Soso, câștigătorul Big Brother, medicul care coordonează toată secția de urgență a unui spital din Germania în timpul pandemiei. Care este secretul Germaniei în lupta cu coronavirus și care e povestea reșițeanului ce-i tratează pe nemți?

Sorin Fișteag devenea celebru în urmă cu aproape 20 de ani când câștiga emisiunea Big Brother. Cei din generația mea știu despre ce vorbesc, celor mai tineri, le spun că era un format de emisiune TV la care participau niște tineri ce erau nevoiți să stea izolați în aceeași casă și filmați nonstop. Cei care nu se adaptau ieșeau câte unul în fiecare săptămână, până la ultimul. Ultimul care a ieșit, dar cu premiul cel mare în brațe, a fost Soso, adică medicul Sorin Fișteag. La momentul respectiv era student la medicină, visând de mic să devină doctor. Și asta a ajuns. Și-a făcut rezidențiatul în Germania, iar acum este medic primar la secția de primiri urgențe din orașul Moers, undeva în apropiere de Dusseldorf. De trei luni de zile se află „pe front” cum spune el, adică în prima linie de bătaie împotriva virusului.

L-am cunoscut pe Skype, în a doua zi de Paște, când am povestit despre drumul lui de la Reșița în Germania, despre Big Brother, dar mai ales despre măsurile pe care le-a luat Germania în gestionarea acestei pandemii. Am rămas multe ore gândindu-mă la ce mi-a spus. Secretul pentru care rata deceselor este foarte mică în Germania ține de mai mulți factori, însă câțiva au fost decisivi: au început să se pregătească cu o lună înainte de apariția primului caz confirmat, iar „neamțul e neamț” și într-o oră de la anunțul Angelei Merkel legat de recomandările de izolare socială, toate străzile erau goale.

Ai avut concediu de Paște?

Da, am toată săptămâna concediu pentru că inițial îmi planificasem să fac paștele în România, cu familia dar, din păcate, a picat planul.

Unde lucrezi acum?

Lucrez într-un oraș care se numește Moers și care se află la 30 de kilometri de Dusseldorf, unde locuiesc. E cel mai mic oraș mare din Germania. Lucrez într-o clinică de Pneumologie, un spital de 450 de paturi, un spital de talie medie pentru Germania, iar clinica de pneumologie are 80 de paturi. Ca zonă arondată avem undeva la 300 de mii de locuitori.

Ești medic pneumolog?

Sunt medic primar pe medicină internă și lucrez ca medic primar în Unitatea de primiri urgențe acum. Mi-am terminat și rezidențiatul pe pneumologie, dar urmează să-mi dau examenul de specialist mai târziu deoarece acesta a fost amânat din cauza pandemiei de coronavirus.

Facultatea ai terminat-o în Germania sau în România?

Facultatea am terminat-o la Timișoara, am lucrat patru ani de zile în industria pharma și apoi m-am hotărât să vin în Germania să-mi fac rezidențiatul.

Câți ani aveai când ai plecat în Germania?

29 de ani.

Ce curajos! Și cum? Așa dintr-o dată ți-ai făcut bagajul și ai plecat?

Tot timpul în capul meu era medicina, niciodată nu am vrut să fiu altceva în afară de medic. Îmi plăcea să lucrez și în domeniul pharma, dar nu era meseria sufletului meu, așa că, la un moment dat mi-am luat inima în dinți și am spus că trebuie să încerc măcar.

Dar puteai să încerci în România…

Puteam să încerc și în România, însă pe atunci condițiile nu erau cele mai bune, nu aș fi putut trăi din salariul de rezident de atunci. În plus, sistemul de rezidențiat din România nu e atât de flexibil ca cel din Germania, nici nu se compară. Aici, dacă începi un rezidențiat poți să-l schimbi oricând dacă nu-ți place sau dacă descoperi că altceva îți place mai mult. Eu voiam să am această flexibilitate și voiam să am și experiența de a locui în altă țară. S-a potrivit totul foarte bine până la urmă.

Când se întâmpla asta?

În 2011.

Ți-a fost greu să intri la rezidențiat în Germania?

Nu mi-a fost greu deloc. Îmi organizasem un interviu printr-o agenție de recrutare de forță de muncă și mai reușisem printr-o cunoștință să organizez un al doilea interviu, într-o altă clinică. Am fost acceptat la ambele, iar până la urmă m-am hotărât să merg la o clinică din orașul Essen, un oraș mare de 600 de mii de locuitori.

