Teo Trandafir: „Am intrat în depresie postpartum, fără partum”. Cum vede acum relația cu Mircea Badea, de ce a ieșit din politică și cum arată relația cu Maia, fata ei deja adolescentă

De opt ani, Teo Trandafir s-a alăturat echipei Kanal D și, în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 15:00, prezintă, alături de Bursucu, emisiunea Teo Show. Iar acesta este doar vârful iceberg-ului vizibil în prezent, din întreaga sa carieră de două decenii în televiziune. De aceea, dar și pentru că este o prezență pe cât de puternică, pe atât de delicată și discretă, am avut și încă am emoții uriașe numai când mă gândesc că trebuie să v-o prezint.

Cum aș putea să o descriu pe Teo Trandafir, o legendă a televiziunii autohtone, un brand în sine care s-a reinventat constant, ca să fie pe măsura impactului pe care l-a avut în media, dar și în viețile celor care au ascultat-o încă de când prezenta știrile la Fun Radio și PRO FM (1992-1993) sau au urmărit-o în cadrul emisiunilor Bună dimineața România, la Tele 7abc, Dimineața devreme Teo&Mircea Show la Antena 1 (alături de Mircea Badea), apoi din 2000 la ProTV? Teo Trandafir a fost parte dintr-un fenomen socio-cultural, fiind una dintre cele mai iubite prezentatoare TV din toate timpurile, și cu toate astea nu și-a contorizat niciodată gradul de celebritate, comportându-se de fiecare dată cu un firesc aproape ireal.

Așa că, mai bine, vă las să o redescoperiți în interviul de mai jos, povestind cu candoarea specifică despre copilărie, carieră, relația cu Mircea Badea, celebritate și nu în ultimul rând, despre decizia de a adopta o fetiță și despre relația pe care a clădit-o cu Maia, acum deja adolescentă.

Pentru început, vă rugăm, povestiți-ne puțin despre copilăria dumneavoastră, la Pitești, pe strada Trivale? Care sunt cele mai fericite/ pregnante amintiri pe care le aveți din copilărie? Îmi imaginez că erați un copil tare simpatic 🙂

Inițial părinții mei au dorit să mă crească ei, însă tata, fiind medic, a fost repartizat într-o comună fără electricitate din Brăila, ceea ce nu era o situație fericită. Au decis să mă ducă la mama mamei mele, care locuia la Pitești și încă lucra ca vânzătoare într-un magazin. Nu avea voie cu un copil în magazin și m-a ținut acasă, până în momentul în care am reușit să ies din pătuț. Atunci m-a luat la ea la magazin și îmi aduc aminte că stăteam sub tejghea (care atunci aveau cadrul de lemn și sticlă deasupra), pe costumașele pentru copii. Una dintre cele mai pregnante amintiri este privirea omului care „preteluiește” un obiect. Asta mi-a rămas din copilărie. Când sunt prețuită, identific acea privire, știu că se întâmplă asta.

Ce visați să deveniți pe atunci?

Doream să fiu Angela Similea sau pictoriță, să desenez ochi.

V-ați mutat, când încă erați foarte mică, la București, apoi la Brăila, unde ați terminat Colegiul Național Bălcescu. Vă mai amintiți cum ați resimțit aceste schimbări de cămin, cum ați perceput Bucureștiul pe vremea când erați doar clasa a doua, apoi cum ați trăit adolescența în Brăila?

Ai mei au avut casă în București întotdeauna, tata avea buletin de București și relația mea cu Capitala nu s-a întrerupt niciodată. Cred că a trebuit să am acest parcurs ca fiind o lecție divină, părinții mei s-au mutat de 14 ori, cred. Am învățat că a avea prieteni nu este atât de simplu, să îi pierzi este și mai complicat și dacă există cineva pe gustul tău și poți să-l pierzi, trebuie să gestionezi această situație.

Părinții mei pierdeau obiecte în timp ce se mutau, și eu pierdeam prietenii, sentimente și atașament. Ei nu și-au dat seama, pentru că m-au făcut când erau foarte tineri, mama avea 21 de ani, tata 24. Nici eu nu înțelegeam ce mi se întâmpla, dar m-am maturizat destul de repede, astfel încât să îmi dau seama când o prietenie e menită să rămână pe loc și să nu plâng mult dacă o prietenie se destramă, înseamnă că nu a fost menită să fie de la început.

