Gaulle.

Ce-ți plăcea la el?

Smaranda Vornicu-Shalit: Tata a fost un om excepțional. Toată această viață a lui în natură, prin deltă l-a format într-o disciplină de învățare; era pasionat de natură și un autodidact extraordinar. Iar în fiecare duminică dimineața, ieșeam cu tata în pădurea Băneasa, unde asistam la o lecție deschisă de biologie și științe naturale; învățam despre anotimpuri, despre migrația păsărilor, despre ce fac animalele peste iarnă.

Cred că m-a înnebunit cu Pseudo-Kynegetikós. Ceea ce am înțeles că a făcut și cu mama, la Paris. (râde)

Televiziunea acum este un mare consumator de timp și energie al celor care lucrează pentru ea. Sunt puțini cei care reușesc să mai stea pe acasă, mai ales de sărbători. La voi cum a fost?

Smaranda Vornicu-Shalit: Așa era și cu tata. Spun că era un tată excepțional tocmai pentru că el reușea să găsească acest echilibru și să petreacă timp și cu noi.

Eu nu am făcut Revelionul cu tata, să mă prindă 12:00 noaptea cu el, decât o singură dată de când mă știu. Altfel, el, pus la patru ace, cu costum, pantofi de lac și papion era la 12.00 noaptea la TVR.

Sigur că era fascinant ce știam că făcea el. Toate acele programe, filmările, spectacolele însemnau foarte multă muncă.

Dar dincolo de asta, știa cum să fie prezent în viața noastră. Știa la ce oră vin de la școală și îmi dădea un telefon. Mă întreba „Ce mai e nou?”, iar eu știam că vrea să afle ce note am mai luat, iar dacă îi spuneam că am luat 9, începea o discuție în care el îmi zicea: „De ce 9 și nu 10? Nu ai condiții acasă? Spune-mi că nu ai condiții acasă și eu accept. Nu te duce mintea? Dacă recunoști asta, eu accept iarăși!” (râde)

Tata mi-a spus întotdeauna că talentul, singur, nu există, ci că înseamnă 90% transpirație și restul inspirație. În plus, sincer, mi-ar fi fost rușine să fiu ridicată în picioare și să nu știu răspunsul la vreo întrebare, mai ales că eram fiica lui tata. Așadar am avut întotdeauna 10 pe linie, dar am avut și niște părinți foarte destupați la minte, care mi-au spus întotdeauna: la orice școală ai merge, dacă înveți nu ai cum să nu reușești.

Așa că am mers la Colegiul George Coșbuc, care atunci era un liceu industrial. Dar am avut niște profesori excepționali. În clasa a XI-a am decis că voi urma cariera mamei, turism, care între timp se angajase în vânzări la Intercontinental. Doar că s-a desființat școala și am rămas fără multe opțiuni.

Iar una dintre profesoarele mele bune din liceu mi-a spus: tu poți face fie drept, fie medicină! M-am gândit bine, iar dreptul părea de neconceput pentru mine, așa că am ales medicină. Când i-am spus tatei că vreau să dau examen la medicină, el a rămas stupefiat și mi-a zis: „mai bine-mi spuneai că ești gravidă! Cu toți acești copii de medici, care se pregătesc pentru examen de ani de zile, tu nu vei avea nicio șansă!”

Dar am reușit. 😉

Am intrat din prima la stomatologie. Iar aici s-a întâmplat un fenomen ce merită pomenit. Eu sunt stângace. Iar în primul an de facultate am realizat că toate aparatele din facultate erau făcute pentru dreptaci, motiv pentru care am fost nevoită să învăț să folosesc mâna dreaptă.

Cine a decis numele tău?

Smaranda Vornicu-Shalit: Părinții au decis numele noastre, fiindcă și-au dorit nume românești pentru copiii lor, motiv pentru care eu sunt Smaranda, iar fratele meu, care s-a prăpădit anul acesta, era Bogdan.

Cum și de ce ai renunțat la meseria pe care ți-ai ales-o?

Smaranda Vornicu-Shalit: Pentru asta trebuie din nou să ne întoarcem în timp. Pentru că și eu scriam poezie, la cenaclul literar al școlii generale numărul 56 din București, unde eram colegă cu Nae Caranfil, un coleg mai mare și idolul nostru pentru că el deja publica în revista Urzica.

Sigur că am avut discuția cu tata, în care îi spuneam că mi-ar plăcea să devin ziaristă, dar tata mi-a spus atunci tranșant: „poți să uiți de asta! Fiindcă dacă vrei să fii ziarist, trebuie să iei în calcul că va trebui să treci și pe la Universitatea Ștefan Gheorghiu.”

Mă gândeam că ți-ar fi fost extrem de simplu accesul în televiziune, câtă vreme el era deja acolo și făcuse atât de multe lucruri pentru TVR!

Smaranda Vornicu-Shalit: Nu era genul lui tata accesul în carieră prin părinți.