Citește și:

Cum supraviețuiește medicul ATI Dennis Stănescu în Spania: „Cei care ajung în Terapie Intensivă sunt foarte rău. Nici tinerii nu sunt scutiți de pneumonii”

Cum ai ales pneumologia?

Pneumologia a venit pe parcurs. Știam că vreau să fac medicină internă, nu chirurgie, așa că am ales inițial rezidențiatul pe medicină internă. În rezidențiat am avut un medic primar de pneumologie, cu care m-am înțeles foarte bine și de la care am învățat multe. El mi-a deschis apetitul pentru pneumologie și așa am ales drumul acesta.

Ce erau părinții tăi?

Tatăl meu a fost inginer constructor, din păcate a murit în urmă cu opt ani, iar mama este economistă. Între timp, ea s-a mutat în Statele Unite, în Florida. Ea chiar trebuia să vină în aprilie să ne viziteze pentru că întotdeauna vine trei-patru luni pe an în Europa, să ne vedem.

Mai ai frați?

Da, am un frate și o soră și amândoi stau în sudul Germaniei, în Bayern.

Ce au zis ai tăi când ți-ai luat bagajul și ai pornit spre Germania?

Nu a fost ușor, a fost o despărțire destul de grea. Pe atunci locuiau toți în România și în decurs de un an de zile și fratele și sora mea s-au mutat în Germania. Așa că pentru părinții mei nu a fost ușor de loc, dar nici pentru mine. Am venit aici, nu cunoșteam pe nimeni practic și a fost greu ca orice început. Însă acum mă simt foarte, foarte bine, am o viață frumoasă.

Mai puțin acum, în situație de criză provocată de pandemie…

Da, așa e, acum nu mai am o viață atât de frumoasă, dar să sperăm că ne revenim curând.

Cum e acum la voi, care sunt restricțiile?

Germania, spre deosebire de România, are o situație puțin mai complicată din cauză că e o țară federalizată și fiecare land a luat măsurile pe care le consideră necesare. S-au mobilizat toate landurile, s-au întâlnit cu toți factorii de decizie, s-au impus niște măsuri la nivelul întregii Germanii care sunt respectate peste tot. De exemplu, nu ai voie să te întâlnești decât cu o singură persoană din afara casei tale, la distanță de 2 metri și doar în aer liber. Sunt închise cafenelele, restaurantele, iar marea majoritate a magazinelor au fost închise până azi (n.r. a doua zi de Paștele ortodox). Până acum au fost deschise doar magazinele importante pentru sistem și de azi se deschid toate magazinele sub 800 de metri pătrați. În landul nostru s-a luat decizia ca inclusiv magazinele de mobilă să se deschidă.

Și școlile?

Școlile se deschid de săptămâna viitoare pentru clasele mai mari, și se vor deschide treptat. La sfârșitul lunii aprilie se va evalua din nou situația și se va lua decizia dacă se deschid și alte grupe de clase, inclusiv grădinițele.

Tu toată perioada asta ai fost în spital, nu?

Da.

Cu toții, cei din afara Germaniei, aplaudăm și admirăm situația Germaniei legat de felul în care a gestionat criza. Rata de deces este foarte mică. Cum ați reușit asta?

Sunt foarte mulți factori la mijloc. Marea majoritate a cazurilor diagnosticate în Germania a fost formată de tineri cu constituții sportive, care s-au întors de la schi. Ei, când s-au întors de la schi știau că există coronavirus și s-au dus direct să se testeze. O parte au fost găsiți pozitivi și au fost imediat izolați, prin urmare nu au apucat să infecteze alte persoane.

Apoi intervine factorul de disciplină. Nemții sunt nemți. A ieșit Angela Merkel la televizor, a zis „Oameni buni, e groasă treaba, trebuie să stăm acasă, să ne izolăm, să ne fie dor de bunica, de bunicul, nu avem încotro. Altfel, situația va fi catastrofală”. Deja era precedentul Italiei și al Spaniei unde deja era o catastrofă, iar nemții au înțeles foarte bine lucrurile acestea. O oră mai târziu erau toate străzile goale și așa au rămas până acum. Lumea se ține foarte strict de măsurile de izolare socială.

Pe de altă parte toate spitalele s-au mobilizat foarte rapid. Au creat noi capacități de terapie intensivă, inclusiv noi am închis două secții pe care le-am transformat în terapie intensivă pentru cazul în care am fi fost bombardați de foarte mulți pacienți. Am făcut planuri de acțiune pentru orice scenariu posibil, iar asta se întâmpla încă de la jumătatea lunii ianuarie când erau 15 mii de cazuri în China. Atunci am ținut eu prima prezentare pentru medici ca să-i informez despre ce-i vorba în coronavirus. Eu fiind responsabil pe ambulanță, aveam direct tangență cu toată treaba asta și de atunci am început noi să ne pregătim.