Teo Trandafir: „Adolescența a fost una destul de însingurată, cum este a majorității adolescenților care se autodescoperă, au nevoie de timp pentru ei”

Petreceam ore întregi în camera mea, descoperind, citind lucruri. Totul s-a întâmplat sub imperiul acelei lipse de atașament pe care a trebuit să o dezvolt ca să mă autoprotejez. Singura invariabilă în toată această ecuație a vieții a rămas nășica mea, la care mă duc și acum, măcar o dată pe lună, din dorința de normalitate. Am dezvoltat, în paralel cu nășica, o relație perenă cu părinții lui Ștefan Floroaica de la Exatlon, pe care îi vizitez imediat după.

Ce relație aveați cu părinții dumneavoastră? Care au fost cele mai importante lecții pe care le-ați învățat de la dumnealor și ce credeți că ați moștenit dumneavoastră de la ambii?

Relațiile mele cu părinții erau cele care se „purtau” atunci; copilul se pupă doar când doarme și este bine să nu îl răsfeți, pentru că ți se urcă în cap. Am învățat de la tata că orice vârstă este bună ca să înveți. El a devenit medic primar în cardiologie în jurul vârstei de 50 de ani. Învăța cot la cot cu mine și, ca să fie sigur că nu mă suprasolicit, pentru că învățam 18 ore pe zi, venea și mă scotea cu forța din cameră. Am învățat de la amândoi că în cărți este libertatea; și mama citea foarte mult. Dacă nu ai carte nu poți pleca nicăieri, nu poți să-ți dezvolți nici posibilitatea de a pleca virtual, pentru că la vremea aceea nu exista Internet, și nici nu vei beneficia de suficiente fonduri încât să o faci fizic ulterior.

Teo Trandafir: „De la mama am o genă bună, nu îmi arăt vârsta, și de la tata, simțul umorului și dantura”

V-ați întors în București, unde ați urmat cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine, secția arabă-engleză. Cum ați revăzut Bucureștiul de data asta?

Veneam la București tot timpul, pentru că tata este un medic pediatru atipic. De fiecare dată când avea o nesiguranță în legătură cu unul dintre copiii pe care îi trata, în loc să îi pună un diagnostic și să se roage la Dumnezeu să îi fie bine, punea copilul respectiv, și pe mine, în mașină; pe mine mă lăsa acasă și se ducea cu copilul care avea o problemă la Fundeni, la profesorii lui. Eu nu am avut o desprindere de București niciodată.

De ce tocmai limba arabă? Vă leagă ceva în mod special de această limbă, cultură?

Mi-am dorit foarte tare să dau la medicină, profesorii tatălui meu, care m-au meditat, au spus că voi intra dar, din cauza unui incident care mi s-a întâmplat în spital, alături de tata, eu am refuzat ideea. Tata m-a înțeles și m-a sfătuit să merg undeva unde am șanse să intru, să nu râdă tot orașul că a picat fata doctorului. În acel an, la facultatea de Limbi și Literaturi Străine, araba era limba principală, deși eu doream japoneză, și m-am înscris.

Cum au fost anii din perioada studenției? Care erau cele mai mari provocări ale perioadei în sine, ale facultății punctual?

A început sinistru pentru că după bucuria admiterii, mi-am dat seama că am intrat undeva unde nu aveam legătură cu nimic, că aruncasem la coșul de gunoi foarte multă informație și că limba asta nu îmi oferă foarte mult, și că, fonetic, este extrem de solicitantă. Am avut noroc de o ureche muzicală minunată, am învățat să pronunț. A fost efectiv o facultate tehnică, pentru că am învățat să citesc, să pronunț, să vocalizez de la zero.

Primul dumneavoastră job a fost în cadrul unei agenții de turism. Vă plăcea domeniul sau pur și simplu a fost o întâmplare? Vă mai amintiți prima zi la birou, ce program aveați, ce bilete vindeați cel mai des, spre ce destinații?

Am ajuns în acea agenție printr-un coleg de liceu. Am vrut să mă angajez imediat după ’90, m-a sunat un coleg de liceu care mi-a spus că se fac angajări la acea agenție, dar e nevoie de limba franceză pe care o cunoșteam destul de bine. În paralel lucram și la radio. Pe atunci lumea mergea foarte mult în China, aveam biroul pe Bulevardul Magheru, era ca un acvariu.

