Sorin Barbu și aventura La Pescaderia. Cum a reușit un român fugit la muncă în Spania ca să-și plătească datoriile la cămătari, unul dintre cei mai inovativi proprietari de restaurante din București

Sorin Barbu are 41 de ani și este primul român, de fapt primul străin din afara Spaniei care licitează peștele licitează peștele adus de pescari în portul Villajoyosa de lângă Alicante, îl transportă în România și îl vinde proaspăt sau gătit la La Pescaderia. În felul acesta el a reușit să sară câteva dintre verigile lanțului de en gross-iști, câștigând astfel prospețime și un preț mai bun. I-a venit ideea de a deschide prima pescărie restaurant din București după ce a fost în vacanță în Santiago de Compostela și a văzut că în cea mai mare piață din zonă, te poți duce cu fructele de mare în pungă și un bucătar profesionist ți le gătește pentru cinci euro.

Sorin Barbu avea deja două restaurante în București, Alioli și Finca by Alioli, ambele cu specific spaniol, însă simțea că poate și vrea să aducă mai mult din savoarea mâncării iberice.

Povestea lui Sorin Barbu începe pe la vârsta de 24 de ani când, înglodat de datorii la cămătari a fugit din țară, asemenea multor români, să muncească în Spania. A trecut granița ascuns în autocarul galeriei lui Dinamo, a ajuns la Valencia și a muncit din greu, cu cârca cum e vorba românească, până a reușit să scape de datorii. La un moment dat și-a dat seama că el poate să facă mai mult, are capacitatea și aptitudinile unui antreprenor, însă o țară străină nu i-ar fi deschis atât de ușor porțile.

Sorin Barbu s-a întors în România, s-a împrumutat din nou și a deschis primul restaurant. Cum a reușit și cum sună povestea de succes a lui Sorin Barbu, află din interviul de mai jos.

Povestește-mi despre La Pescaderia, te rog.

Este prima pescărie restaurant, prima firmă din afara Spaniei care cumpără pește la licitație din provincia Alicante.

De ce nu au vândut niciodată în afara Spaniei?

În primul rând ei vând localnicilor. En gross-iștii din zonă au voie să participe la acea licitație, cumpără și îl vând apoi în piețele mari din Valencia, Madrid sau Barcelona. De aici ajung la En gross-iști din România și ulterior în piețe. Eu am sărit toți en gross-iștii și m-am dus la sursă, direct în port. Nu ai cum să cumperi de la un pescar pentru că-ți trebuie certificat de transabilitate. În cazul în care se întâmplă ceva, se merge pe un QR code și se află exact când a fost pescuit, de către ce barcă, când a venit, etc.

Dar cum ai reușit tu să intri în licitația din port?

În orașul în care am stat în Spania știam că e port, dar știam și că nu mă vor lăsa să cumpăr de acolo. Așa că m-am gândit să particip la licitația de la piața din Barcelona. Însă am realizat că puteam să câștig și prospețime și bani dacă aș fi luat din port. Am avut noroc să-l cunosc pe un domn care a inventat sistemul informatic de licitații, la un târg de pește. Am intrat în vorbă cu el și când a auzit că sunt român mi-a povestit că a avut în casă o femeie româncă care a avut grijă de soacra lui. I-am spus și eu povestea mea și cred că a fost omul potrivit la locul potrivit. I-a plăcut povestea mea și a vrut să mă ajute. Așa că mi i-a prezentat pe cei de la port. Era o problemă: eu fiind din România, exista o problemă de fiscalitate, mai ales că ei nu au vândut niciodată în afara Spaniei. S-au dat telefoane și s-au găsit soluții. M-au făcut membru, asociat la portului și așa am putut să cumpăr.

Cum licitezi?

Acum licitez online, dar la început dădeam comanda pe Whats App unui om din port. Treceam tipul de pește și cantitatea de care am nevoie.

Și cum reușești să-l transporți?

Cu furgoneta, de două ori pe săptămână. Cam două zile face pe drum. Dacă s-ar duce către en gross-iști întâi, până ar ajunge la noi ar face 4 zile. Gândește-te că sunt două licitații, cea din port și apoi una în marile piețe din Madrid și Barcelona.

Citește și:

Viață de jurnalist într-o autorulotă: Cum au renunțat Elena Stancu și Cosmin Bumbuț la confortul apartamentului și muncii de redacție pentru a pleca „Teleleu” prin lume în căutarea celor mai emoționante povești

Cât aduci cu un transport?

Acum aduc destul de puțin, de aceea și prețul e cam mare. Aduc în jur de 200-300 de kilograme.

Cine îl gătește aici?

Bucătarii. În general e un preț pentru vânzare pentru acasă, la care se poate adăuga un preț pentru gătit.

E ca în piețele mari din Spania?

Mai mult sau mai puțin. Pe mine m-a inspirat o vizită făcută anul trecut la Santiago de Compostela, unde găsești cel mai bun pește și cele mai bune fructe de mare. În piața lor centrală sunt puncte de vânzare de fructe de mare și de carne și câteva restaurante. În plus, e un restaurant în care tu te duci cu ce ai cumpărat de prin piață și dacă vrei să ți-l gătească, pentru fiecare produs plătești 5 euro. El nu are în restaurant decât salată, vin și cafea.

Tu te duci cu peștele în pungă și el ți-l gătește?

Da și îți ia 5 euro. De fapt nu gătește pește, doar fructe de mare și carne. Pentru pește e nevoie de 45 de minute ca să-l spele, să-l curețe, e mai complicat.

Adică eu dacă vin la tine acum și îmi aleg 200 de grame de creveți…

Plătești ca și la magazin, iar noi ți-i decorticăm și îi gătim. Am luat oamenii de aici și i-am dus în Spania ca să vadă cum e povestea într-o pescărie, care sunt relațiile cu un client, cum trebuie să vorbească, etc. Nu prea s-a lipit de ei, dar în Spania e o tradiție de sute de ani, noi mai avem până acolo.

Și gătiți la vedere?

Da. De fapt, aproape la vedere, pentru că bucătăria e despărțită de un geam. Avem preț de vânzare și preț de gătit. La fructe de mare, nu am pus preț de gătit, am pus doar o taxă fixă de 27 de lei ca omul să-și poată face un mix de fructe de mare.

Adică dacă vreau un mix de fructe de mare ca în Spania, cât mă costă?

Atunci poți alege 200 de grame de creveți, 200 de grame de calamar și 100 de grame de creveți, la care adăugăm taxa de 27 de lei și ajungi undeva până într-o sută de lei. Și mănânci ca în Spania.

Dar tu mai ai două restaurante.

Alioli din Popa Tatu pe care l-am cedat ca să ne putem concentra mai bine aici…

Cui l-ai cedat?

Unor clienți. A rămas Finca by Alioli și a rămas insula din Mega Image-ul de la Promenada.

Ce investiție ai făcut aici?

Undeva la vreo 180 de mii de euro.

Dar tu de când ești în business-ul cu restaurante?

De vreo 10 ani.

Când ai plecat prima dată în Spania?

În 2002. Aveam 24 de ani.

Ai plecat la muncă cum a plecat toată lumea?

Nu așa. Avusesem o fabrică de semințe cu un prieten și era inflația din 2000 care ne-a băgat în pământ. Confundam banii personali cu banii din firmă, eram toată ziua prin discoteci în Regie, noi aveam 22 de ani, nu aveam nici o idee de business și a trebuit să iau bani de la cămătari.

Nu am avut probleme, nu am avut dobânzi foarte mari, dar a trebuit să fac rost de bani și să plătesc.

Ce ai lucrat prima dată în Spania?

Eu credeam că o să fiu ospătar, însă prima dată am rupt iarna pe un munte.

Stai să-ți spun povestea. Am plecat cu galeria lui Dinamo, eu fiind Stelist. Am plecat cu două autocare de skin heads, neo naziști, ultrași, dintre care numai 3-4 știau de mine. Pe vremea aceea nu puteai să ieși ușor, chiar dacă se dăduse drumul la granițe. Aveai nevoie de multe documente, însă galeria Dinamo ieșea imediat din țară. Când s-au urcat vameșii în autocar, eram doar două bagaje: eu cu un prieten, pe restul nu îi cunoșteam. Chiar în momentul acela vameșul a zis: „Ăștia doi nu se mai întorc, ăștia rămân afară”. Meciul era la Bruges, în Belgia, iar noi trebuia să ajungem în Valencia. Toți din autocar erau puși pe băut și fumat, eu aveam o sacoșă cu șnițele de la mama. După ce am trecut granița de la unguri la austrieci, la prima benzinărie, ăștia au furat un raft întreg de whisky și energizante. Șoferul autocarului când a văzut în ce s-a băgat, a spus că el nu mai oprește până la Bruxelles. Eu nu știam ce să fac, cum să cobor și să-mi văd de drumul meu. Până la urmă, ne-am apropiat de șofer, ne-a văzut că nu suntem beți, că nu suntem ca ceilalți și i-am spus pe față: „Noi vrem să ajungem la Valencia. Cum facem?”. Șoferul a fost de treabă și a spus: „Mergem la Bruxelles, îi dau pe toți jos și pe voi vă duc la gară”. Au înnebunit ăia din autocar când au văzut că noi nu veniserăm pentru meci, ci doar ca să trecem granița.

De acolo am mai mers două zile până la Valencia.

Dar aveați ceva de lucru aranjat în Valencia?

Prietenul meu vorbise cu un român de acolo care a promis că ne face rost de muncă. Când am ajuns în autogara din Valencia, românul acesta a mai venit cu încă un băiat căruia i-am citit pe buze când zicea: „Să moară… ai zis că e unul. Acum sunt doi?”. Mi-am dat seama că sunt de umplutură și deja aveam în minte că o să dorm pe sub poduri, că o să fie vai de capul meu. Cel care ne-a promis că stăm la el nu avea unde să ne țină, băiatul cu care am venit s-a întors acasă după o săptămână pentru că i s-a părut prea greu, iar eu am rămas foarte bun prieten cu cel pe care nu-l cunoșteam și care inițial mă considera în plus.

A doua zi am primit loc de muncă, să curăț iarba de pe marginea drumului, dintr-un cartier exclusivist de pe Monte Pego. Luam vreo 600 de euro pe lună și munceam de la 6 dimineața până la ora 1 după amiaza. Am muncit acolo vreo lună de zile, încălțat cu un bocanc numărul 42 și celălalt numărul 43. Eu venisem de acasă cu pantofi de lac cumpărați de pe Calea Moșilor, gândindu-mă că o să fiu ospătar. Dar dacă nu știam limba, cine mă angaja pe mine ospătar. Aveam niște pantaloni scurți, oprea lumea de milă să-mi dea apă, vai și amar.

După o lună m-am angajat la un restaurant indonezian de lux. Cea care spălase vase acolo, o româncă care azi e bucătăreasă la Finca by Alioli, plecase de acolo și mi-a spus că s-a eliberat postul și m-a întrebat dacă nu vreau să merg în locul ei. Mi-a spus că se plătește prost, dar aia era. Primeam 640 de euro din care 300 dădeam numai pe chirie. Însă m-am împrietenit cu oamenii, m-am apropiat foarte mult de un bucătar spaniol și a fost foarte bine. Imaginează-ți că în ziua noastră liberă, bucătarul acesta avea încredere să mă lase în casa lui, singur, să am grijă de fetița lui. Eu român, fără acte, fără nimic.

Adică ai fost și babysitter?

Da. Bucătarul șef îmi spunea că ar vrea să iasă și el cu nevastă-sa, dar nu au cu cine lăsa copila. Mă puneam cu fetița pe canapea, o țineam în brațe și ne uitam la Animal planet. Eu vorbeam în română, îi arătam animalele, iar ea adormea la mine în brațe. Imaginează-ți, la vremea respectivă când toate relele erau făcute de români în presă, el a avut încredere să mă lase cu fiica lui.

Cât timp ai muncit ca să plătești datoria la cămătari?

Cam un an și jumătate.

Dar munci grele…

Fii atentă: miercurea eram liber și mă duceam să descarc camioane.

Dar tu atunci nu aveai familie?

