Căutare

Share this article

Liviana Tane este scriitoare, editor și unul dintre cei mai cunoscuți ghost-writer-i de la noi însă bucuria ei vinovată în toate aceste preocupări este un proiect pentru care muncește și pe care și-l dăruiește cu voluptatea unui bogătaș: călătoriile în toată lumea pe urmele unor scriitori care au făcut istorie.

Ocolul Pământului în 100 de cărți” a fost exclamația ei de 40 de ani, iar de atunci a strâns zeci de experiențe și sute de pagini de amintiri care, probabil, vor deveni o carte, lansată cu certitudine la editura pe care Liviana o va lansa în ultimele zile ale lui septembrie, The Writing Journey.

Te afli la începutul unui dialog care surprinde amintiri pe care nu le vei găsi într-un blog de călătorii. Bucură-te de ele!

Să tot fie vreo doi ani de când ai început să cutreieri lumea în căutare de scriitori.

Exact doi ani sunt de atunci.

Ideea mi-a venit când am împlinit 40 de ani. Nu trebuia să zic vârsta, nu? (râde) Ideea mi-a venit acum doi ani, în iunie, și am pus-o în practică în octombrie 2017.

Cum ți-a venit ideea?

Din greșeală, ca toate ideile bune.

Nu am simțit niciodată nevoia de bilanț. 40 însă era o cifră rotundă și părea potrivit să mă întreb ce voi face cu restul vieții mele. În plus, am avut norocul să mă întâlnesc cu o prietenă foarte bună (noi suntem născute în aceeași zi) și, cum stăteam ca fetele cu un pahar de prosecco, mi-a zis: ce muncă faină ai tu să umbli prin lume, să cunoști oameni, să scrii despre ei.

Îți dai seama cum m-au lovit cuvintele ei. Și mi-am zis, „gata!, știu ce fac pentru următorii 40 de ani!”. Umblu prin lume, caut oameni și scriu despre ei.

La Paris, pe urmele lui Ernest Hemingway

Părea o decizie firească, după ce o viață am făcut ce mi-au spus alții, venise momentul să fac și ce vreau eu: să scriu, să citesc și să călătoresc. Le-am pus într-un pahar de limonadă și le-am amestecat.

Problema vine însă la implementare. Știi cum e, oricare dintre oamenii care citesc acest interviu și-ar dori exact așa cum ți-ai dorit tu. Dar ce facem cu cheltuielile, nu?

Exact așa părea și în cazul meu.

Prima oară m-a speriat gândul costurilor. Și acum, prima întrebare pe care o primesc de la oameni este legată de cine mă finanțează. Iar răspunsul este foarte simplu: nu mă finanțează nimeni, muncesc!

Am noroc să am o prietenă care are o agenție de turism, care îmi cumpără biletele în avans, iar eu îi plătesc sume mai mari, cu regularitate, de câteva ori pe an.

La Milano, pe urmele lui Umberto Ecco

Caut bilete mai ieftine, nu mă interesează excursiile exclusiviste, iar până la urma urmelor nicăieri nu are de ce să fie mai scump decât în România. Câtă vreme, dacă aici cheltui într-o zi normală 40-50 de lei, nu văd de ce în altă parte ar trebui să cheltui mai mult.

Cum să nu? În Londra numai transportul te costă 50 de lei pe zi!

Depinde unde mergi. Eu am mai învățat ceva din aceste călătorii: să merg mult pe jos. Am bătut recordul la Roma, unde am bătut 40.000 de pași într-o zi. La Milano am mers vreo 35.000 de pași, în Portugalia am mers foarte mult, vreo trei stațiuni le-am luat la pas. Și are o logică treaba asta: așa simți, pricepi ce se întâmplă acolo, luând locurile la picior, nu cu mașina, taxi-ul sau cu Uber-ul.

A fost un exercițiu care îmi folosește încă și încerc și în România să merg foarte mult pe jos. Am renunțat de câțiva ani la mașina mea, am primit un automobil de serviciu, pe care îl folosesc la nevoie, în rest merg foarte mult pe jos.

Ce-ai mai schimbat și la ce ai mai renunțat?

Știi ce am mai schimbat la mine? Am vindecat timiditatea. (râde) Îmi dau seama cum sună pentru cineva care mă cunoaște, că nu par tocmai genul timid. Dar, în realitate îmi era groază să cunosc oameni noi, să merg pe stradă și să îi întreb chestii sau să intru în vorbă cu ei, pur și simplul.
În aceste călătorii am învățat să vorbesc cu oamenii. Legi o conversație cu cineva la o cafea și afli că omul de lângă tine vine din America. Așa a început discuția mea cu Stephanie, o tipă care a fost agent de turism toată viața, care își vânduse agenția, fiindcă în zilele noastre oricine își poate organiza singur călătoriile, nu mai este nevoie de un agent pentru asta. Iar când și-a dat seama că oamenii nu mai au nevoie de serviciile ei, s-a gândit să facă ce își dorise toată viața: să vadă lumea, nu doar să o „vândă” altora. Cu Stephanie am vorbit la o cafea în Roma, de pildă și am legat conversația de la o porție de paste. 😉