Ați debutat ca prezentatoare de știri de radio; care a fost drumul până aici și cum era pe atunci lumea radio-ului?

Am debutat ca prezentator de știri la Fun Radio București FM în 1991, apoi am fost la Pro FM din 1992, si la 2M+ în 1994. Lumea radioului era mică, eram foarte puțini oameni și trebuia să facem foarte multe lucruri, pentru că nu erau bani. Trebuia să învățăm să facem de toate.

La Pro FM lucrurile au stat diferit, fiecare avea bucățica lui, aveam sandvich-uri de la Adrian Sârbu, aveam cafea, frigider. 🙂

Ați ales (sau v-a ales) până la urmă televiziunea. Erați mai apropiată sufletește, în ceea ce privește personalitatea, de ce însemna televiziune mai mult decât de radio?

Trebuie să știi cât vorbești, să înțelegi „poruncile” care ți se dau în cască, lucruri care cel mai bine se învață la radio. Este discret, profund și pentru un rezultat minim trebuie să depui de zece ori mai mult efort decât în televiziune.

Teo Trandafir: „Eu sunt om de radio pentru totdeauna. Un om care face televiziune bine și nu a făcut radio este, după părerea mea, ca o casă fără fundație.”

Ați prezentat emisiuni care au avut foarte mare succes. Parte din copilăria mea a fost marcată de emisiunile dumneavoastră, pe care nu puteam să le ratăm, era un fenomen, toată familia se uita. Nu am mai trăit acest tip de sentiment. Cum a fost pentru dumneavoastră această perioadă per ansamblu, apoi punctual, am vrea să ne povestiți despre câteva momente pe care le purtați și acum în suflet din perioada când îl aveați coleg pe Mircea Badea, și cum s-a produs separarea unuia dintre cele mai cunoscute duo-uri din televiziunea autohtonă?

Pentru mine cât am fost alături de Mircea Badea a fost perfect, pentru că eu îl simțeam inovator și proaspăt, și el mă simțea constantă și gata să îl prind, oricât de înalt ar fi fost promotoriul de pe care se arunca. Îl simțeam ca pe un zburător la trapez pe care trebuie să îl prind și el știa că sunt acolo.

Înțelegeam cum gândeam, care ne sunt ciudățeniile, zilele proaste. Și acum mă doare când îmi spune că am fost împreună într-o altă viață. Este posibil pentru că, într-adevăr, o parte din viața mea a rămas la el și cu el.

Separarea s-a produs când am primit un telefon de la Pro TV prin care eram invitată să fac parte din colectivul lor. Am refuzat inițial, Mircea a fost cel care a insistat să mă duc fără să pun condiții în legătură cu el, pentru că nu așa se face. El avusese șansa să plece înaintea mea, de la Tele 7 la Pro TV și el, ca să nu mă lase pe mine, nu a plecat. Mi s-a părut neloial să îl las în urmă, dar el a insistat foarte mult să fac acel pas.

Teo Trandafir: „Când nu am mai fost partener de prezentare cu Mircea, ceva din mine a murit.”

Ce credeți că vă făcea să fiți atât de buni împreună?

Ne adoram, ne iubeam. Noi am înțeles de la început că dacă intrăm în competiție, unul va câștiga și celălalt va pierde. Noi nu doream să fim perdanți și am spus că vom fi parteneri, pentru că, dacă ne certăm, ne vede o țară întreagă și carierele noastre depindeau una de cealaltă.

Țineți încă legătura cu Mircea Badea?

Ținem legătura în măsura în care am crescut așa cum știe toată lumea, nu ne e rușine sau jenă să facem acest lucru, dar lucrurile au evoluat pentru fiecare diferit. Eu nu înțeleg și nu pot face ce face el, Mircea înțelege și poate face ceea ce fac eu. Îmi este greu să îl abordez pe plan profesional.

Apoi a fost perioada de la Pro TV, un fel de punct culminant al carierei. A reînceput o perioadă de reinventare?

Te reinventezi de fiecare dată. Atunci am schimbat managementul, contextul, nivelul, publicul, mi s-au cerut alte lucruri, evident că a trebuit să mă reinventez. Eram obișnuită să mă percep un puternic număr 2, mi se spunea asta foarte des; și m-am trezit într-un mediu în care eram un foarte puternic număr 1, nici nu se punea problema altfel. Am schimbat până și tipul de umor pe care îl aveam.