Nu. Apoi am cunoscut o spanioloaică în restaurant și m-am căsătorit cu ea. Avea o avere impresionantă, însă ea, fiind înfiată, continua să muncească.

Nu mai sunteți împreună?

Nu. Am rămas în relații foarte bune, dar ne-am despărțit. Acum sunt căsătorit cu o româncă.

În cât timp ai învățat limba?

Mi-a luat mai bine de un an. La început, ca toți românii, aveam ProTV prin satelit, dar după o lună am renunțat pentru că mi-am dat seama că așa nu o să învăț niciodată. În plus, cumpăram El Pais, ziarul lor și mă străduiam să citesc și să înțeleg de acolo.

Per total cât ai stat în Spania?

Aproape 6 ani. Dar eu și acum mă duc în Spania la 3-4 săptămâni.

Și de ce te-ai întors?

Mă suna tata și mă întreba: „Ai ce mânca? Ești ok?”. Am vrut să demonstrez că eu pot să fac ceva. Acolo, și când eram căsătorit, mai mult de ajutor de bucătar nu puteam să ajung. Acolo era inventat totul. Ca imigrant nu aveai cum să faci ceva într-un oraș spaniol. Dacă erai madrilen făceai ceva pentru că madrilenii sunt respectați. Spaniolul respectă un englez, dar pe un portughez nu-l respectă. La fel ca noi: unui neamț îi arătăm respect, dar pe un bulgar nu-l respectăm. Nu aveai ce business mare să faci acolo.

Te-ai întors cu bani?

Nu. M-am întors cu niște bani cu care am luat un teren la Corbu, pe lângă Năvodari și visam eu că voi reproduce peisajul acela din Spania, plin de vile și portocali.

Am avut noroc că am început să aduc aici niște jocuri interactive 3D. Eu nu mă pricepeam de loc la acest domeniu, fusesem ajutor de bucătar. Însă am prins nișa asta și am lucrat pentru Coca Cola, pentru JTI, pentru firme din acestea mari cărora le vindeam aceste jocuri. Mă duceam la întâlnire cu marile agenții de publicitate și eu nu știam nici cum să bag mufa în laptop ca să pun proiectorul. Eu de fapt intermediam vânzarea de jocuri interactive între spaniolii care le produceau și companiile din România. Așa am făcut niște bani.

Dar nu atât cât să-ți deschizi restaurant presupun…

Am făcut bani, dar nu atât cât să-mi deschid un business. Am mai făcut și niște afaceri imobiliare, am intermediat vânzarea unor proprietăți către spanioli, însă venise criza și nu a mai mers. Eu tot voiam să-mi deschid restaurant, însă nu știam cum să încep pentru că erau foarte mari chiriile, ca în Paris sau ca în Londra.

Până la urmă, în 2010, am luat bani împrumut de la un prieten, plătindu-i dobânda de la bancă și am deschis restaurantul. I-am dat banii după doi ani de zile, a fost extrem de greu pentru că nu am avut de lucru și am mai deschis un bar în Centrul Vechi. Ăla m-a îngropat. Eu m-am gândit că va fi ca în Spania. Acolo, unde am stat eu, de vineri după amiază până duminică seara, se închidea tot centrul și orice terasă, bar sau restaurant funcționa.

Cât ți-a luat să-ți revii?

Patru ani. M-am încurcat și cu niște spanioli, am luat bani și de la ăia, a fost greu de tot. Băncile au început să mă finanțeze pe mine acum vreo 3 ani. Până atunci am luat bani de unde am putut. În timpul acesta, în cei 4 ani de zile m-a ajutat Alioli ăla mic de pe Popa Tatu. Apoi am aflat că un concurent de-al meu, tot un restaurant spaniol, deschide în Dorobanți. Atunci am zis că eu nu pot să rămân doar în Popa Tatu pentru că un restaurant spaniol fără terasă nu are farmec. Așa că am făcut pasul și am deschis La Finca. Totul e afacere de familie: eu cu tata și cu soră-mea. Nu avem proprietăți, nu avem averi, și eu și soră-mea stăm cu chirie.