Când nu aveați nici un caz în Germania…

Nu, nu aveam nici un caz. În Germania erau doar câteva cazuri în Bayer, în sudul țării, toate apărute în urma contactului cu o colegă venită de la un curs din China.

La mijlocul lunii februarie am avut prima suspiciune și o săptămână mai târziu am avut și primul caz confirmat. Apoi a început toată avalanșa, creșteau cazurile de suspiciune de la zi la zi și la un moment dat ne-am dat seama că nu vom mai face față. Așa că am restructurat ambulanța. Am mutat partea chirurgicală la subsol, am construit un cort în curtea spitalului, unde să primim toți pacienții cu simptome gripale și am luat toate măsurile ca să protejăm personalul medical. De ce? Pentru că personalul medical ar fi putut infecta foarte mulți pacienți, în primul rând, iar apoi nu ne permiteam să rămânem fără personal.

Ca un rezumat: voi ați luat măsuri cu o lună înainte de a avea primul caz și apoi neamțul e neamț și s-a ținut de reguli.

Da, aici chiar așa a fost. Nimeni nu se întâlnește cu nimeni, ne vedem pe skype sau vorbim la telefon. Secretul este că fiecare trebuie să se comporte ca și cum ar fi el însuși bolnav de coronavirus. și atunci te gândești: pe cine vreau să infectez? Evident că nu vrei să-ți infectezi familia, prietenii și pe cei apropiați. Stai acasă și te comporți ca atare.

Cred că sunteți primii care relaxați măsurile, dați drumul la industrie, nu?

Industria nu s-a oprit niciodată. Au funcționat fabricile pe toată perioada asta, oamenii au mers la lucru, dar cu toate măsurile de siguranță. Au fost închise doar cele care chiar nu puteau oferi o izolare corespunzătoare precum industria hotelieră sau restaurantele.

Cum arată o zi din viața ta în spital?

La noi apogeul dezastrului a fost în februarie, martie când ne confruntam în fiecare zi, uneori și de mai multe ori pe zi cu o schimbare radicală a situației. Ba venea câte o nouă ordonanță, ba rămâneam fără halate sau fără măști. Ziua începea la ora 8, se termina teoretic la ora 17.00, practic dura mult mai mult.

Tu ai fost tot timpul la UPU?

Da, sunt medic primar la primiri urgențe. Pe mine a căzut toată nebunia asta. Eu coordonez toată ambulanța, sunt responsabil pentru tot ce se întâmplă în ambulanță.

Ați avut vreodată momente în care vă simțeați depășiți de situație? Prea mulți bolnavi, prea puțini oameni, lipsa echipamentelor?

Au fost destul de dese momentele de genul acesta, mai ales la început, când nu aveam cortul. La un moment dat am avut un grup de 15-20 de persoane care stăteau în fața ușii pentru a fi examinați de coronavirus și atunci ne-am dat seama că situația poate scăpa ușor de sub control. Medicul care e de gardă trebuie să se ocupe de toți pacienții, nu doar de cei cu coronavirus, așa că a trebuit să găsim o soluție rapidă, am vorbit cu pompierii și ne-au adus acest cort care ne-a salvat. Au fost și situații în care nu am avut suficiente paturi pentru pacienți, deoarece ei trebuie izolați, îngrijiți în condiții de maximă siguranță pentru angajați, așa că am am mai închis o secție chirurgicală și am transformat-o în secție COVID.

Crezi că a contat și faptul că s-au făcut multe teste?

Categoric! Și în Germania a început totul foarte haotic, cu ministrul sănătății apărând la televizor și spunând: „Germania este perfect pregătită pentru absolut orice scenariu!”. În acel moment ne uitam unii la alții și ne întrebam: „oare la ce se referă?”. Ne-am dat seama că trebuie să facem noi ceva, să ne mobilizăm, să constituim o comisie de criză și să luăm toate măsurile care trebuiau. Iar printre primele măsuri a fost aceea de a testa cât mai mulți pacienți, chiar dacă un test costa la început 150 de euro. Directorul spitalului a spus că nu contează banii, oricum banii aceștia îi vom pierde, oricum anul acesta vor fi pierderi enorme. Toată munca noastră azi se concentrează pe lupta cu coronavirus care e o luptă foarte păguboasă pentru un spital.