Așa că am mers către stomatologie și am deschis și un cabinet în București, imediat după Revoluție.

Dar tata deja nu mai era. El a murit în aprilie 1989, când aveam aproape 24 de ani și eram însărcinată cu Tudor.

A fost fulgerător. Tata avea 63 de ani, eu urma să merg la el la spital, aveam pachetul cu mâncare, iar în secunda în care mă pregăteam să ies pe ușă, a sunat mama și cu o voce stinsă m-a rugat să mă așez. Mi-a spus că tata a avut un infarct, pe fondul stresului acumulat, dar probabil și al multiplelor sporturi de performanță pe care le făcuse în tinerețe.

După câțiva ani, o fostă colegă din liceu, mi-a spus că s-a deschis o agenție de publicitate, era vorba de Saatchi & Saatchi. Și m-am dus acolo.

Cum a fost acest schimb de regim pentru voi?

Smaranda Vornicu: Schimbarea de regim a fost pentru mine, ca pentru mulți din generația mea, un val de oportunități. Eram suficient de mari cât să fi intrat pe un făgaș și deja aveam un destin profesional, iar pe de altă parte veneau spre noi tot felul de posibilități neașteptate.

În plus, descopeream pentru prima dată posibilitatea de a-mi crește copilul în libertate.

Trăisem într-un regim în care, oricât de bine ne-ar fi fost nouă, în familie, nu putea să nu ne atingă. Să zicem că nu am suferit niște lipsuri groaznice, dar toți trăiam aceleași experiențe: lumina se stingea la fel la toată lumea, la fel și apa sau căldura. Și noi am topit zăpada când nu aveam apă. Ne-am trezit și noi la 2:00 noaptea să facem prăjiturile de Crăciun, fiindcă ziua nu aveam gaze. Și eu stăteam la coadă pentru a lua rația de ulei și zahăr.

De ce acum, când vorbim noi, tu nu mai lucrezi într-o agenție de publicitate?

Smaranda Vornicu:  L-am cunoscut pe soțul meu, Paul Shalit. (râde)

Întâlnirea cu Paul a fost unul dintre momentele acelea în care Universul răsuflă ușurat pentru că două suflete pereche s-au găsit. Istoria noastră numără deja 28 de ani și sper să adune mulți alții, luminați de iubire, prietenie și umor. În “jurămintele” pe care ni le-am făcut la nuntă, el mi-a făgăduit că mă duce la filmul “Minions”, iar eu i-am promis că nu mai las să curgă în neștire apa la robinetul din bucătărie.

Ne-am întâlnit la București, care era în acele vremuri un soi de sat mai mare, fiindcă toată lumea cunoștea pe toată lumea, așa că într-un cerc de prieteni ne-am întâlnit, iar el a devenit iubitul meu și cel mai bun prieten.

A intrat în viața mea și a completat niște bucățele din mine care rămăseseră goale seci după ce tata s-a dus.

Moartea lui tata a răscolit toată familia, iar norocul meu atunci, dacă se poate spune așa, a fost că eram însărcinată cu Tudor, iar asta m-a ajutat, mi-au spus medicii, să pot accepta mai ușor că tata nu mai era. Mecanismele de apărare ale femeii gravide au intrat în funcțiune, iar eu aveam o altă ființă de care trebuia să am grijă mai mult decât de mine în acele clipe.

Tudor, fiul meu, a adunat, de prin toate ramurile arborelui genealogic, talent, imaginație și un mod aparte de a vedea lumea, pe care îl poți vedea în lucrările lui de grafică și design. Plus încăpățânarea noastră cea bună de a face lucrurile în felul lui.

Hai să ne întoarcem la rețetele tale absolut fascinante. Cum ai decis tu să explorezi acest domeniu?

Smaranda Vornicu:  Recunosc, multă vreme eu nu m-am atins de aragaz, asta și pentru că bunica mea era un talent în bucătărie.

Dar eu eram o catastrofă. Îmi amintesc și acum cum o sunam pe mama, eu proaspăt căsătorită, și-i ceream rețeta pentru ciorba de legume. Ea mi-o dicta, o scriam pe o foaie, repede, pe care o pierdeam la fel de repede, iar după o săptămână sunam din nou la mama. Până într-o zi, când am ajuns acasă și am găsit rețeta de la ciorba de legume, scrisă pe ușa frigiderului. O adusesem la exasperare pe mama! (râde)

Dar încet-încet am început să experimentez și am ajuns la această sofisticare de care pomenești tu. Scriu despre ce gătesc și public rețetele pe site-ul meu să rămână și altora.

Ce ar spune Tudor Vornicu acum, când te-ar vedea?

Smaranda Vornicu:  Dacă tata m-ar vedea astăzi, cred că ar fi mulțumit că am învățat câteva dintre lecțiile lui esențiale. Unu: dacă te apuci de un lucru, oricare ar fi acesta, atunci fă-l bine până la capăt; doi: fii un om de echipă; trei: nu te teme de schimbare.