„Stai liniștit, va fi bine”, așa i-a spus o voce când s-a trezit paralizat pe un pat de spital. Florin Mureșan, Maestru Emerit al Sportului, ne arată azi ce înseamnă, cu adevărat, să nu renunți

Pe Florin Mureșan nu-l recunoști prima dată după voce sau după zâmbet, deși amândouă îți rămân în minte. Îl recunoști după felul în care îți vorbește despre viață: cu o blândețe rară și cu o forță care te tulbură. Ai zice că s-a născut cu harul ăsta, dar adevărul e că l-a câștigat – exact cum și-a câștigat și titlurile de campion mondial la karate, distincția de Maestru Emerit al Sportului și chiar recunoașterea Casei Regale a României. Prin muncă, prin disciplină și printr-o credință care nu s-a clătinat nici când corpul i-a cedat, la propriu.

Florin Mureșan este omul care a învățat să trăiască a doua oară. Nu cu mai puțină intensitate, ci dimpotrivă – cu o luciditate și o bucurie pe care puțini o ating în două vieți. A fost șef de intervenții speciale într-un penitenciar de maximă siguranță. A purtat uniforma cu demnitate, a visat ordine și carieră, a crescut într-o familie cu reguli clare și iubire discretă. Și totuși, viața lui a luat o cotitură bruscă, dureroasă, dar și transformatoare, în ziua în care o săritură aparent banală în piscină s-a transformat într-o lecție despre fragilitate și curaj.

Astăzi, Florin nu mai urmărește performanța în ring, ci performanța interioară. Îi consiliază pe alții, studiază psihologia, face exerciții cu mâinile și credință cu inima. Nu-și mai măsoară forța în mușchi sau în medalii, ci în puterea de a ierta, de a merge mai departe și de a inspira. A învățat să înoate din nou. A învățat să se ridice – nu neapărat în picioare, dar sigur în spirit.

Florin Mureșan este, poate, unul dintre cei mai luminoși oameni care ți se pot așeza în față. Și dacă-l vei citi până la capăt, s-ar putea ca și tu să crezi, la fel ca el, că totul e posibil celui care crede.

Florin Mureșan, unde te găsesc acum?

Acum sunt în Timișoara, acasă. Tocmai am terminat și eu activitatea… sau aproape am terminat-o, că am zis să stabilim apelul ăsta, ceea ce mă bucură sincer. După ce am tot alergat din stânga-n dreapta, m-am stabilit în Timișoara. Am tot avut un parcurs — am tot schimbat orașe, ba chiar și țări, în perioada de recuperare. Acum ne-am așezat aici, împreună cu soția mea, care e din Timișoara.

Câți ani ai?

33.

Mulți înainte! Dar tu de unde ești de loc?

Eu sunt din Deva. M-am născut acolo și am stat până la 18 ani, până am terminat liceul și am plecat la Academie. După ce am absolvit, am stat o perioadă la București, apoi am primit repartiția la Arad și am rămas acolo până la momentul accidentului.

Florin Mureșan: „Stai liniștit, va fi bine”, așa i-a spus o voce când s-a trezit paralizat pe un pat de spital

Florin Mureșan, hai să ne întoarcem puțin în timp — spune-mi despre familia ta. Părinții tăi sunt din Deva sau din apropiere?

Chiar din Deva. Acolo m-am născut și am crescut. Tata e din Ocna Mureș și a lucrat în sistemul penitenciar, a fost cadru activ. Mama e din Moldova, de lângă Botoșani — dintr-un sat care se numește Coțușca. Dar s-a mutat de mică în Deva, pe la 6-7 ani, și acolo a rămas.

Ce meserie are mama?

Mama a terminat științe economice și a avut propria afacere. N-a avut o situație financiară bună în copilărie — ca mulți alții, în perioada comunistă — și a trebuit să muncească peste tot: în seră, în comerț, în producție, orice găsea. Dar a fost ambițioasă, a învățat mult, a muncit și a reușit. Acum conduce ea propria afacere.

Și acum mai are o afacere?

Da, lucrează în continuare. E o combinație, să zic așa — are propria afacere, dar și un alt loc de muncă. N-a putut niciodată să stea deoparte, e foarte activă.

