Uimitoarea poveste a româncei care a învins moartea pe Everest: „Nu știu cum de ești vie, dar ești aici”. Anca Răcătean, o poveste de la coșmar la vis împlinit despre ambiţie fără limite şi salvări miraculoase
Anul trecut, la vârsta de 36 de ani, după numai 2 ani de expediţii în munţi înalţi, Anca Răcătean pornea în prima ei ascensiune pe un munte de peste 8.000 de metri. A cucerit Manaslu, în Himalaya şi după o jumătate de an a plecat din nou, de această dată spre Everest, marele ei vis. În doar câteva zile a trecut însă de 2 ori pe lângă moarte şi totul s-a schimbat radical când medicii au anunţat-o că doar o minune a ţinut-o în viaţă până a ajuns la ei. Acum se recuperează, exersează răbdarea şi aşteaptă momentul în care se va întoarce pe muntele despre care spune că a salvat-o.
Anca, cum ai ajuns tu să faci ascensiuni în munți înalți?
A venit cumva de nicăieri. Prin 2017, după ce m-am lăsat de fumat, m-am trezit că într-un an de zile am ajuns de la 49 kg la 69. A fost un șoc uriaș pentru mine, moment în care am decis: Gata. Vreau să-mi schimb stilul de viață. Nu sunt eu asta.
Am ajuns la o sală de fitness din Deva – pe vremea aceea locuiam acolo – şi cam după un an, cum întâlnești foarte multă lume acolo, am dat peste o fată care mi-a rămas și prietenă și a zis către mine: „Uite, eu mai merg din când în când la competiții de alergare montană. Nu ai vrea să încerci?”
Am zis că sună interesant, doar că eu nu știu dacă pot alerga 1 km măcar, iar competițiile sunt super lungi.
Tu alergai la acel moment?
Nu, nu, deloc. În plus, eu eram o persoană care mergea la sală și apoi acasă. Pentru mine era destul de greu să merg într-o altă localitate, să încep să plec cu mașina undeva. Nu eram deloc confortabilă cu toată situația, cu ideea asta. Totuşi, până la urmă am zis să încerc, să merg cu ea. M-am gândit că dacă mergem împreună este altceva.
Prima competiție la care am participat a fost MSG Apuseni, care știu că și în ziua de azi este renumită, la fel ca SkyRace Retezat. Şi așa am început alergarea montană. Și am alergat… nici nu mai știu la câte competiții. Alergam mai mult pentru atmosfera care se crea acolo.
Şi tot în cadrul unei competiții de alergare montană, Maraton Retezat, unde traseul ajungea pe vârful Retezat, am ajuns eu pe primul vârf din viaţa mea. Când am ajuns acolo, după toată oboseala și tot greul, şi am văzut pancarta cu Retezat am început să plâng de fericire. Mă uitam în jur și nu-mi venea să cred ce peisaj este. Mă răcoream, că adia vântul și era atât de plăcut și de frumos. Și eu îmi ziceam așa, în sinea mea: dacă atât de frumos se vede de aici totul, oare cum se vede de pe cel mai înalt vârf al lumii? Şi atât mi-a trebuit!
Practic, de la o nimica toată, de la o încercare, de la o provocare, mi-a venit primul gând şi apoi s-a transformat într-un vis și așa am început. Până în 2019 am continuat cu alergarea montană, cu participarea la competiții. Îmi era destul de greu să renunț la toată atmosfera care este acolo pentru că este grozav să vezi că ești susținut de participanți, de cei care vin să susțină participanții și la sfârșit tot staff-ul care te aplaudă și te încurajează. Mi-a fost greu să renunț, dar a trebuit să aleg.
Din ce povesteşti îmi sună ca o altă lume, paralelă parcă cu ce trăim noi, zi de zi, în oraş.
Da, este o lume complet diferită. Şi este complet diferită şi de viața pe care o aveam eu înainte. Eu nu eram omul care să iasă. Nu ieșeam nici măcar cu prietenele, la o terasă sau ceva. Tot timpul eram stresată că mai am treabă de făcut acasă, mai am de lucru, mai am nu știu ce altceva de făcut. Nu mi-a fost foarte confortabil să mă rup din confortul meu.
