Tot ce nu știai despre MagicHOME și apare într-o carte, „Magia e în fapte!”

Te-ai întrebat vreodată cum a apărut MagicHOME?

În urmă cu doi ani, la începutul lunii noiembrie, în vitrina Galateca, din București, apărea un scaun și un pat de spital. Iar încet-încet pe el se așeza câte un om, în tăcere, cu smerenia și durerea oricăruia dintre noi care a stat lângă un bolnav. Așa începea campania de strângere de fonduri pentru MagicHOME, cel mai răsunător demers de fundraising de la noi. Sute de voluntari au făcut-o posibilă în mai puțin de trei luni, iar acei oameni nu s-au întâlnit niciodată.

„Când sute de mii de oameni reacționează așa de rapid, cu tot sufletul, fără ezitare – asta în sine e o poveste care merită să se nască. O poveste născută din suferința unor părinți, transformată într-o poveste despre speranță și  încredere.” Melania Medeleanu.

Săptămâna viitoare toate poveștile care nu s-au spus și care au dat până la urmă autenticitatea campaniei vor apărea în cartea dedicată acestui fenomen, MagicHOME – Magia e în fapte. Noi am citit-o și am vorbit cu omul care a scris-o, Liviana Tane. Iată ce am aflat!

Cum a apărut legătura dintre tine și Magic Home?

Mai întâi a fost legătura dintre mine și Melania Medeleanu, pe care am cunoscut-o în 2001, uite-acum facem 20 de ani. Lucram amândouă la Realitatea Tv, ea era vedeta postului, eu eram editor și locuiam relativ în aceeași zonă, motiv pentru care se întâmpla des să plecăm împreună spre casă, cu aceeași mașină, după tura de noapte. Iar pentru mine era de-a dreptul copleșitor, fiindcă eram cu o vedetă în mașină, înțelegi? (râde)

Mi-aduc aminte, prima oară când am plecat împreună, l-a rugat pe șofer să oprească să se poată muta cu mine în spate, să nu mă lase singură. Cumva de-atunci am început să-mi dau seama că este mai mult decât o față frumoasă, că este un om foarte mișto, iar în toți anii cât am lucrat împreună, mi-a reconfirmat acest lucru.

Anii, căci despre ei ai vorbit, au trecut și carierele voastre s-au separat radical. Cum s-a petrecut reuniunea?

Prima care a plecat a fost ea. A mers să facă afterschool-ul de la Clinceni, pe care tu-l cunoști, după care am plecat eu și am făcut un copil, pe care tu-l cunoști (râde), apoi ea s-a întors, dar eu nu. Ne-am mai intersectat de câteva ori și am fost tot timpul atentă la ce se întâmpla la MagiCAMP, am ajutat de câte ori am putut.

După ce s-a întâmplat campania MagicHOME, cu toată autenticitatea și emoția cu care a fost construită, nemaivorbind despre efectele pe care le-a provocat, am folosit povestea acestei campanii de comunicare, vreme de un an de zile, ca studiu de caz în cursurile mele de business storytelling, unde am vorbit practic despre puterea emoțiilor. Iar de fiecare dată când vorbeam despre asta, impactul era extraordinar de puternic.

Habar nu aveam că urma să scriu o carte despre asta, dar uite că în vara acestui an, împreună cu Ana Maria Lembrău, prietena și colega mea de ani de zile, și cu Mel am pus pe hârtie planul acestei cărți ce urmează să apară peste mai puțin de o săptămână.

Sigur că am acceptat să o scriu deși aveam la dispoziție mai puțin de trei luni de lucru la ea. Chiar dacă pare simplu să scrii o poveste care s-a conturat singură, când începi să pui cap la cap piesele de puzzle înțelegi că nu mai e deloc simplu. S-a dovedit o provocare mai mare decât am anticipat noi.

Un scaun, o vitrină, niște oameni care acceptă să petreacă timp acolo, în liniște, iar în acest fel spun o poveste care nu are nevoie de alte detalii. Și totuși, e multă poveste și dincolo de acea vitrină, iar demersul cărții voastre demonstrează acest lucru. Povestește-mi!

Știi ce este fascinant? Eu am adunat bucăți de poveste de la fiecare dintre ei, în condițiile în care ei, nici la 2 ani de când a fost campania, nu se întâlniseră niciodată față în față și nici nu povestiseră despre asta. Și cred că acesta a fost rostul cărții: să pună lucrurile cap la cap și să unească firele astea de nebunie, căci nebunia e incoerentă prin definiția ei, iar ca să faci o campanie de acest gen nu poți decât să fii nebun. Iar cartea asta a făcut: a dat coerență nebuniei.

Cine sunt acești „ei” despre care vorbești?

Acești „ei” sunt, pe de o parte oamenii din MagiCAMP, apoi oamenii din agenția Jazz Communication, Valentin Suciu, Irina Pencea și echipa lor, de la care a plecat conceptul „scaunului”. Apoi echipa din Rogalski-Damschin, care a făcut PR-ul proiectului. Lor li s-au alăturat cei din Saga Film, adică producătorul spotului campaniei și cei care s-au ocupat de transmisiunea live de la Galateca. Apoi, Andreea și colegele ei de la Galateca, care au pus la dispoziție spațiul și care au trăit vreme de o lună de zile acel context. Oamenii care veneau să stea pe scaun, Alex Dima, punctul culminant al poveștii, băieții de la IT, oameni pe care nu-i cunoștea nimeni, de fapt.