Am înțeles. Tata a lucrat în sistemul penitenciar, ai zis. Presupun că e pensionat de ceva timp.

Da, e pensionat de câțiva ani buni.

Tu ai vrut să-i urmezi exemplul? Spune-mi puțin despre parcursul tău. Ai terminat un liceu militar?

Nu, deși mi-am dorit să mă duc la un liceu militar, am ales până la urmă să merg la Colegiul Național „Decebal” din Deva. Acolo am făcut liceul. Dar încă din clasa a noua știam clar că vreau să ajung la Academia de Poliție. Am fost foarte hotărât în direcția asta.

Prima dată, recunosc, n-am reușit. Era o concurență mare și admiterea destul de dificilă. Mi-au lipsit două întrebări ca să intru. Dar am perseverat — am rămas acasă, am studiat tot anul și anul următor am reușit.

Deci ți-ai dorit foarte mult. A contat faptul că și tatăl tău lucra în sistem?

Da, cu siguranță. Tatăl meu a avut o influență mare asupra mea. Cred că m-a marcat disciplina lui militară, respectul față de uniformă, de regulile meseriei. Îl vedeam cât de serios era, cât de implicat și cred că, fără să-mi dau seama atunci, m-a inspirat mult.

Dar tu ai intrat la Academia de Poliție, nu la cea Militară.

Exact. Dar pe vremea când lucra el — până prin 2004 — poliția era încă militarizată. După ce România a intrat în NATO, s-au demilitarizat structurile de poliție și penitenciare. Au rămas doar jandarmeria și pompierii ca structuri militare.
Totuși, într-o oarecare măsură, în toate sistemele de apărare s-a păstrat conduita asta militară — disciplina, respectul, modul de a te raporta la ordine.

Și mă gândesc că și printre cadrele mai vechi, se mai păstrează titulaturi din astea – comisar, colonel…

Da, da, da. Se păstrează, pentru că există în continuare grade. Asta face și diferența între, să zic așa, clasa ofițerilor și cea a subofițerilor. Sunt gradații — de la subinspector, echivalentul unui sublocotenent, până la comisar-șef sau colonel.
Nu mai sunt denumite „grade militare” propriu-zis, dar ierarhia există în continuare.

Bun, hai să ne întoarcem un pic la tine. Ai intrat la Academia de Poliție și ai terminat cu specializarea…

Penitenciară.

Penitenciară.

Da. Am terminat la specializarea penitenciară și, după absolvire, am fost repartizat la Penitenciarul Arad, unde am ajuns șef al unei structuri de intervenții speciale, la penitenciarul de maximă siguranță.

Adică… ce făceai mai exact? Că începe să sune ca un serial de pe Netflix.

(râde) Da, cam așa pare. Noi eram ceea ce oamenii numesc, în general, „mascații” din sistemul penitenciar. Interveneam în situații critice — revolte, altercații între deținuți, transporturi deosebit de periculoase la instanțe, cazuri cu clanuri interlope… Tot felul de misiuni cu grad ridicat de risc.

Dar doar în penitenciare? Nu și la raziile pe care le vedem prin orașe?

Exact. Doar în sistemul penitenciar. Noi nu participam la acțiunile celor de la Poliție sau Jandarmerie.

Și dacă nu erau scandaluri între deținuți, ce făceai?

Ne antrenam și coordonam echipele. Eu răspundeam de organizare, planificări de serviciu, antrenamente, verificări — tot ce ținea de buna desfășurare a activităților. Într-un penitenciar de maximă siguranță, zilnic se întâmplă ceva: deținuți care trebuie duși la comisii de disciplină, transferuri, deplasări. Noi trebuia să fim mereu pregătiți, în zonă, să prevenim orice incident.

Cât timp ai lucrat la Penitenciarul Arad?

Aproape șase ani.

Te-ai căsătorit acolo? Adică, înainte de accident sau după?

După.

După?

Da. Cu soția mea m-am cunoscut chiar la Penitenciarul Arad — ea lucra la departamentul financiar. Am avut o relație foarte frumoasă, de aproape un an, înainte de accident.