Întotdeauna am discutat fiecare detaliu în comisia de urgență și am luat deciziile necesare pentru a evita infectarea noastră, a evita să devenim noi un focar. Și indiferent cât a costat, am ales să testăm pentru că trebuia, iar asta a funcționat. În prima zi în care am deschis cortul, am primit 130 de pacienți, enorm pentru un orășel de 100 de mii de locuitori. I-am testat pe toți, chiar dacă nu știam cine va plăti pentru testele acestea, dar astfel am diagnosticat foarte mulți pacienți și așa s-a oprit o catastrofă.

Ați avut cadre medicale infectate?

A fost o asistentă medicală, dar nu s-a infectat în spital, ci în afara lui și a stat izolată. Și au mai fost alți trei angajați ai spitalului care s-au întors din vacanța de schi. Deși avem 1500 de angajați, am reușit până acum să nu se infecteze nici un cadru medical în spital.

Ți-e frică? Sau ți-a fost frică?

Asta cu frica e o treabă foarte relativă. Când îți alegi o meserie, întotdeauna știi că sunt și niște riscuri implicate. Cum nu te faci pompier dacă îți e frică de foc, la fel nu te faci nici medic dacă îți e frică de asemenea situații. Asemenea situații sunt și sper doar o dată în carieră, dar oricând pot să apară.

Mi-e frică, nu vreau să iau vreodată coronavirus și nu vreau să fiu printre acei 15 care au o evoluție foarte gravă deși nu au factori de risc sau comorbidități. Sunt conștient de riscul la care mă supun, mă protejez și respect toate măsurile. Deși sunt de trei luni de zile pe front, nu am avut absolut nici o problemă până acum.

Ce ai văzut la pacienți, ce te-a făcut să-ți fie frică, să nu-ți dorești vreodată să te infectezi?

A fost un pacient pe care îl țin minte și acum, avea 43 de ani, se întorsese de la schi și a fost în primii zece pacienți diagnosticați la noi în clinică. Revenit din vacanță, avea o ușoară durere în gât, nimic grav, dar a venit totuși să se testeze. Conform recomandărilor generale de atunci, nu aveam voie să-l testez, însă eu l-am testat pentru că venise dintr-o zonă de risc și prezenta minime simptome. Am preferat să avem un caz pozitiv izolat decât unul netestat care să poată infecta alți oameni. Două zile mai târziu, l-am sunat să-i spun că testul e pozitiv și am vrut să îl întreb cum se simte. Mi-a spus că se simte foarte rău și că ar vrea să vină în clinică pentru o examinare puțin mai aprofundată. Când a venit avea insuficiență respiratorie, era în stare critică și a trebuit dus direct pe terapie intensivă. Un pacient de 43 de ani, foarte sportiv, fără comorbidități, a ajuns în numai două zile, de la o durere în gât, la terapie intensivă.

A scăpat?

A scăpat, da. Dar ne-a impresionat pe toți cazul lui. Au mai fost multe cazuri similare. E o boală despre care știm foarte puține lucruri, e o boală foarte periculoasă pe care multă lume o subestimează ceea ce e păcat deoarece se pot întâmpla tragedii.

Ți-e frică pentru ai tăi?

Categoric și cred că fiecăruia ar trebui să-i fie frică. Pentru mama mi-e foarte frică deoarece sistemul sanitar din America e foarte diferit de cel din Europa. Însă e ok, mama e foarte disciplinată, stă acasă și până acum e sănătoasă tun.

Ce te mai leagă de România?

Mă leagă totul: sunt născut și crescut în România, am prieteni foarte mulți acolo, am locuri foarte dragi în România, am o parte mare a familiei în România, unchi, mătuși și îi vizitez regulat.

Când ai ales tu drumul medicinei?

Țin minte că prin facultate, mama mi-a arătat un caiet de când eram mic, unde era întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Erau două variante de răspuns, iar eu am ales vatman (pentru că tocmai apăruseră tramvaiele în Reșița și eram fascinat de ele) și medic.

Când ai fost la Big Brother erai student?

Da, cred că eram în anul IV și chiar a trebuit să repet anul pentru că am lipsit foarte mult de la cursuri. Dar a fost ok, mi s-a părut un sacrificiu care a meritat.

Te-ai obișnuit cu izolarea încă de atunci?

Oh, da! Eu nu am probleme cu izolarea. Am atâtea cărți de care nu am timp și atâtea alte lucruri pe care în mod normal nu apuc să le fac…