Am văzut că ai un Duster, mă așteptam la un BMW…

Da, am mers cu Duster-ul la finala Champions League, am fost la schi în Franța, prefer să investesc banii, decât să-i țin aiurea. Îmi place să mănânc bine și să merg în vacanțe, nu să-i bag în mașini.

Ce meserii aveau părinții tăi?

Tata era electrician și mama vânzătoare la Romarta copiilor. Dar bunicii meu au avut prăvălie, erau chiaburi.

Bunica mea era evreică, bunicul era bucureștean. Ea a fost croitoreasă la Casa Regală, iar bunicul meu fiind argintar, a învățat-o pe Regina Maria să cizeleze, pentru că ea tot avea preocupări pentru fel și fel de meșteșuguri. Bunicu avea o prăvălie pe strada Franceză și pentru că a fost chiabur, în comunism, de două ori a fost la pușcărie. Așa erau vremurile. Avea cocoșei în casă, semnul chiaburilor și pentru asta l-au trimis la minele de aur, iar mamei, fiică de chiabur, nu i-au dat voie să facă studii superioare. După pușcărie l-au angajat la Inox și apoi și-a deschis un atelier al lui. Nu a vrut să iasă la pensie niciodată, a muncit până la 78 de ani.

Și sora ta?

Ea e mai mică cu 10 ani decât mine și e foarte bună pe matematică. Nu aveam cum să mă susțin dacă nu era ea să facă socotelile și să țină lucrurile în frâu. Bianca e cea care ține toate socotelile firmei, dar și cea care stă tot timpul cu gura pe noi.

Hai să ne întoarcem în Rahova, la copilăria ta…

Nu-mi mai place deloc cartierul acesta, mai ales pe o vreme ploioasă și friguroasă. Nu mai suport blocurile acelea urâte și oamenii care par tot timpul triști. De exemplu, eu mă duc acum mai rar la mama, decât atunci când eram în Spania.

Dar tu ce voiai să te faci când erai mic?

DJ. Asta visam.

Dar pe soția ta de acum unde ai cunoscut-o?

Am cunoscut-o înainte să plec din România. Cred că aveam vreo 20 de ani. A fost o dragoste care s-a transformat în prietenie și apoi fiecare și-a văzut de drumul lui. Ne-am reîntâlnit când deja se rupsese povestea în Spania.

Ea te ajută cu restaurantul?

Nu, ea lucrează în aeroport.

Și povestea din Spania de ce s-a rupt?

Eu tot simțeam că trebuie să vin acasă, să fac ceva. Simțeam că nu e locul meu. Vedeam o grămadă de oportunități: chestia asta nu există în România, trebuie să o aduc. De exemplu, când am văzut manșoanele acelea cu gel ce se țin la frigider și apoi se îmbracă pe sticlele de vin, am cumpărat vreo 500 și le-am adus aici. Cei cărora le-am arătat au zis că sunt nebun, toate restaurantele făceau mișto de mine, iar apoi m-am chinuit cu Bianca să le vindem în târg. Nu a interesat pe nimeni și acum sunt pline restaurantele.

Deci tu voiai să faci lucruri și ea nu voia să vină cu tine?

Comoditatea pe care o au ei, ca familie, e greu de descris. A venit cu mine în România, a vrut să mă susțină, însă simțeam că nu mai e dragostea aceea, iar ea își dorea un copil. Asta nu aș fi putut face. Simțeam că locul ei nu e în România și nu aș fi putut face un copil cu care apoi ea să se întoarcă în Spania. Mi s-ar fi rupt inima.

Ce zic părinții de tine?

Sunt super mândri, dar tata nu recunoaște. De față cu alții recunoaște, dar cu mine nu. Mă ceartă încontinuu.

De ce te duci o dată la trei săptămâni în Spania?

Să păstrez relațiile, să mă văd cu oamenii. Acolo relațiile se mențin dacă te vezi unul cu altul, nu de la distanță.

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Când stăteam în Spania îmi doream foarte tare să mă întorc în România. Acum îmi doresc să mă întorc în Spania, însă nu am ce să fac acolo. Acolo trebuie să te duci la pensie ca să trăiești bine, să stai la soare printre portocali. Însă știu că nu voi scăpa de adrenalina asta nici la pensie pentru că e greu să scot Rahova din mine.