La momentul accidentului… a rămas lângă mine zi de zi, clipă de clipă. N-am avut nici măcar curajul să-i cer eu să rămână, a rămas ea. Din proprie voință.
Și, sincer, nici n-am avut curajul să o întreb vreodată dacă vrea să fie soția mea. Mi se părea… egoist din partea mea. Dar după un an de zile, știind tot prin ce am trecut, cu diagnosticul și recuperarea, a venit, m-a luat de mână și mi-a spus: „Florin, e timpul să ne căsătorim.”

Doamne, mi s-a făcut pielea de găină.

Da…

Doamne, ce moment. Da. Și sunteți căsătoriți de cât timp?

Din 2021.

De patru ani. Ce poveste frumoasă. Bun.

Da.

Florin Mureșan, Maestru Emerit al Sportului, ne arată azi ce înseamnă, cu adevărat, să nu renunți

Hai să ne întoarcem un pic la momentul accidentului. Tu să-mi spui dacă sar calul cu vreo întrebare, da? Dacă e ceva despre care nu vrei să vorbim, te rog doar să-mi spui.

Nu, n-am nicio problemă. Poți să întrebi orice crezi că e important.

Mă bucur mult. Eu sunt foarte curioasă din fire — pun o mie de întrebări și uneori poate deranjez. Dar promit că dacă simți că e prea mult, mă oprești.

Stai liniștită.

Florin Mureșan, hai să ne întoarcem, atunci, la momentul accidentului. Poți să-mi povestești cum s-a întâmplat? Care a fost contextul?

Da. Partea interesantă, din punctul meu de vedere, a început cu o lună înainte de accident.
Într-o dimineață m-am trezit dintr-un vis — dar nu un vis oarecare. Era atât de real încât am simțit că trăiesc momentul. Am visat că sunt într-un pat de spital, paralizat de la gât în jos. Țin minte totul: camera, patul, detaliile din jur… tot.

Când m-am trezit, îmi bătea inima foarte tare. Am zis doar: „Ce vis ciudat. Bine că a fost doar un vis.” Și mi-am continuat viața exact ca înainte.

O lună mai târziu, am mers cu niște prieteni la o cabană, să sărbătorim o zi de naștere. Era și o piscină acolo. Mi-a plăcut mereu să fac acrobații în apă — nimic periculos, doar din joacă. Am sărit de mai multe ori și, înainte de ultima săritură, i-am dat soției telefonul și i-am zis:

„Filmează-mă, să vezi ce tare iese”

În clipa în care m-am desprins de pe margine, am auzit o voce clară:

„Te vei lovi la cap”

Am intrat în apă ca o săgeată. Dar brațele mi-au fugit, apa nu era suficient de adâncă și m-am lovit direct cu creștetul de fundul bazinului. În momentul acela, coloana s-a fracturat la nivel cervical, în două.

Inițial, am crezut că doar m-am lovit la cap și că sunt amețit. Am încercat să-mi păstrez calmul, să aștept să-mi revin și să ies la suprafață… dar nu reușeam. Corpul nu mă mai asculta.

Prietenii mei credeau că mă joc. Așa făceam mereu — săream, rămâneam sub apă, îi speriam. Doar soția mea simțea că e ceva grav. Ea striga de pe margine să sară cineva după mine.

Și totuși, în toată tragedia asta, experiența mea a fost și una profund spirituală.

Am simțit, efectiv, că Dumnezeu e acolo. Că îmi poartă de grijă. Că mi-a salvat viața. Și cred, din toată inima, că El mi-a dat puterea să fiu astăzi aici — viu, conștient, și, sincer… incredibil de bine, din toate punctele de vedere.

Într-un final, când eram pe fundul bazinului, am simțit că sunt între viață și moarte. Pur și simplu. Și am început să mă rog. Am zis doar atât: „Doamne, dacă nu se întâmplă ceva acum, în clipa asta, mor.” Am simțit că sunt la un pas de moarte, iar în jurul meu a apărut o lumină albă. Totul a devenit liniște, o liniște deplină. Parcă puteam să respir sub apă. Și până astăzi, senzația aceea rămâne ceva ce nu pot explica altfel decât prin prezența lui Dumnezeu.

Am rămas aproape două minute sub apă, fără să înghit nici măcar o picătură de apă. Într-un final, m-au scos prietenii și m-au întins pe marginea bazinului. Atunci mi-am dat seama că nu mai pot să-mi mișc picioarele. Am zis doar: „Nu mă pot mișca.” Toată liniștea și pacea pe care o simțisem în apă au dispărut. A apărut frica, panica, necunoscutul. Au chemat imediat ambulanța și m-au dus la Spitalul Premier din Timișoara, unde am fost operat.

Când m-am trezit după operație, am avut un șoc. Eram pe exact același pat de spital pe care-l visasem cu o lună înainte. Aceeași cameră, aceleași detalii. Totul. Și când mi-am deschis ochii, mi-am dat seama că nu mai pot mișca nimic de la gât în jos. Doar capul, puțin, stânga-dreapta. Nu era nimeni cu mine în salon, dar am auzit clar o voce — venind parcă și din mine, și din afară, în același timp: „Stai liniștit, va fi bine.”

Peste mine a venit o pace și o putere care n-aveau cum să fie ale mele. Eu, care mă supăram din nimicuri, acum zâmbeam. Eram calm. Și am înțeles că acea putere nu era a mea. Mi-a fost dată. Ca și cum cineva mi-ar fi ridicat o ceață de pe ochi. Am început să văd viața altfel. Am înțeles cât de important e doar să respiri. Să gândești. Să te poți ridica în picioare. Să vezi soarele. Să simți mirosul aerului. Parcă totul avea alt gust, alt sens. Într-o clipă, s-a schimbat tot.

Am învățat să prețuiesc viața la o valoare cu totul nouă. Și am învățat să caut puterea în interior, nu în exterior. Am înțeles că Dumnezeu nu e undeva departe, ci e în noi. De acolo a început drumul meu — drumul recuperării. Am mers prin mai multe clinici, prin mai multe etape. Și, deși medicii mi-au spus că nu voi putea mișca niciodată brațele, că nu voi putea sta nici măcar singur în șezut, că soția mea mă va întoarce de pe o parte pe alta ca pe o legumă… astăzi sunt aici. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Pot să zic că pot să înot o oră fără să mă opresc, de unul singur. Pot să fac exerciții, pot să fac tracțiuni – cu mănuși speciale, ca să mă pot prinde. Fac mult peste ceea ce au spus medicii că voi putea face vreodată. Pentru că m-am agățat cu toată ființa mea de Dumnezeu. Și am înțeles că toate lucrurile sunt cu putință celui care crede. Iar eu cred. Din toată inima mea, din toată ființa mea, cred că atât timp cât am această credință de neclintit, că pot din nou să merg pe picioarele mele, dacă mă autodepășesc constant, zi după zi, voi reuși.

Totul depinde de mine și de cât entuziasm aleg să pun în proces, nu doar în rezultat. Pentru că da, medicii mi-au spus clar că nu voi mai merge niciodată. Că șansele sunt zero. Dar eu cred că voi alerga.

Și nu spun asta dintr-o atitudine de negare, ci din credință și muncă. Nu stau să aștept o minune fără să-mi fac partea mea. Lucrez zilnic, cu disciplină și cu o credință care nu se clatină. Mă antrenez, caut variante, citesc, încerc metode noi de recuperare. Fac tot ce ține de mine.

Astăzi pot să-mi mișc mâinile, am forță în trunchi, pot face lucruri care, medical, păreau imposibile. Și știu că nu m-am oprit aici. Am ales să văd tot ce mi s-a întâmplat ca pe o binecuvântare. Pentru că m-a ajutat să privesc viața dintr-o perspectivă complet diferită. Fiecare lucru care se întâmplă e o lecție. O lecție pentru șlefuirea mea mentală, pentru șlefuirea mea sufletească.

Și nu doar a mea — ci și a celor din jur. Așa aleg să dau sens vieții mele: căutând să mă autodepășesc și, în același timp, să inspir. Să-i ajut pe alții să treacă peste momentele grele. Pentru că știu că, oricât de mare ar fi o problemă, există o soluție. Întotdeauna există o scăpare. Trebuie doar să fim dispuși să o căutăm.

Cu ce te ocupi astăzi?

Astăzi am început facultatea de psihologie și fac consiliere pentru dezvoltare personală. Am terminat un curs de consilier pe dezvoltare personală și programare neurolingvistică, iar acum lucrez cu oameni care își doresc să se regăsească, să se reconstruiască sau pur și simplu să se cunoască mai bine. În paralel, vreau să termin facultatea de psihologie, pentru că simt că acolo e direcția mea.