Povestea cutremurătoare a româncei Anca Răcătean: a înfruntat moartea pe Everest
Bun! De la o persoană destul de statică ai ajuns la alergări montane, apoi ai decis că vrei să faci munți înalți. Care au fost paşii în acest sens?
Din 2020 am început să urc singură pe munte.
Singură? De ce singură?
Pentru că pur şi simplu nu aveam cu cine să merg. Prietenele mele din Deva nu făceau asta. Am început să merg și cu ele apoi, iar la un moment dat m-am gândit să încerc și un traseu de iarnă, moment în care am ajuns în Făgăraș, pe Buteanu şi mi-am dat seama că eu nu știam să folosesc echipamentul.
Atunci am zis: OK, dacă tot îmi place atât de mult să facă asta, trebuie să învăț, pentru că a fost pentru prima dată când eu m-am simțit în pericol.
Dacă tot ai vorbit de pericol, până atunci nu ţi-a fost teamă să urci singură? Eu stau mereu cu teamă că apar urşii, de exemplu.
Sincer, în perioada aia nu eram conștientă de pericole. Totul la mine a fost: vreau asta, mi-am luat rucsacul, mi-am luat adidașii de alergare, că nu știam cu ce se mănâncă muntele și am plecat. La mine cam așa încep toate.
Ai un pattern?
Da, da, repet anumite lucruri în mod constant. Iar acum, când mi-am dat seama că am nevoie de pregătire, am început să caut ghizi montani. Am găsit unii care făceau tot felul de ateliere de drumeţii și am zis: bun, să merg și eu pe un traseu de munte cu un ghid montan. Așa am ajuns pe Parâng, pe Negoiu. Asta tot în sezonul de vară, pentru că am zis să o iau de la început, că era clar că ceva nu făceam bine.
Cumva însă nu mă regăseam, nu eram pe aceeași frecvență cu ghizii respectivi și așa am dat peste Miță Matei. Cu el am început și atelierele de iarnă, apoi gândul meu de a ajunge în Nepal era atât de arzător încât mă simțeam mai pregătită ca oricând.
Văzând că el chiar avea programată o ieșire în Nepal, am zis că el este omul cu care îmi iau drumul încolo. Dar a venit pandemia și m-a ținut pe loc, și atunci am început să particip la atelierele de iarnă, să înțeleg ce înseamnă să fii în siguranță pe munte.
Am luat-o pas cu pas, de la a face un nod cât de simplu până la a-ți folosi colțarii, pioletul, a merge legat în coardă, tot ce se face la atelierele montane și cu timpul mi-am dat seama că parcă nu știu suficient. Așa am ajuns să fac și școala de ghizi montani, unde am găsit informații noi, dar în acest domeniu eu nu m-am regăsit. Atunci am zis că tot ce fac, fac pentru mine, ca să-mi urmez pasiunea și cam atât.
Am început urcarea pe munți, mai întâi pe munţii de la noi din țară, apoi Bulgaria, Turcia cu Ararat, Kilimanjaro, Aconcagua și apoi m-am ținut foarte mult de Nepal.
Ce înseamnă pentru tine Nepal?
În Nepal mi se pare că de fiecare dată este ceva nou. Mă așteaptă tot timpul parcă o altă aventură, deși traseul, în mare parte este același, mai puțin traseul către Manaslu. Mi se pare că aduce ceva nou de fiecare dată, aduce un răspuns nou, parcă merg acolo și caut ceva, dar fără să-mi dau seama și Nepalul îmi aduce mereu un răspuns, mă face să mai găsesc câte ceva la mine, să mai descopăr câte ceva, mă pune la încercare în toate formele.
Cum a fost când ai ajuns pe primul vârf de peste 8000 de metri? Ce ai simțit?
Eliberare, regăsire, liniște deplină. A fost momentul în care mi-am dat seama că cei 3 ani de muncă, în care am mers în continuu pe munte, am făcut antrenamente, ieșeam în parc să alerg și trăgeam de mine, anii mei de muncă au fost încununați.
Recunosc, eu cu Manaslu m-am pus singură la încercare. Am vrut să văd dacă sunt pregătită să ajung în lumea optmiarilor. Și în momentul în care am ajuns pe vârf am simțit ușurarea, am simţit că până acum am făcut ce trebuie. Sunt pregătită, pot și sunt mai aproape cu un pas de visul meu.
Care e visul tău?
Să ajung pe Everest, bineînțeles.
Pe care, dacă nu mă înșel, ai încercat în primăvara asta să urci.
În aprilie am plecat către Everest, însă au apărut probleme de sănătate. Niște probleme de care nu știam. Ele existau, doar că organismul meu nu a reacționat nicicum până în acel moment.
Am avut nişte stări de oboseală, dar am zis că este din cauza antrenamentelor, a plecărilor dintr-o expediție într-alta și am zis că este ceva normal. Am zis că este ceva trecător, că am timp suficient să mă odihnesc până încep ascensiunea.
Aşa că am plecat în tura de aclimatizare. Am coborât pe Khumbu Icefall, iar momentul culminant al expediției a fost cel în care un bloc uriaș de gheață s-a prăbușit deasupra noastră și a luat-o la vale, către noi. Eu cu șarpaşul meu am început să fugim. Nu a mai contat pe ce calcăm, că sunt scări, că sunt ghețari, nu mai conta absolut nimic. Ne-am oprit însă pe marginea unui bloc de gheață pentru că aveam o secțiune de făcut rapel și ne-am dat seama că nu avem nicio șansă să coborâm în timp util. Ne-am întors cu fața către cubul de gheață, care se auzea venind și l-am văzut oprindu-se la câțiva metri de noi, în alte blocuri de gheață. Atunci am căzut în genunchi. Nu mi-a venit să cred că trăiesc asta, că văd asta cu ochii mei şi că nu sunt strivită.
De acolo şi până la tabăra de bază am început să simt o durere undeva, în zona genunchiului drept, durere care apoi a coborât până în gambă. Am zis că probabil ne-am răsucit puțin în alergare, că am alergat haotic în bocanci de altitudine și colțari, cu tot echipamentul pe noi și am zis că va trece, nu e nimic.
În următoarea zi a trebuit să merg la medicul din tabăra de bază pentru că efectiv nu mai puteam să calc pe picior și durerile erau îngrozitoare. Mi-a spus că este posibil să am o fisură musculară și mi-a dat un tratament cu repaus, 5 zile fără efort, fără să mă mișc prea mult și abia apoi să încerc treptat să calc pe picior. Am stat 7 zile uitându-mă în permanență, din cort, către Khumbu Icefall, amintindu-mi momentul și îmi spuneam aşa, glumind: Ai vrut să mă omori, dar sunt vie și mă pregătesc să urc a doua oară pe tine.
După ce piciorul meu și-a mai revenit am zis că plec să fac puțină mișcare prin tabăra de bază. Atunci mi-a apărut o durere în piept și oboseam la 2-3 pași. Am zis că poate este din cauza faptului că am stat foarte mult fără să mă mișc, că altitudinea și lipsa de mișcare mă fac cumva să obosesc. A doua zi m-a durut mai tare. Nici nu am putut să mă îndepărtez. Voiam să coborâm până într-un sat, ceva mai jos și am zis că dacă merg încet o să îmi revin.
Nu am apucat să ies din tabăra de bază că am simțit o durere cumplită în piept, abia mai puteam să mai respir. Simțeam că trag aer, dar mă sufoc. I-am spus şerpașului meu că am nevoie de ajutor, că mă simt rău. Ne-am întors şi medicul din tabără mi-a spus că trebuie să cobor neapărat, să-mi fac un film, pentru că având problema la picior este posibil să fi făcut cheaguri de sânge și unul dintre ele să fi plecat la plămâni.
Eu am zis în sinea mea că nu pot să cred așa ceva, mi se părea ireal. Am plecat cu elicopterul la Lukla, unde au început imediat să-mi facă o mulţime de analize. Au zis că am fost foarte aproape de un infarct și că este posibil să am ceva probleme la inimă. Au zis că poate fi vorba de o răceală, lucru pe care l-am acceptat destul de lejer gândindu-mă că am stat mai bine de o lună în tabăra de bază, în frig, în temperaturi foarte scăzute, condiții așa cum sunt când stai la cort.
Dar când am ajuns în Kathmandu a început haosul. M-au preluat cei de la Urgențe, mi-au luat sânge, a venit un medic cardiolog care m-a trimis la radiografie. Iarăși mi-au luat sânge, m-au trimis apoi să-mi fac un film la plămâni şi apoi m-au trimis să-mi fac un CT. Cred că într-o jumătate de oră aveam toate rezultatele.
Atunci medicul mi-a zis că au venit rezultatele, dar că nu au o veste foarte bună pentru mine. La ecograful Doppler făcut a reieşit că aveam cheaguri de sânge, unul îmi ajunsese la plămâni, arterele ce mergeau către inimă erau aproape blocate şi erau câteva cheaguri şi pe sistemul respirator.
Mi-a zis că sub nicio formă nu mă pot întoarce la altitudine, că nu am voie să zbor şi că trebuie să stau internată cel puţin 4 zile. Am simţit că se prăbușește cerul peste mine, că mi se ruinează lumea, mi se părea că nu trăiesc în corpul meu. Parcă eram ca o fantomă care privea totul de sus. Mi se părea că ceva nu-mi aparține, că nu sunt unde trebuie, că ceva este greșit. Mă gândeam chiar că poate am un coșmar, că eu sunt încă în tabăra de bază și că am un coșmar din cauza frigului și tot așteptam să mă trezesc.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi, moment în care medicul a venit, a pus mâna pe umărul meu și mi-a zis: „Îmi pare rău pentru veștile astea, dar să ştii că ești foarte puternică pentru că încă ești vie și ai venit pe picioarele tale. Așa ceva este foarte rar. Oameni ca tine au murit în momentul în care un cheag de sânge a ajuns în plămâni. Tu ești aici. Nu știu cum de ești vie, dar ești aici.”
Iar eu atât am putut să-i spun, că am venit să-mi trăiesc cel mai mare vis și îmi trăiesc, de fapt, coșmarul.
A venit apoi la mine cu injecția, am simțit o durere în picior – injecțiile alea dor cumplit – și în 20 de minute eram internată. Cumva, totuşi, mă simțeam în siguranță, în ciuda faptului că nu-mi venea să cred că lupt pentru viața mea. Nu m-am gândit niciodată că voi fi pusă într-o asemenea situație. Am luptat pentru foarte multe lucruri, mai puțin pentru asta.
Citește și
▶️ „La șase luni de la infarct, am făcut traseu de 8 ore pe munte”
Practic, tu, în doar câteva zile ai fost de 2 ori la un pas de moarte.
Da. Am chiar şi o glumă legată de asta: zic că am trădat moartea de 2 ori în expediţia asta.
Cât ai stat în spital, până la urmă?
4 zile, dar au fost 4 zile foarte intense. Nu cred că trecea un sfert de oră și venea o asistentă ori un medic și eu mă gândeam dacă starea mea e chiar atât de gravă.
Poate greșesc, dar am impresia că a fost cumva un noroc faptul că erai acolo în acel moment.
Da, şi eu cred la fel. Pe de altă parte eu am simțit, cumva, că ceva nu e în regulă. Când vine vorba de o expediție sau să plec undeva eu sunt foarte entuziasmată, nu am stare. Am o energie extraordinară, nu stau locului o clipă. De data asta, deşi stiam că se apropie plecarea, ştiam că merg acolo pentru Everest, pentru visul meu, ceva îmi spunea că eu nu pentru aia mă duc. Dar știam că trebuie neapărat să ajung în Nepal, să fiu acolo. Nu mă gândeam la vreun moment de revelație sau mai știu eu ce, știam doar că trebuie să ajung în Nepal.
Ca să rămâi în viață.
Exact! Ştiu că foarte multă lume a povestit după expediția mea că totul a fost din cauza altitudinii sau că am luat-o prea repede cu Everestul. Dar muntele nu are nicio legătură cu asta. Dimpotrivă, eu zic că expediția către Everest mi-a salvat viața. A trebuit să fiu acolo ca să aflu că, de fapt, este o problemă de viață și de moarte. Eu nu m-aș fi gândit în viața mea să-mi fac analize de coagulare a sângelui.
Din păcate, bolile astea sunt greu de depistat dacă nu ai un istoric familial cunoscut.
Și nu dor. Gândeşte-te că eu am avut prima durere în momentul în care deja eram la un pas de a nu mai fi. Abia atunci m-a durut. Până atunci eu nu am simțit niciun fel de durere. Aveam stări de oboseală, dar cum am o viață atât de agitată eram convinsă că este de la efortul depus la antrenamente, de la munca asiduă. Cu doar 2 săptămâni în urmă eu fusesem la Deva ca să-mi las totul în regulă cu munca, pentru că urma să lipsesc 2 luni de zile.
M-am gândit că e oboseala, stresul acumulat. În ianuarie fusesem pe Aconcagua pentru a doua oară și am zis că s-au adunat. Chiar îmi spusesem că merg să fac și asta şi apoi, în restul anului, îmi iau pauză, nu mai plec în expediții mari. Mai ales că nu mi-am luat niciodată suficient timp încât să zic: gata, sunt perfect odihnită. Eu am fost mereu într-un du-te-vino, nu pot sta locului. Şi acum îmi vine să plec, dar nu pot.
Cum ești acum? Care sunt interdicțiile?
Păi, chiar ieri seară am ajuns iar la Urgenţă, la Floreasca, pentru aceeași durere în piept și cu o durere cumplită în spate. Mă temeam de o nouă embolie pulmonară sau chiar la un cheag de sânge care a plecat şi am zis să nu mai stau, să îl depistez din timp dacă e. Din fericire, de data asta nu a fost cazul de așa ceva, dar am rămas cu urmări care se vor trata în timp.
Uite, eu nici nu știam că există infarct pulmonar. Este o sechelă, ceva ce se vede pe plămâni ca urmare a emboliei pulmonare. De aceea o să am durerea asta până se va vindeca complet. Am tratament cu antiinflamatoare şi, pentru 6 luni de zile, cu anticoagulante. În mare parte sunt interdicții OK, dar încă nu am voie să fac mult efort. Acum, de exemplu, am voie să fac exerciții de aerobic, să fac plimbări prin parc, să merg în trasee de munte, dar doar atât cât pot. În momentul în care pulsul meu crește foarte mult trebuie obligatoriu să mă opresc. Perioada de recuperare e de durată, aşa că o iau şi eu cu paşi lejeri. Tot îmi doream eu o pauză.
„Ești foarte puternică pentru că încă ești vie și ai venit pe picioarele tale. Așa ceva este foarte rar. Oameni ca tine au murit în momentul în care un cheag de sânge a ajuns în plămâni. Tu ești aici. Nu știu cum de ești vie, dar ești aici.”
Pe principiul: ai grijă ce-ţi doreşti!
Da, exact! Acum a venit pauza fără să mai fac eu ceva în sensul ăsta.
Dar de ce voiai tu neapărat să ajungi pe Everest? Că mai sunt şi alţi munţi înalţi. De ce tocmai Everest?
Într-un fel sau altul muntele m-a ajutat mereu să mă regăsesc. Mi-a oferit sau mi-a arătat calea către mine. Și ceea ce trăiești acolo sus, la altitudine, pe lângă bucuria reușitei, pe lângă faptul că ești deasupra norilor, trăirile tale, toate situațiile prin care treci, tot drumul până acolo, sunt toate o adevărată provocare. Este modul meu de a ieși din zona de confort, nevoia mea de a prinde mai mult curaj și încredere în mine.
Iar Everestul mi se pare că mi s-a potrivit mănușă. Nu există un motiv anume. Pur și simplu este un munte de peste 8000 m și este provocator. Riscurile sunt uriașe pe orice munte, dar întotdeauna mi-am asumat lucrul ăsta.
Mi-ai ridicat mingea la fileu. Ai căutat mereu riscurile înainte să începi să mergi pe munte?
Nu, dimpotrivă. Înainte să încep să merg la sală eram o persoană sedentară. Aveam acea zonă de confort, acel loc în care credeam eu că sunt liniștită și sunt bine. Eram împăcată și nu știu dacă îmi doream ceva mai mult în momentul ăla, dar totuşi nu îmi găseam liniștea, mi se părea că ceva lipsește. Mi se părea că eu nu sunt doar atât. Faptul că m-am lăsat de fumat m-a ajutat enorm în acel moment.
Ai avut un motiv anume pentru care ai decis să renunţi la fumat?
Nu neapărat. Pur şi simplu nu mai suportam gustul, mirosul. Noi fumam atunci în casă, fumam oriunde și de multe ori mai luam o geacă pe care o purtasem și cu o zi în urmă și simțeam că miroase îngrozitor. Aşa am zis că nu mai vreau, pur și simplu. Dacă eu miros așa lângă un nefumător, săracul, cred că o ia la fugă.
Citeşte şi: Horia Colibășanu, unul dintre cei mai mari alpiniști ai lumii: „În alpinism, am învățat mai puține despre munte și mai multe despre oameni…”
Ce ai de gând acum, pe mai departe?
Momentan mă concentrez foarte mult pe sănătate. Dorința de a mă face bine este atât de mare încât acum învăț şi să am răbdare. Eu nu sunt un om care să poată avea răbdare, nu știu ce înseamnă asta, dar acum învăț și răbdarea.
Puțin mi-a arătat-o muntele în momentele în care aștepți vremea potrivită, ca să poți urca, dar de data asta nu mai ține cont de vreme. De data asta toată atenția mea se îndreaptă asupra mea şi a stării de bine, a îngrijirii mele, a nevoilor interioare mai mult decât nevoia fizică. Nevoia de a fi bine eu cu mine, în așteptare, ca să accept toată situația.
Diagnosticul primit în Nepal a fost un şoc pentru mine. Nici nu știu dacă am reușit să trec peste el sau încă sunt speriată de ce mi s-a întâmplat, dar învăț să am răbdare. Poate anul viitor mă întorc, nu știu. Planul, într-adevăr, este ca după recuperare, când voi fi bine, să mă întorc pe munți. Mi se pare că nu-mi găsesc locul sută la sută dacă nu mă întorc să fac ceea ce îmi place. Nu am un plan de rezervă pentru că întotdeauna am avut doar planul în care m-am dus şi am luptat până mi-a ieșit. Cred că nimic nu a fost vreodată un plan de rezervă în viaţa mea.
Ce ai vrea să faci când reglezi lucrurile şi știi că poți să urci din nou, în siguranță, pe munte?
Cu siguranță drumul meu va duce direct către Everest pentru că, dacă așa a trebuit să se întâmple, mă duc să-i mulțumesc. Mă duc să-i spun că mi-a fost greu, că a fost o lovitură puternică, dar că m-a pus doar cu un genunchi jos, nu cu amândoi. Şi eu vreau să duc să pun şi genunchiul celălalt pe pământ, dar sus, pe Everest, pentru a mulțumi.
Știu că Dumnezeu are grijă de mine. În fiecare expediție l-am simțit acolo, aproape, prin toate senzațiile, trăirile pe care le aveam, momentele în care mă gândeam dacă e OK să mai stau o zi sau nu. Ştiu că toate mesajele astea și tot instinctul meu vin de undeva, de sus și atunci simt nevoia să mă întorc. Îmi doresc să mă întorc, cred că o să mă întorc pentru a mulțumi.
Ce spun ai tăi când pleci în expediții de genul ăsta?
Părinții mei, săracii, trăiesc tot timpul cu sufletul la gură și am noroc că pe alocuri este semnal și le pot scrie că sunt bine şi să nu-şi facă griji. În același timp, mama mea este susținătoarea mea numărul unu și înainte de expediție îmi spunea: „Eu te văd pe tine calmă, dar eu am emoții de nu mai pot. Ştiu că poți să faci asta, dar tot mi-e frică. Du-te, pune steagul ăla sus, pe munte, dar vino acasă. Îmi doresc să treacă atât de repede, doar să știu că te-ai întors și ești bine.” Au emoții și speră să mă opresc, iar eu tot timpul le spun că cineva trebuie să fie oaia neagră a familiei. (n.r.: râde)
Cineva trebuie să pună steagul acolo sus, nu? Abia aştept să repetăm interviul după ce revii de pe Everest.
Trebuie să mai așteptăm puțin. Şi Everestul trebuie să mă mai aștepte. Știu că el este nerăbdător, abia așteaptă să mă întorc, știu asta. Dar eu cred că tot ce ni se întâmplă în viața asta este o lecție în folosul nostru. Cred că am avut nevoie de întâmplarea asta tocmai ca să îmi acord mie mai multă atenție pe partea de sănătate, pentru că nu sunt omul care pentru orice durere, să meargă la medic. Nu sunt omul care, pentru orice durere, să ia o pastilă. Și atunci așa s-au așezat planetele, încât să mă gândesc un pic mai mult, să fiu un pic mai atentă cu mine. Și apoi o să mă ridic și o să îi dau bătaie în continuare.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