Cum ați experimentat din punctul de vedere profesional celebritatea din acea perioadă, tot ceea ce realizați la Pro TV?

Atunci când muncești cât se muncește în televiziune la o emisiune zilnică, în direct, nu-ți pierzi vremea cu cântăritul gradului de celebritate. Te gândești la ziua de mâine, cum faci ca audiențele de azi să fie la fel sau mai mari, cum faci să te menții sănătoasă, ce mănânci și cât dormi ca să-ți fie bine. Este nonlucrativ să te gândești la gradul de celebritate. Nu am făcut niciodată acest lucru.

La Romantica ați fost directorul și realizatorului propriului show – ce lucruri ați învățat despre dumneavoastră din poziția acestui nou rol?

Nu era o televiziune foarte mare, făcea parte dintr-un concern și managementul era deja coagulat. Nu am luat-o de la zero, oamenii știau ce fac. Am reușit să fac niște lucruri pe care mi le-a permis managementul, să angajez pe cine consideram, pe ce sumă consideram. Pusesem ochii pe niște oameni în care credeam, deși nu îi văzusem în postura de prezentatori la televizor; Ana Maria Prodan, Andreea Bănică, Marius Ciprian Pop, era preot, Nicoleta Voica, Catinca Roman. Am luat ceea ce era mai bun. Am învățat în schimb că nu sunt în stare să ocup un rol de conducere, mai făcusem această greșeală.

V-ați întâlnit cu oamenii care v-au iubit foarte mult dintotdeauna și dintr-o altă perspectivă, cu adevărat inedită, acea de deputat. Ce v-a determinat să faceți o schimbare atât de mare, ce lume ați descoperit în politică? Ce v-a plăcut și nu v-a plăcut la acea lume?

Nu, nu mi s-a potrivit, mai ales că eu am făcut un lucru despre care vorbesc foarte, foarte rar, pentru că nu îmi face plăcere. Oamenii nu au înțeles ce s-a întâmplat, ne băgau pe toți laolaltă și mie asta nu mi-a plăcut. N-am avut timp să descopăr lumea politicii, am stat câteva luni, după care am ajuns la spital.

Teo Trandafir: „S-a pus problema tăierii pensiilor și am votat împotriva partidului meu”

Ați regretat vreodată că v-ați retras?

Niciodată. Am înțeles că nu pot să fac politică.

De câțiva ani, prezentați Teo Show la Kanal D, o emisiune foarte apreciată, pe buzele tuturor. Cum ați defini această perioadă din viața dumneavoastră, ce înseamnă acest show pentru dumneavoastră?

Sunt opt ani de când sunt la Kanal D și, ca orice show zilnic, este o provocare perpetuă. Nu poți spune că faci o emisiune de la 15.00 la 17.00, pentru că restul orelor sunt tot în slujba show-ului tău, pentru că trebuie să fii atent ce mănânci, cât dormi, cu cine ieși, unde te duci, cât stai.

Ați fost căsătorită de două ori. Ce înseamnă pentru dumneavoastră o relație frumoasă, care vă face fericită?

Cred că o relație frumoasă se bazează pe construcția a doi oameni. Dacă reușești să evoluezi sentimental, material, moral împreună cu partenerul tău, și nu doare, este o relație perfectă. Secretul constă în armonie.

Ați realizat de-a lungul timpului foarte multe lucruri pentru copii, de la campania Poveștile lui Teo pentru copiii dislexici la faptul că ați scris și cântat pentru copii… Ce v-au învățat copiii din viața dumneavoastră?

Am observat ca „treaba” unui copil este să împingă limite să vadă până unde poate merge, și de fiecare dată va împinge mai mult, până părinții pun piciorul în prag. Am înțeles că poți obține mult mai multe de la un copil respectându-l. Nu ești stăpân, ești partener cu copilul.

Sunteți un model pentru toți părinții care își doresc să adopte. Și eu sunt unul dintre ei și încă nu am reușit să îmi împlinesc acest vis, dar poveastea dumneavoastră este acea la care mă întorc ori de câte ori cineva încearcă să îmi aducă argumente contra-adopție. Ați avut temeri, întrebări, fel și fel de păreri din exterior când ați decis să adoptați?

Nimeni nu a fost de acord cu decizia mea, mi-au spus că este o nebunie, că nu am de unde să știu ce mă așteaptă. Am avut norocul unor semne divine foarte clare și, atâta vreme cât Dumnezeu îți „spune” ca este bine ce vrei să faci, mergi înainte. Sfatul meu pentru oricine este să facă ceea ce simte, ce crede că este mai bine.

Când ați adus-o pe fetița dumneavoastră acasă, cum s-a schimbat viața pe care o aveați, cum v-ați schimbat dumneavoastră?

Nu înțelegeam ce m-a lovit, mai ales că eu nu fusesem însărcinată. A venit ca trăsnetul. M-am trezit cu o făptură care nu știa să mănânce, să meargă, să vorbească. Mi-am dat seama că nu poate face toate aceste lucruri. M-a izbit și faptul că adopția este o chestie ireversibilă. Mă gândeam că fiica mea nu va crește niciodată. Mă trezeam dimineața și era la fel de mică precum în ziua precedentă. Mă uitam la alți copii, pe care îi vedeam mai rar, și aveam senzația că sunt mai mari, de fiecare dată îi vedeam altfel. Și copilul meu creștea, doar că eu, fiind alături de ea zi de zi, nu observam acest lucru. 🙂

Teo Trandafir: „Am intrat în depresie postpartum, fără partum”

Ați trăit momente când ați simțit că vă era foarte greu?

Au fost momente când mi s-a părut totul absolut imposibil. Aveam emisie zilnică, pretențiile erau foarte mari, până la studiouri făceam două ore și de la o vârstă încolo pretențiile Maiei creșteau. De la câteva luni nu suporta să îi facă altcineva baie, era obișnuită cu mine, de la doi ani nu mai dorea să mănânce decât ceea ce găteam eu, a sosit și vârsta la care nu mă lăsa să ies din casă și mă furișam plângând în fiecare zi ca să plec la serviciu.

Nu am fost scutită de nicio perioadă pe care orice altă mamă o trăiește. Un copil adoptat este un copil absolut normal cu aceleași etape de dezvoltare. Și eu, ca fiecare mamă, am făcut câte un pas în fiecare zi pentru educația, sănătatea, dezvoltarea Maiei, astfel încât acum este o splendoare de copil.

Ați ales să îi spuneți lui Maia foarte devreme că este adoptată. Sunt părinți care aleg să nu le spună niciodată. De ce ați ales să îi spuneți, și cum a fost momentul în sine, cum a reacționat?

Am avut încredere în ea. Am știut că dacă îi spun așa cum știe ea să înțeleagă, va fi totul în regulă. Am făcut acest lucru când am simțit că ea este pregătită și când m-am simțit și eu pregătită să fac acest pas.

I-am explicat cu toată onestitatea importanța ei în viața mea, că este soarele de pe cerul meu și că fără ea nu aș fi fost eu.

Maia este deja adolescentă. Se spune că, în general, fetele nu se mai înțeleg cu mamele în perioada adolescenței. Cum trăți amândouă această etapă atât de specială din viața ei?

Eu i-am spus într-o zi că va veni o perioadă când nu o să îi mai placă de mama, o să creadă că sunt depășită și mi-a zis o chestie pe care o să o țin minte toată viața: <Tot timpul mi-ai spus că sunt un copil excepțional! Dă-mi voie să îți demonstrez că voi fi un adolescent excepțional!>.

Maia nu a avut tantrumuri, noi nu am avut perioadă în care să nu ne înțelegem. Am avut micile noastre discuții, cum are toată lumea, nu am avut crize adolescentine.

Cum arată o zi din viața voastră? Ce vă place să faceți împreună, ce vă face fericite pe amândouă la unison?

Nouă ne place să ne uităm la televizor, ne așteptăm una pe alta la seriale, pentru că ne plac aceleași tipologii. Ne place să ne comandăm de mâncare. Maia mă vede după ochi ce aș mânca, îi place să comande pentru mine.

Mie îmi plac generozitățile, sensibilitățile ei, empatia aceasta și felul în care intuiește ceea ce îmi doresc. Suntem identice și avem foarte multe lucruri în comun, și ne place să facem lucruri împreună.