Încerc, prin tot ce fac, să arăt că orice cădere poate deveni o treaptă către o formă de succes – nu neapărat profesional, ci sufletesc. Creez conținut inspirațional pe rețelele de socializare, vorbesc cu oameni, le povestesc din experiența mea. Vreau să-i ajut să înțeleagă că un eșec nu trebuie să ne definească, ci să ne modeleze. Când reușești să privești un eveniment dureros ca pe o superputere, atunci ești, de fapt, un învingător. Eu cred că fiecare dintre noi e căpitanul propriei corăbii, al sufletului și al felului în care alege să-și trăiască viața.

Citește și: „Îmi place să cred că Dumnezeu își arată tot ce e mai bun prin mine”. Marian Ilie, tânărul imobilizat în scaun cu rotile ce a reușit să transforme satul în care locuiește într-unul ca în Germania și care se bucură de fiecare clipă pe care o trăiește

N-ai avut niciun moment în toți anii ăștia în care să consideri ce ți s-a întâmplat o tragedie? Să te iei de piept cu Dumnezeu?

Nu. N-am avut. Am avut harul – nu-i zic noroc, ci harul – ca pe patul de spital să înțeleg. Când am auzit vocea aceea care mi-a spus „Stai liniștit, o să fie bine”, am simțit o autoritate și o blândețe pe care nu le pot descrie. Era o voce de netăgăduit. Din momentul acela am știut că va fi bine.

Eram deja într-o căutare spirituală, trecusem prin diferite experiențe, culturi, credințe. Dar în final m-am regăsit în ceea ce suntem ca popor – în credința creștină. Dumnezeu mi-a dat, atunci, înțelepciunea să înțeleg că o divinitate atotștiutoare nu greșește. Și că toate lucrurile, chiar și cele mai grele, lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu.

Am înțeles că fiecare eveniment din viața noastră ne împinge mai sus pe scara evoluției noastre. Chiar dacă, privit prin ochii de carne, un moment pare tragic, privit prin ochii sufletului poate fi o binecuvântare. Pentru mine, accidentul a fost exact asta: o binecuvântare care m-a ajutat să prind o formă mai bună, să devin mai profund, mai conștient, mai viu.

Sigur că au fost și momente în care am zis „Doamne, poate că am obosit puțin. Poate că mi-aș lua o pauză”. Dar nu am căzut niciodată în revoltă. Aleg mereu să merg prin credință, nu prin vedere.

Ce s-a întâmplat cu cariera ta militară, cea la care ai visat de mic?

Am înțeles pur și simplu că nu o mai pot continua. Poate că, într-o zi, o voi putea relua într-o altă formă. Dar, sincer, acum, chiar dacă aș fi sănătos, nu cred că m-aș mai întoarce acolo.

De ce? Pentru că mi s-a schimbat nivelul de conștientizare. Atunci îmi serveam patria. Acum îmi doresc să servesc umanitatea.

Cum a acceptat familia ta? Cum au primit părinții tăi vestea?

Foarte greu. Foarte greu. Nici acum nu știu dacă au acceptat-o pe deplin. Pentru ei a fost o lovitură mare. Să vadă un copil care era sportiv de performanță, cu rezultate, cu planuri, cu viitor, ajuns în situația asta… A fost cumplit. Au trăit-o ca pe o pedeapsă.

E un proces prin care au trecut — și încă trec. A fost greu pentru ei, pentru că, sincer, un părinte ar prefera să sufere el în locul copilului. Dar ce poți să faci? Viața merge înainte.

Când crezi că vei merge din nou? Ți-ai pus un orizont în minte?

Nu am un orizont în timp. Eu mă văd deja mergând. Nu simt nevoia să pun un termen, pentru că în interiorul meu știu că procesul e deja în desfășurare.

Eu mă simt un om vindecat. Nu mă simt bolnav, nu mă simt cu dizabilitate. Nu mă comport ca un om cu dizabilitate. Îmi duc viața, mă bucur, fac tot ce ține de mine. Știu că, atât timp cât la nivel interior mă văd și mă simt ca un om vindecat, asta se va și materializa.