Oamenii de la IT erau niște „entități”, pe care cineva i-a adăugat într-un grup de whatsup, cel mai probabil Vlad Voiculescu, pe care nimeni nu i-a văzut niciodată. Evidentă că nici numele lor nu este știut. Și nu s-au văzut unii cu alții, dar fiecare și-a făcut partea lui de muncă neștiut, pe nesimțite și fără niciun ban. De altfel, trebuie spus că nimeni, absolut nimeni, nici actorii, nici agențiile, nici producătorii, nimeni nu a fost plătit.

Practic, tu a trebuit să-i pui pe toți acești oameni cap la cap. Cum a fost?

Nu doar că i-am pus cap la cap, a fost un adevărat tur de forță. De altfel, tot demersul pentru campanie a fost copie perfectă după cum s-a petrecut campania: au cumpărat casa, iar undeva prin septembrie s-au gândit că până la sfârșitul lui noiembrie trebuie să strângă banii să o facă. Și, practic, în trei luni s-a făcut campania și s-au strâns banii. Fără niciun punct de plecare. Cam așa a fost și cu cartea: discuția a fost în august, în septembrie m-am apucat de treabă, iar la jumătatea lui decembrie va fi lansată. Nu trebuie să-ți mai spun cum a fost acest tur de forță: la începutul lui septembrie oamenii pe care trebuia să-i intervievez erau fie în concedii, fie proaspăt întorși la muncă. Dar dacă tocmai te-ai întors la muncă, ei lucruri de pus la punct, nu e momentul bun pentru a da interviuri. Dar eu trebuia să îi prind și pe cei care au stat pe scaun, și pe cei din echipă. Ana Maria citea însemnările celor care au stat pe scaun și care și-au pus gândurile și trăirile pe niște caiete, ce ne-au servit uriaș de mult: sunt un concentrat de emoție.

Cartea trebuia să aibă un anumit format, care nu e standardizat, coperta trebuia făcută într-un mod special. Deci totul era special și trebuia făcut într-un timp foarte, foarte scurt, în niște condiții ce replicau campania.

Ai auzit toate aceste povești, ai aflat detalii esențiale. Împărtășește-ni-le! Care este magia acestei campanii?

Magia acestei campanii este că ea nu s-a terminat o dată cu strângerea de fonduri. Ea nu a durat cât campania, 26 de zile, de pe 3 noiembrie până pe 26. Magia a fost mai mult decât cele 23 de zile, cât a durat fundraising-ul și care a însemnat de fapt bulgărele mic ce a continuat apoi să se rostogolească și să țeasă magia despre care toată lumea vorbește. Acum nici măcar nu trebuie să fi stat pe acel scaun din Galateca pentru a te simți parte din poveste. Sunt mulți oameni care nu au fost acolo, dar care au donat, care și-au convins prietenii să doneze ori au trimis un obiect de care știau că cineva avea nevoie.

Magia e că această campanie ne-a trezit pe toți și ne-a mișcat să facem lucruri, fără să ne simțim forțați să facem ceva. Magia e că toată această poveste nu a venit din afară spre noi, ci a ieșit din interiorul fiecăruia dintre noi. Iar secretul campaniei cred că a fost doar unul: autenticitatea poveștii, onestitatea cu care s-au petrecut lucrurile și faptul că nimeni nu a avut nicio agendă ascunsă în această poveste. Așa încât mulți oameni au făcut lucruri fără să aștepte ceva în schimb.

Spune-mi câteva detalii ce ți-au părut surprinzătoare din aceste povești auzite!

Mi-aduc aminte de cineva care îmi povestea despre câte plăci de gresie erau în încăpere. Gândește-te că aceste detalii le-am auzit la doi ani de la campanie. Altcineva îmi povestea despre câți oameni au trecut prin fața vitrinei și ce reacții aveau ei. Cineva mi-a povestit cât de fierbinte era scaunul când s-a așezat pe el. Altcineva își amintea exact gândurile care-i treceau prin cap în acel moment.

E copleșitor să auzi aceste lucruri la doi ani în care teoretic lucrurile ar fi trebuit să se stingă, mai ales că scena scaunului era o simulare a situației reale de boală. Cineva mi-a spus că, deși era perfect conștient că se află într-o galerie, simțea miros de spital, umezeala specifică, spirtul medicinal, mirosul dezinfectantului.

Tu cum îți explici această încărcătură de emoție?

Prin același mecanism despre care vorbeam mai devreme: autenticitatea. Oamenii nu s-au dus acolo să se prefacă, s-au dus acolo conștienți că se vor pune fizic, concret, coerent în papucii cuiva care face asta în fiecare zi. Iar motivul pentru care nu era o disimulare, stă exact în ceea ce spunea și campania: fiecare dintre noi a avut pe cineva drag în această postură, la un moment dat.

Cine a avut ideea scaunului, a vitrinei?

O să citiți în carte. (râde) Ideea scaunului a fost o combinație: scaunul se regăsea în poveștile Melaniei și ale lui Vlad, atunci când vorbeau despre MagicHOME. De fapt, de acolo a plecat povestea: la un moment dat au devenit foarte conștienți de prezența acestor scaune pe lângă paturile copiilor bolnavi de cancer. Cineva din agenție a reținut detaliul și mai departe ideea s-a conturat în agenție.

Iar un detaliu interesant este că le-a fost foarte greu să găsească un scaun pentru filmare, iar Alex, din Saga Film povestește despre castingul de scaune pe care a trebuit să-l facă. Aceste scaune, tocmai tipul acestora, vechi, rigid, se găsesc doar în instituții publice și sunt trecute pe un inventar. De aici dificultatea de a-l găsi. Iar ei nu voiau să-l închirieze, ci voiau să rămână în patrimoniul asociației. L-au găsit foarte, foarte greu, iar acum este la MagiCAMP.