La Atena nu găseam casa lui Nikos Kazantzakis și am mers vreo două ore pe jos, în căutarea ei, fiindcă locul nu era marcat nicăieri pe hartă. Scrie undeva că este pe lângă far, dar de la far până la casa lui mai erau niște kilometri de care nu știam nimic. Așa că m-am oprit să întreb și am dat de această doamnă căreia i-am povestit despre proiectul meu, iar ea a început să îmi povestească despre atelierele de pe insula ei. A mers repede în casă și mi-a adus un teanc de broșuri cu toate atelierele de scriere creativă de pe Eghina. Apoi am aflat că, de fapt, pe ea o cheamă Antonia, este din New York, muncise ani de zile într-o corporație, avea un job foarte bun și, într-o zi, în timp ce mergea pe stradă a avut această revelație: „eu le zâmbeam oamenilor, iar ei se uitau la mine de parcă aveam trei capete!” Acela a fost momentul în care și-a dat seama că locul ei nu mai era la New York, a mers acasă, a împachetat tot și s-a mutat în Eghina, cu cei patru copii ai ei. O mamă singură, cu patru copii, o americancă pasionată de poezie care făcea ateliere de scriere creativă la Eghina.

În Portugalia, pe urmele lui Jose Saramago

Cum ai potrivit cartea sau voiajele astea în scopuri livrești cu călătoriile de turist simplu?

De călătorit, am călătorit tot timpul. Știi cum se zice: cu un concediu în Grecia toți suntem datori! Dar cred că a fost un moment în care căutam ceva care să mă bucure pe mine. Ți-am zis: am căutat acele trei lucruri care mă bucurau pe mine, le-am combinat și a rezultat asta.

Sigur că poți călători turistic, dar cred că genul ăsta de turism pe care îl fac eu îți aduce alt fel de satisfacții. Am locuit la Paris aproape un an, după facultate. M-am întors acolo de 20 de ori, dar când m-am dus pe urmele lui Hemingway a fost de parcă nu mai văzusem vreodată acel oraș.

Îl descopeream cu alți ochi, am căutat alte detalii și experiențe. L-am citit înainte să merg acolo, iar fiecare clădire ori stradă însemna ceva. Legăturile, vibrația erau altele. Este un tip de profunzime pe care nu cred că o găsești în circuitele turistice de consum, ca să zic așa.

În Istanbul, pe urmele lui Orhan Pamuk

Unde ai mai avut astfel de revelații?

La Istanbul. Prima dată când am ajuns acolo nu mi-a spus mare lucru. Am mers într-un weekend cu câteva prietene, am ajuns în zona cea mai bătută de turiști, în Taksim, și mi s-a părut aglomerat și sufocant.

Când am ajuns anul trecut, în căutarea lui Pamuk, am avut norocul să cunosc un localnic, care ne-a fost ghid. El și-a luat concediu două zile și ne-a dus în locuri unde, în mod normal, turiștii nu ajung. Așa încât, dincolo de faptul că am bifat Muzeul Inocenței, fiindcă el era scopul călătoriei, cartierul lui Pamuk și locurile unde se întâmplă toată acțiunea din „Muzeul Inocenței”, acest ghid al nostru ne-a dus în niște locuri pe care puțini turiști le găsesc în Istanbul. Ne-a povestit, de exemplu, că locul de întâlnire al turcilor în mod tradițional era piața Taksim, dar, când a devenit atât de circulată și aglomerată, localnicii au căutat un spațiu doar al lor, unde să nu fie deranjați. Și am ajuns și noi acolo unde, apropo de Paris, am găsit o atmosferă de Montmartre. Un cartier plin de artiști, buticuri și multă artă stradală, magazine mici de modă ținute de creatori de modă locali ori cafenele.

Clipe de tihnă, scris și cafea

Ne-a dus apoi în moscheea lui Suleiman Magnificul, după orele de vizitare și am avut privilegiul să intrăm doar noi, singurii străini de acolo. În jur aveam toți localnicii care se rugau fără să fie deranjați de turiști, iar atmosfera a fost atât de frumos copleșitoare, încât mi-e foarte greu, de fiecare dată, să găsesc cuvintele care să descrie acele trăiri. Cert este că am simțit realmente cum am trecut peste toate prejudecățile.

Clipele acelea din moscheea lui Suleiman, golită, liniștită, cu mamele care își aduc copiii la rugăciune, cu atmosfera aceea simplă în care cineva râdea nestingherit și nederanjant, iar puștii alergau desculți în stânga și-n dreapta, momentele alea mi-au arătat că iubirea și credința arată altfel decât știam eu.

Ziceam de prejudecăți. Aș vrea să îți mai povestesc aici despre experiența din casa Anei Frank, din Amsterdam, unde am intrat cu reținerea gândului că acea carte era scrisă de o puștoaică de 14 ani. În aceeași perioadă îmi găsisem și eu jurnalele de la 14 ani, am făcut o comparație nefericită, recunosc, care nu-mi face deloc cinste. (râde)

La Amsterdam, pe urmele Annei Frank

Am făcut rezervările de vizitare, fiindcă spațiile sunt foarte mici, am intrat în casă cu prietenele mele, am făcut poze, un selfie, știi cum e, trei fete în Amsterdam! Dar când am ieșit pe partea cealaltă a casei eram alți oameni. Pentru că tot acest traseu prin carte, mai ales la scurt timp după ce am citit-o este mind blowing, vezi ororile la ele acasă, te ating într-un fel care nu are nicio legătură cu momentul când le citești în sufrageria ta din București.

Am ieșit fără cuvinte din casa Anei Frank.

Toate sunt călătorii de explorare, iar eu plec pe urmele acestor oameni ca să mă găsesc pe mine.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO